Food

Am stat o zi într-un food court de mall ca să văd cum trăiește clasa de mijloc

Micul dejun, prânzul și cina în interiorul unui mall, o cultură pe cale de dispariție.

de Alison Stevenson
30 Iulie 2017, 12:00pm

Fotografie de Kim Newmoney

Știi care-i faza: mie îmi place la mall. E locul unde mă refugiez de cafele la cinci dolari și buticuri în care de abia îmi permit să intru. Când m-am mutat inițial în cartierul Silverlake din Los Angeles, știam în ce mă bag. Magazinele de cristal erau mai numeroase decât restaurantele, iar puținele care au rămas, servesc tot cafea la cinci dolari. Cartierul, ca majoritatea, este o reflecție a rezidenților. În cea mai mare parte, nu mă deranjează. Dar să fiu al naibii, câteodată trebuie să intri într-un Starbucks, dintr-un magazin Target ca să afli sensul vieții. Pentru mine, mall-urile sunt foarte terapeutice din acest motiv. Când treci pe lângă familii numeroase și auzi plânsete de copii refuzați e cu adevărat vindecător.

Și mai important, mall-ul american este o emblemă a tinereții. Obișnuia să fie locul unde puteai să evadezi de părinții tăi, dar și să cheltui bani. Pentru mulți adolescenți, mall-ul local era ca o a doua casă. Era incitant pentru că era locul unde puteai să experimentezi viața de adult. Eu invidiam femeile mai în vârstă care își deschideau portofelele și vedeam multitudinea de cărți de credit. Desigur, zilele astea percepția mea asupra cărților de credit e cu totul diferită, mai ales când sunt constant în datorii, dar pe atunci, le consideram un simbol al lucrurilor ce vor urma: o viață independentă unde aș putea avea orice îmi doresc și să iau propriile decizii.

Autoarea la mall. Toate fotografiile de Kim Newmoney.

Astfel, am ajuns la food court: partea specială a mall-ului unde lumea se duce să ia o pauză de la shopping. Ca adolescent, era locul unde să fi văzut. Țin minte cum stăteam cu prietenii ore întregi, sperând să apară tipul de care-mi plăcea. Aveam fantezii cu el care stătea lângă mine și mă întreba dacă vrem să împărțim un coș de cartofi. Obișnuiam să invidiez cuplurile care treceau pe lângă mine, care se țineau de mână și râdeau. Totuși, food court-ul ține focul ăla aprins. La bine și la rău.

Zilele astea, trendurile vin și trec, iar mediul nostru de shopping s-a schimbat pentru totdeauna. Clienții și comercianții înclină mai mult spre cel online. Cultura mall-ului moare încet dar sigur, pentru că ceva mai convenabil a apărut în peisaj. Dar înainte ca mall-urile să se transforme oficial în dinozauri, am vrut să petrec o zi întreagă în food court și să gust oferta culinară suburbană, în timp ce observ umanitatea încă o dată.

11:34 AM: Am ajuns la mall-ul Westfield Fashion Square din Sherman Oaks, destul de înfometată. Sunt pregătită să mănânc imediat, deși nu sunt sigură ce. Un food court este o zonă destinată prânzului și cinei, ceea ce înseamnă că nu prea ai opțiuni de mic dejun. Am investigat opțiunile mele: Chipotle (burritos și tacos), Earthbar (smoothies), Stone Oven (sandvișuri și salată), Panda Express (pui cu portocală), Sarku (sushi și cutii bento), Great Khan's (grătar mongolez), Charley's (cheesesteaks), Burger King (burgeri), Bibigo (orez coreean și grătar) și Massis (shaorma și kebab). Pe lângă toate astea, mai există și un salad bar Sa La Ta și o covrigărie Wetzel's Pretzels.

11:37 AM: Am făcut de două ori turul food court-ului și în continuare nu sunt sigură ce vreau să mănânc. M-am hotărât la Bibigo și am comandat un bol de orez kimchi, legume asortate și porc picant. Mă așez la o masă și încep să înfulec.

11:56 AM: Sunt ghiftuită și nu mai pot să mă mai uit la mâncare. Am mâncat prea repede și acum regret cărămida de orez care mi s-a format în stomac. Totuși, totul a fost delicios, în special orezul kimchi. De obicei nu sunt fană carne dulce, dar aici a mers. Am dat de un grătar coreean surprinzător de bun pentru un food court de mall, ceea ce explică durerea în care mă aflu acum. O să mai dureze până când o să mai mănânc.

12:22 PM: Am numărat patru persoane diferite care și-au scos laptopurile și profită de WiFi-ul gratuit al mall-ului. Respect pentru ei.

1:23 PM: Chioșcul cu covrigi împarte mostre gratuite. Am primit o bucățică de covrig cu scorțișoară și zahăr. Eram sigură. De fiecare dată când iau o mostră de la tipul cu covrigi e cu scorțișoară. Nu îmi dau seama dacă asta e din cauză că e cel mai popular covrig al lor sau cel mai puțin popular. De fiecare dată sper să primesc o mostră de covrig mai gustos, cum ar fi cu pepperoni sau jalapeno și brânză, dar nu e cazul. Oricum ar fi, mostra cu scorțișoară e delicioasă și știu că nu ar trebui să mă plâng de mâncare moca.

1:25 PM: Chioșcul de unde am cumpărat odată impulsiv un crab hermit vinde acum fidget spinnere.

1:28 PM: Găsesc o altă masă la care să mă așez. Pe fundal se aude piesa lui Michelle Branch, „Everywhere", dar eu de abia îmi aud gândurile de la cacofonia de zgomote de la lumea din jur.

2:03 PM: Mă plictisesc de moarte. Aș descrie decorul food court-ului ca unul disperat de chic. Seamănă cu ce ar considera cineva din 1994 că ar arăta design-ul viitorului.

2:12 PM: O femeie de vârsta a treia hrănește un câine cu căpșuni. Câinele pare foarte mulțumit. E clar că asta e viața lui de zi cu zi. Am scris în notițele mele că probabil câinele ăsta duce o viață mai bună decât mine.

2:30 PM: Mi-e dor de originalitatea mall-urilor, dar se pare că toate au fost renovate în stilul Ikea.

3:12 PM: Am decis să vorbesc cu trei bărbați care stăteau împreună la o masă. Nu par foarte încântați, dar sunt cordiali cu mine. Numele lor sunt Victor, Mike și James. Toți trei sunt în pauză de masă de la Macy's. Acum mă simt prost pentru că i-am deranjat. Ei nu lucrează direct cu clienții din magazin, ci în culise, la chestii manageriale. Habar n-aveam că Macy's e atât de complex.

4 PM: Simt că aș putea mânca din nou, dar decizia e și mai dificilă acum. Simt că ar trebui să merg pe ceva în direcția opusă față de bucătăria coreeană, așa că am zis să îndrăznesc să mănânc într-un loc unde nu am mai mâncat până acum: Charley's. Îmi iau un sandviș clasic Philly cu cartofi prăjiți, plini de sos de brânză și bucăți de bacon.

4:12 PM: Mă uit la sandvișul meu și la cartofii îmbibați în brânză și îmi aduc aminte că nu diger așa bine lactatele.

4.13 PM: La naiba, ce mai contează.

4:33 PM: Am devorat cartofii, dar am mâncat doar jumătate din sandviș, ceea ce e dezamăgitor. Proporția de pâine versus cea de carne este supărătoare. Grătarul coreean e în continuare pe locul întâi.

4:40 PM: Food court-ul s-a aglomerat. Stau lângă două adolescente care beau smoothie-uri de la Earthbar. Nu le văd bine fețele din cauza pungilor de la Victoria's Secret. Fetele astea sunt adolescentele care eu nu am fost: conștiente de sănătatea și sexualitatea lor. Le urăsc și le invidiez în același timp.

4:43 PM: A intrat piesa „Third Eye Blind". În ce an suntem? De asemenea, îmi doresc cu disperare o cafea, dar mi-e frică că nu o să se combine atât de bine cu ce am mâncat.

4:48 PM: Am decis să vorbesc cu tipul de la Charlie's, care mi-a servit sandvișul. Numele lui este Edwin și are cam douăzeci de ani. Spre surprinderea mea, Edwin spune că preferă mediul de food court decât de restaurant tradițional. „Apuci să faci mai multe lucruri și turele trec mai repede."

5:10 PM: M-am întristat la realizarea că în mall-ul ăsta nu există un magazin Spencer's.

6:02 PM: Mă apucă groaza când mă gândesc că trebuie să iau cina. Corpul meu mă urăște în momentul ăsta. Îmi doresc în continuare o cafea.

6:15 PM: Intră piesa lui Pharell, „Happy". Primul meu gând a fost: Ah.

7:00 PM: M-am îndrăgostit de un domn mai în vârstă care mănâncă singur, pe care l-am numit Colonelul Sanders, pentru că are părul și barba albă. El este lipsit de orice expresie facială care să indice vreo emoție. El este cochilia unui om, care molfăie în liniște tăiței de la Panda Express. Încep să-mi imaginezi cum e viața lui și că e singur, niciodată însurat și mănâncă de la Panda Express în fiecare zi. El are patru câini, pe care i-a numit pe toți Champ și un fetiș cu dresuri femeiești.

8:oo PM: Nu pot să mă încumet la o masă completă, așa că am încheiat seara cu covrigi de la Wetzel's. Sunt delicioși, moi și incredibil de uleioși. I-am asortat cu un sos de brânză cu jalapeno, pentru că mă urăsc. Într-un fel, nu am nici un regret și în același timp sunt plină de regrete.

8:22 PM: Mi-am luat o kombucha de la Earthbar, pentru că poți să scoți omul din Silver Lake, dar…

8:30 PM: Asta e. Nouă ore într-un food court din mall. Mă îndrept spre mașină, ușurată că s-a terminat. În fine, tot ce-am făcut e să stau la aer condiționat, să mănânc excesiv și să mă gândesc obsesiv la cumpărături. Cu alte cuvinte, am petrecut ziua ca un american veritabil.

Citește mai multe despre consumerism:
Stilul de viață al tipului ăsta ne-ar putea învăța cum să salvăm planeta

Am mâncat resturi din gunoaie timp de o săptămână ca să înțeleg cum trăiește un homeles

Am locuit o lună într-o comunitate anticapitalistă și ecologică dintr-o fabrică dezafectată din Danemarca

Tagged:
Fast Food
mall
shopping
Food Court
mancare
cultura americana
viata la mall