Tipul ăsta a stat o săptămână în catacombele din Italia ca să pozeze cadavre

În 1597, călugării capucini din Palermo, Sicilia, aveau o problemă. Criptele pe care le folosiseră ca să-și îngroape frații decedați dădeau pe din afară. Ca să aibă mai mult spațiu, frații au săpat un cimitir subteran uriaș, folosindu-se de peșterile antice. Când a venit vremea să mute cadavrele în noul lor loc de veci, călugării au descoperit ceva remarcabil. Patruzeci și cinci dintre corpuri se mumiificaseră natural, iar chipurile le erau încă recognoscibile. Călugării au crezut că e un miracol și au proclamat Catacombele capucine din Palermo loc sfânt. Astăzi, sunt pline de cadavrele îmbrăcate elegant ale 8 000 de sicilieni – unii dintre ei călugări, dar mulți civili bogați – care au murit între secolul al XVI-lea și începutul secolului XX.

De-a lungul secolului, poeți și artiști printre care Lord Byron, Otto Dix, Francis Bacon, Peter Hujar și Richard Avedon au vizitat catacombele și au creat opere de artă inspirate de aceste cadavre extraordinare. În ultimii ani, fotograful și regizorul american Matthew Rolston – cunoscut mai ales pentru că a făcut portrete fermecătoare și clipuri muzicale pentru vedete (în viață) precum Beyoncé, Janet Jackson, Mary J. Blige și TLC – și-a îndreptat obiectivul spre demult decedații locatari ai catacombelor capucine, pentru o nouă serie intitulată Vanitas: Portretele din Palermos.

VICE s-a întâlnit cu Rolston, ca să afle cum a fost să fotografieze cadavre în catacombe, în miez de noapte, și ce-or avea mumiile italiene de a face cu inteligența artificială și evoluția.

VICE: Cum ai ajuns să fii interesat de teoria din 1970 a văii stranietății a profesorului nipon de robotică Masachiro Mori și ce are de a face cu această operă?
Matthew Rolston: Am nimerit din greșeală în valea stranietății, ca să zic așa. Mă interesează reprezentările simulacrelor umane. Sigur că asta e din cauză că fotografia a fost dintotdeauna subiectul meu; acum o abordez din altă perspectivă.

Primul meu proiect personal, Talking Heads, a fost o serie de portrete ale unei colecții rare de manechine de ventriloci și o explorare a modului în care ne proiectăm elanul vital asupra simulacrelor. E ceva ce facem cu toții, fără ca măcar să fim conștienți de asta. Dacă ne uităm la o statuie a lui Hristos sau la o figurină cu Buddha [sau o fotografie a unui star de cinema] investim instinctiv experiența cu o doză de viață umană. Am fotografiat manechinele respective ca pe niște ființe vii. Căutam momentul ăla precis de conexiune pe care l-aș căuta cu un subiect viu.

Cu proiectul Vanitas am vrut să duc lucrurile cu un pas mai departe. Vanitas e o serie de portrete cu mumii creștine, adăpostite în faimoasele catacombe ale Bisericii Capucine din Palermo, Sicilia. Construind pe baza a ceea ce învățasem din Talking Heads, am adăugat conștientizarea propriei mortalități – Ernest Becker a denumit-o „anxietatea de moarte” – și modul în care aceasta a colorat, de multe ori în moduri tragice, experiența umană în sine.

Filosofiile, mitologiile și religiile au apărut de la începutul existenței umane ca să explice misterele vieții și morții. Construim ziduri între noi, iar mulți dintre noi sunt dispuși să-i ucidă pe alții ca să apere niște sisteme de credință care ne protejează de frica noastră de moarte. E o formă de negare – nimeni nu știe, de fapt, de unde am venit sau unde ne-ndreptăm.

A fi conștient de propria mortalitate e atât o boală umană, cât și un element definitoriu și frumos al vieții pe Pământ. Am vrut să explorez această condiție anume, pentru că acum pare că evoluția umană s-ar putea să ne ducă la eliminarea corpului așa cum îl cunoaștem. S-ar putea spune că Vanitas e o elegie pentru finalul vieții umane, cel puțin forma sa actuală.

Talking Heads e despre ce e animat și inanimat. Vanitas e despre viață și moarte, despre grotesc și superb, eternitate și praf.

În ce fel oferă Catacombele Capucine din Palermo o fereastră asupra anxietăților noastre legate de moarte?
Acum vreo 500 de ani, primii Frați ai Ordinului Capucin din Palermo au fost așezați în beciul de sub biserică, atunci când au murit. La vremea respectivă nu exista nicio metodă de păstrare a trupului, așa că practica era să li se scoată organele interne și să lase corpul să se usuce pe o lespede de piatră preț de un an, apoi să bage chestiile înapoi în corp cu un pai și să-l îngroape într-un mormânt. După ce a trecut un an, Frații s-au dus jos și au văzut că primii lor morți nu se descompuseseră vizibil, ceea ce, pentru ei, a fost un miracol.

Au crezut că sunt mai aproape de mântuire dacă sunt lăsați să se odihnească veșnic acolo. Motivul pentru care cadavrele au fost puse în picioare, în alcovuri, mai degrabă decât întinse pe jos a fost ca să fie deja în picioare pentru ziua Reînvierii. În capul lor, așa erai primul la coadă ca să ajungi în rai. Pentru mine, asta e și tragic și frumos – vanitatea gândului că poți să trișezi moartea, fie prin a face filme și fotografii la Hollywood fie prin a fi păstrat într-o criptă magică, mistică. Atunci când am ajuns acolo, am început să plâng, pentru că mi-am dat seama că și oamenii ăia se temeau la fel de mult de moarte ca și noi azi.

Ai putea să descrii câteva dintre provocările logistice ale realizării acestor fotografii?
A fost un proces foarte lung. Fotografiam noaptea, de la șase seara până la trei dimineața. A fost de-a dreptul vampiric. Dormeam toată ziua într-o cameră cu obloanele trase, mă trezeam la asfințit și mă duceam în criptă [Râde]. A trebuit să obțin permisiunea de a fi acolo preț de o săptămână cu o echipă de șase persoane și un camion plin de echipament fotografic, de la Milano la Palermo, venind pe autostradă de la Genova, iar apoi pe un feribot, ca să traversăm marea. Ce producție!

Pentru că filmam și un scurt documentar ca să contextualizez proiectul, am pregătit sesiunea ca să corespundă cu diversele zile ale morților, așa că în chiar ultima noastră noapte de filmare era ajunul Zilei Tuturor Sfinților, pe 31 octombrie. În Italia, e o perioadă de meditație, în care să te întâlnești cu propriii morți și poate să te și gândești la infinit.

Am vrut să fotografiez 100 de personaje. Având în vedere dificultățile logistice, am reușit să fotografiez doar vreo 70, iar dintre ele, 50 au ajuns în selecția finală. Ne-am mutat de la un personaj la altul – unele sunt puse câte două sau trei pe înălțime, ceea ce a însemnat că am avut nevoie de niște schele uriașe pentru lumină și aparat. A fost un proces lung, laborios. A fost cumva ca un explorator care pregătește o expediție ca să cucerească un munte.

Poți să ne vorbești despre ce te-a inspirat în ce privește iluminatul acestei serii?
Dacă te duci acolo ca vizitator, o să vezi o cameră întunecoasă, gri, luminată cu neon, care nu arată deloc ca-n imaginile mele. Fotografiile mele folosesc iluminat teatral, în tonuri de auriu și albastru. Există tușe de turcoaz, albastru, verde, auriu, roșu sângeriu – culorile unei vânătăi. La baza abordării ăsteia au stat artiști din Republica de la Weimar, cum ar fi Otto Dix (care, în 1924, a pictat câteva dintre mumiile pe care le-am fotografiat), Francis Bacon, Lucien Freud și Egon Schiele.

Acea nuanță de albastru pe care-am folosit-o a fost inspirată de o vizită la o capelă foarte specială de pe dealurile Monte Pellegrino deasupra orașului Palermo. În peștera aia, în spatele unei statui a Fecioarei Maria, există un neon albastru care a fost probabil pus acolo în anii 1950. Am documentat nuanța aia de albastru și am descoperit că e asociată cu personaje precum Maria și Iisus în iconografia catolică.

Cealaltă sursă de inspirație a venit în timp ce exploram cripta și am observat că e un amestec subtil între lumina artificială și cea naturală. Catacombele sunt chiar sub nivelul străzii, iar în anumite colțuri există niște mici ferestre-luminator care se află, de fapt, la baza trotuarului de afară. Lumina naturală care intra pe-acolo era albastră, iar lumina dinăuntru era mai caldă. Amestecul ăsta a influențat și planul meu de lumini.

Poți să ne vorbești despre realitățile practice ale roboticii, inteligenței artificiale și ale transumanismului ca evoluție firească a umanității?
Dorința de a trișa moartea sau cel puțin de a-i descoperi misterele există de când ne consemnăm istoria. Atât un factor motivant spiritual, cât și un flagel al umanității, care continuă în zilele noastre datorită tehnologiei.

Eu cred că, dacă nu ne autosacrificăm, cu timpul vom evolua dincolo de forma noastră actuală înspre altceva. Mulți oameni denumesc ideea asta transumanism și pare că toată cultura noastră indică acea direcție pe măsură ce devenim din ce în ce mai imateriali și ne topim într-un soi de mental colectiv, prin interacțiuni pe platformele sociale. Sigur, multe dintre mitologiile și filmele noastre prezic chestia asta de ani de zile. Poate că ăsta ne e destinul.

Forma noastră e relativ recentă. Specia umană nu e atât de bătrână. Homo sapiens are doar vreo 300 000 de ani. Și dacă dai crezare teoriilor evoluției, cât de diferită e forma noastră de astăzi față de protozoare? De ce n-ar fi forma noastră radical diferită în viitor? Vreau să explorez mai ales asta cu această operă. Se întreabă: oare mai e necesar corpul uman? Sau putem să ne dispensăm de el?

Articolul a apărut inițial pe VICE US.