Am venit cu membrii diasporei la protestul din Capitală, unde am fost primiți cu gaze și bastoane
Fotografii de Andreea Vasilescu

FYI.

This story is over 5 years old.

Protestul Diasporei

Am venit cu membrii diasporei la protestul din Capitală, unde am fost primiți cu gaze și bastoane

I-am așteptat pe oamenii ăștia la Nădlac și am mers împreună până la Piața Victoriei.

Încă de la finalul lui iunie, cam cu câteva zile înaintea marelui miting PSD, emigranții români au anunțat că vin să salveze țara de „ciuma roșie”. Unii dintre prieteni erau sceptici. Alții pur și simplu nu puteau să-și imagineze ce va fi până atunci, mai ales la ritmul în care actualii lideri politici ciopârțeau cadrul legislativ pe Justiție.

Două luni mai târziu, cu o Kovesi în minus și o condamnare pentru Dragnea în plus, mă trezesc la 4.56. Cu o zi înainte, am luat legătura cu un grup de români expatriați. Am decis să mă alătur coloanei de mașini care venea la protest prin Deva-Sibiu-Pitești, ca să-ți arăt cine sunt oamenii care bat mii de kilometri ca să protesteze anti-PSD.

Publicitate

Pornim din Timișoara devreme, pe la 6 fără ceva. Deși planul inițial era să întâmpinăm marele puhoi dis de dimineață, la intrarea în țară, unul dintre organizatori ne anunță că nu sunt oameni prea mulți în Nădlac. Așadar, pe la 8 ne vedem cu Zoltan, la o ieșire de pe autostradă de lângă Arad.

Coloana de mașini în timp ce se deplasa spre București.

Zoltan are 63 de ani. A plecat în Paștele lui 1990 în Germania, că soția era săsoaică.

„Am studiat, pe banii statului, specializare tehnică. Asta pentru că aveam studii în România de specialitate, dar nu îmi erau echivalate. După un an și ceva de studiu, am găsit de lucru la un patron care simpatiza românii. Eram hausmeister, adică un fel de administrator al clădirii”, își amintește el.

Deși vine des în România, s-a enervat tare la momentul OUG13. După înființarea paginii de Facebook „Vocea Diasporei”, a devenit administrator. A început organizarea protestului, „care începea să se coacă cam de pe 5-6 iunie”, îmi povestește.

După ce facem cunoștință și primim un tricolor moca, o luăm la drum. La 8.30 oprim lângă intrarea pe A1 dinspre Timișoara, unde întâlnim un grup mare de concitadini. Printre ei e și Laurențiu, de la „Inițiativa Timișoara”. Așa au fost cu o seară înainte în fața Operei. Au așteptat o torță în memoria eroilor căzuți la Revoluție, dar torța n-a mai venit.

Cererile bănățenilor au rămas la fel:

„Nu sunt foarte diferite față de ceea ce solicită toată țara: demisia Guvernului, crearea premiselor favorabile declanșării alegerilor anticipate, iar de la viitorii guvernanți dorim revenirea la starea normală, cea de dinaintea momentului OUG13”, aflu de la Laurențiu.

Publicitate

Un băiat vorbește despre teleormanizarea României. Sunt prezente mai multe televiziuni. „Eu am prins Revoluția. Suntem conduși de putiniști. Așa ceva n-am mai văzut”, își amintește unul dintre ei. După care izbucnește un strigăt din partea grupului: „An-ti-ci-pà-té / Așa nu se mai poà-té!”.

Un BMW cu numere nemțești claxonează, în timp ce oprește în parcare. Grupul exaltă. Se vorbește în germană. Nou-veniții sunt din Bavaria, în timp ce Zoltan îi indică Nuremberg ca loc de proveninență. „Haideți să serviți o plăcintă cu brânză dulce pregătită azi-noapte”, zic pasagerii BMW-ului.

La Deva am ajuns pe la 12. După alimentări cu înghețată, apă și diverse lichide închise la culoare, oamenii se pun să facă livestreams sau video calls.

Juno(na), cățelușa-mascotă a călătoriei, latră către un camion. Sub camion e un alt câine, despre care oamenii din jur spun că l-ar chema Dragnea sau Viorica.

Doamna Julieta ține de lesă și-l întărâtă ușor. E mama stăpânei Junonei, și îmi spune că ea vine cu coloana de mașini numai până la Pitești, unde rămâne la fratele dumneaei. „Eu sunt pe pace, pe gândire pozitivă”, îmi justifică ea. „Dacă lucrurile sunt anti, ele pot degenera”.

Un pic mai încolo, se iscă o mică discordie.

Unul dintre românii care s-au alăturat convoiului și-a pierdut steagul. Sau i s-a furat, nu e clară treaba. Așa că începe o muncă de detectiv, care culminează cu acuzarea unei femei din grupul timișorean.

Publicitate

„Eu omor pentru steagul ăla”, spune bărbatul înalt și cu șapcă. Tipa nu cedează. Îi arată în poze că avea steagul de dinainte. „Bun, dar acolo am fost și eu. Arată-mi poze de dinainte de oprirea asta”, zice el. „Nu am făcut cu telefonul meu, dar uite că au alții din grup.”

În fine, toată tărășenia are ca finalitate nu o infracțiune, ci concluzia că „Noi nu furăm steaguri, futu-i mama mă-sii! Dacă e, îți cumpăr unul când ajungem la București”. Idee la care au aderat mai multe voci, pentru mai multe steaguri. Plecăm.

În drum către Sibiu, stăm în coada coloanei de mașini. Dar acestea frânează destul de brusc. Abia după ce trecem fără să intrăm în carambol, realizăm că motivul încetinirii bruște era un copil ce flutura steagul națiunii către noi. Diasporenii și timișorenii dau semne că au vrut să claxoneze voioși momentul.

Continuăm drumul în fața coloanei, în speranța că tricolorul nu ne va mai aduce necaz.

La 13.45, ajungem în Sibiu. La „Zona liberă de corupție” aflată vizavi de sediul PSD din Sibiu, un pensionar. Sub braț, el are o traistă uzată pe care scrie „O port din dragoste pentru teatru”. La dreapta sa, pe două bețe diferite, steagurile UE și NATO. În stânga, cel al României și unul cu stema Sibiului.

Unul din protestatarii din Timișoara.

„Ca Armin la Untoooold!”, întinde epic degetele între ele, către văzduh.

Mâncăm un pic, iar primii ajung și ei peste jumătate de oră. Pe o clădire se zărește mesajul „Vă vedem”.

Terminăm de mâncat și revenim la locul cu pricina. Șase, vin întăririle europene dinspre Piața Mare. Un grup de 16 copii, majoritatea dintre ei cu cutii de pizza în mână, trec între protestatari și sediu, distrându-se de toată sceneta.

Publicitate

Se dă o tură de strigăte „X, trezește-te”, unde X e România, urmată de cele mai importante județe. Zice cineva de „Teleorman”, dar se lasă liniștea.

Pe la 15.30 am plecat din Sibiu. I-am lăsat pe protestatari să mănânce și să protesteze frumos. În fața camerelor telefoanelor, unii spuneau că sunt vreo 200 de inși. Eu unul estimez că erau cam trei sferturi din numărul ăsta.

Între Râmnicu Vâlcea și Dealul Negru, trecem pe lângă un gospodar bătrân ce stătea rezemat într-o pacartă la marginea drumului, pe care probabil că scrisese el de mână „Dragnea la Jilava”. Râd cu gândul la bucuria pe care acest obiect a adus-o în sufletele din convoiul lăsat în urmă.

Oprim în parcarea unui supermarket din Pitești la 18.39. Cele peste douăsprezece ore pe drumurile patriei încep să-și pună amprenta asupra stării noastre. Cât timp îi așteptăm pe protestatarii călători în mașină, aud o voce la geamul șoferului. „Bună ziua, scuze, de unde ați cumpărat acest steag?”, chestionează o voce feminină.

Bogdan și Iulia.

Drapelul țării noastre, pe care-l primisem în parcarea arădeană de la românii mutați în Germania, ne-a făcut cunoștință cu Bogdan și Iulia. Aceștia au dat România pe Spania de 15, respectiv 16 ani. Acolo s-au cunoscut, iar tot acolo s-a născut fiul lor, acum mai puțin de-un an.

Dacă din dar în dar se face raiul post-corupție, le oferim drapelul. Discutăm cu ei despre toate năpastele de-acasă:

„Birocrația de care te lovești când vrei să faci o afacere cu banii strânși prin Europa, nesimțirea celor care nu-i fac cinste lui Hipocrate atunci când lasă bătrânii să moară fără șpagă, lipsa unui viitor pentru copilul nostru… lucruri de genul ne țin departe, dar ne-au și adus aici”, zice Bogdan.

Publicitate

Între timp, ajunge microbuzul cu timișoreni. Aceștia parchează lângă Consiliul Județean Argeș și o iau spre centrul Piteștiului. Din partea opusă, apar și ceilalți protestatari antiguvern.

Vineri, în Piața Victoriei, mă întâlnesc cu toate găștile sub un mare banner cu „Aplicarea punctului 8 de la Timișoara”. Oamenii strigau, vuvuzeau, fluierau, tot tacâmu’. Spre seară, probabil că știi deja ce s-a întâmplat. Eu m-am desprins de ei ca să văd ce se întâmplă pe Bulevardele Lascăr Catargiu și Ion Mihalache. Oricum, fiecare era care-ncotro.

Azi, Zoltan îmi povestește despre un coleg din Sălaj despre care nu se mai știe nimic. Ciobanu Liviu-Vasile nu răspunde la telefon, actele îi sunt la altcineva în mașină.

Una din victimele vigilenței jandarmilor.

„Nu știu dacă mai stau și în seara asta. Deja începe să mă ia o stare mare de nervi de la cât ne-au fugărit aseară și cine știe la ce s-ar ajunge. Până la Gara Basarab ne-au fugărit cu tunuri de apă și gaze.”