Înapoi acasă

Cum a fost să cresc în Drumul Taberei, locul în care mi-am petrecut cele mai singure veri

Dedic acest text sufletelor rănite ale celor născuți în Drumul Taberei.

de Gabriel Sandu; fotografii de Eli Driu
21 Iunie 2018, 10:58am

„Înapoi acasă” este o serie în care autori VICE România se întorc în orașul natal ca să vadă cum s-au schimbat locurile în care au copilărit, s-au îndrăgostit sau s-au îmbătat prima dată.

M-am emoționat instant când colega mea de la VICE mi-a propus să fac și eu un material din seria homecoming, adică să târăsc un fotograf de la revistă și să-i arăt betoanele pe care am lâncezit o copilărie întreagă, până la 12 ani, pentru că nu aveam niciun fel de rudă în afara capitalei și nici bani de vacanțe. Am crescut în Drumul Taberei, acel cartier al Bucureștiului luat în derâdere adesea de mulți conaționali, unii veniți chiar din locuri considerabil mai circumspecte. Problema cu poantele pe seama cartierului meu nu este că ele n-ar avea un fundament oarecum real, ci că, așa cum se-ntâmplă cu aproape toate legendele urbane, ele spun doar o parte a poveștii.

Cealaltă parte rămâne cunoscută doar celor care și-au trăit anii esențiali în acest teritoriu, băbuțelor asezonate la vegheat pe la geamuri, golanilor și cuplurilor proaspăt căsătorite, care și-au dorit o viață nouă, cât mai departe de metrou.

Traficul, în viziunea lui Dante

I-am spus colegei mele fotograf să-și ia bicicleta, ca să ne putem strecura în felul ăsta prin traficul zonei - adică infernul cu faruri care transcende istoria Drumul Taberei, zică-se, încă de la înfăptuirea sa și până-n prezent. Ne-am întâlnit în față la Afi Cotroceni și am pătruns, ușor-ușor, în inima cartierului. Slide-urile ușoare printre mașinile parcate prost, portierele deschise pe neașteptate și gropile, mi-au amintit de ce am dezertat prima oară din cartier și m-am izolat într-o garsonieră insalubră din centru: traficul.

Am făcut liceul la Școala Centrală (Piața Romană), iar situația traficului dinspre Drumul Taberei era într-atât de common sense în liceu, încât scăpam fără absențe la prima oră. Profesorii știau de unde vin și găsiseră empatie în sufletul lor. Apartamentul în care am copilărit se află în zona defunctului cinematograf Favorit și tot liceul am mers, zilnic, pe jos, șapte stații, ca să depășesc puhoiul de mașini care stăteau bară la bară. Mă urcam în 368 sau 126 abia la Academia Militară sau Eroilor, unde se mai decongestiona situația. Sunt un martir al acestei metropole, pentru tot ce am îndurat în materie de trafic, mă simt mai îndreptățit s-o înjur pe Firea decât oricine altcineva.

Am vrut să-i arăt colegei mele zona în care au stat bunicii mei și unde, destul de random, m-am relocat și eu de vreo doi ani. Undeva pe bulevardul Timișoara e o zonă a cartierului pe care o găsesc reprezentativă și destul de frumoasă. Plină de verdeață, cu o pietonală încă neînghițită de parcări, e un loc interesant să-ți petreci diminețile mahmure de duminică. Nu dai de grupuri de cetățeni pe trotuare mai niciodată, lumea nu e chiar atât de acră pe cât te-ai aștepta, bătrânicile picotesc singure pe câte-o bancă în soare - acolo unde găsesc una.

Pentru că aici, în zonă, această bară de bătut covoare care a supraviețuit zeci de ani este unul din locurile clasice, unde și astăzi, băieții și fetele o sprijină la o sămânță, la o vorbă, exact ca pe vremuri. Când am fost noi, am dat de un domn pașnic cu un cățel superb, care m-au tolerat lângă ei, nestingheriți, chiar și când am încercat să vad dacă mai pot să mă dau peste cap pe bară. N-am putut.

Tot acolo se află părți din copacul copilăriei mele, în care, când eram prin generală, mă cățăram ca o maimuță. Spun părți, pentru că în momentul în care am început să mă urc în el, mi-am dat seama că păstrasem o memorie a crăcilor pe care puneam piciorul acum 20 de ani, doar că… Multe din ele nu mai erau acum. Copacul fusese toaletat. Sau ciuntit, ca mulți alți copaci din București. Mi-o amintesc pe maică-mea, care a copilărit și ea pe aceeași stradă, când îmi spunea că acel copăcel a crescut odată cu ea: acum 40 de ani îi ajungea abia până la șold. Cât o să mai dureze până va crește la loc? Who cares, să zică merci că nu l-au tăiat de tot.

Hipsterii și tații de la Pardon Cafe

Cartierul Drumul Taberei este cunoscut și pentru populația în principal îmbătrânită, dar să nu crezi că nu există și hipsteri tineri. Există și de obicei se adună la Pardon Cafe. Aflată tot în zona Favorit, care între timp a ajuns o mixtură de restaurante la fel de scumpe ca alea din Floreasca și câteva baruri dărăpănate, ca cele în care obișnuiau să se facă praf tații noștri, cafeneaua Pardon este o insuliță, un colac de salvare pentru melancolici.

Cu o terasă intimă între copacii din spate și o altă la etaj, cu crengi care-ți cad direct în bere, locul este încă frecventat deopotrivă de obișnuiții hip ai cartierului, cât și de cei care s-au cărat de mult din urbe, dar revin ca să nu uite de unde au plecat. E frumi, recomand.

Drumul meu spre filme

Puțin mai în față de Pardon, se află Cinema Favorit, primul cinematograf în care am călcat vreodată, locul unde m-am îndrăgostit de filme, acum aflat într-o stare de paragină deprimantă, după ce a tot fost trecut de la o administrație locală la alta, cu promisiuni de modernizare niciodată duse la capăt.

Conform informațiilor găsite pe net, cinematograful ar fi fost închis în 1997, dar asta este fals, pentru că prin 2001, subsemnatul scuipa semințe împreună cu clasa a 5-a D din Școala Generală numărul 311 la primul Scary Movie. Deși mi-e jenă că, cineast fiind, am făcut aceste lucruri nedemne în copilărie, ăsta e adevărul: la începutul anilor 2000, conduita noastră, a copiilor de cartier, față de cultură, era deplorabilă. Nu ne dusese nimeni până la 12 ani într-un cinematograf, așa că am plecat noi, de capul nostru, după ore, cu banii dintr-o alocație și ne-am luat doza de cultură: un film american pentru mase, care ni s-a părut supeeer amuzaaaant.

Ne-am trezit într-o sală cinema în care mai era doar o altă gașcă de golani, ceva mai mari, care făceau o panaramă de nedescris. Am vrut și noi să fim tari și am făcut ce am văzut la ei, doar nu era să ne lăsăm mai prejos. Nimeni din cartier, în afară de copiii scăpați de ore, nu părea că ar avea vreun interes față de acel cinematograf, în anii de dinaintea închiderii lui. Locul era al nostru și doar al nostru. Mi-amintesc că după ce am prins gustul filmelor, am început chiar să le văd gratis, pentru că mă împrietenisem cu femeile de la intrare - un vechi talent dobândit în verile petrecute pe betoane fără niciun alt copil.

Asta pentru că, până la 12 ani nu am ieșit din București. Mă rog, există niște fotografii de la trei ani cu mine la mare, dar evident că nu-mi amintesc nimic. Să ai toate rudele, bunicii și verii, răspândiți prin cartierele capitalei, este un dezavantaj profund, mai ales vara, când toți prietenii și colegii tăi pleacă la bunici și tu rămâi într-un cartier canicular, să-ți ții companie cu vânzătoarele de la supermarket. Asfaltul care se topea sub picioarele mele, gropile, șanțurile mereu săpate pe altă parte, erau locurile în care inventam mereu jocuri, ca să-mi ocup timpul cu ceva.

Senzația asta de singurătate, nu neapărat dramatică, că atunci când ești mic și nu ai termen de comparație, nu poți să pui lucrurile în perspectivă, mă duce cu gândul la ce înseamnă pentru mine acasă: un București golit, cum e cel de 1 mai, de exemplu.

Locurile pustiite în care ne rupeam gâtul când eram mici, au devenit acum parcuri îngrădite pentru copii.

Multe din locurile decrepite în care stăteam cât e ziua de lungă de mă mir că n-am făcut niciodată hepatită, au devenit astăzi zone îngrădite, „sigure”. Cred că dacă a rămas ceva la fel în cartierul ăsta sunt zonele înverzite. Un detaliu, desigur, dar un detaliu important într-un oraș în care nu mai avem loc de mașini.

Vecinii de la ferestre

În continuare, ne-am urcat pe biciclete și ne-am grăbit să prindem apusul de pe o terasa de bloc pe care știam că accesul a rămas încă la liber. Pe blocul ăsta făceam plajă până mă făceam scrum și aveam senzația, de la atâta insolație, că văd clădirile topindu-se în fața mea. Mi-amintesc acea vară, pe la 12 ani, când, într-unul din blocurile de vizavi, a ars un apartament de trei camere. Mi-amintesc senzația aia că focul era o consecință firească a căldurii de afară și lipsa totală de a interes pentru a află ce se întâmplase de fapt.

Mai multă atenție acordam legendelor vecinelor mele: una era convinsă că focul a fost pus de un copil rămas singur cu bunica, alta că a fost vorba de o răfuială în cuplu, de o sinucidere premeditată. N-am aflat vreodată varianta oficială, dar eram convins că realitatea nu poate concura cu ficțiunea pe care o construiam noi.

La ultimul etaj al blocului din față, unde sunt cele trei geamuri alăturate, este apartamentul care a ars la începutul anilor 2000.

Fațada încă nemodernizată a blocurilor aflate (în mare) proximitate îmi dă același vibe pe care-l aveam demult. La fel și vecinii care stau fixați la geamuri cu orele. Vizavi de fereastra dormitorului meu era o băbuță, care, până m-am mutat de-acolo, și-a petrecut zilele privind în jos, pe geam. Era zi de zi acolo. Se culca, se trezea și venea la geam.

20 de ani de amăgere, vorba lu' Dana Marijuana

Pe spatele blocului pe care ne aflăm, la câțiva metri de scară, începe curtea Școlii nr. 311, în care am petrecut opt ani din viață. Ceea ce acum două decenii erau doar niște maidane sălbatice pe care alergam cât puteam, cădeam și-mi învinețeam genunchii, au devenit acum un spațiu de wellness și sport: o piscină enormă acoperită, terenuri de fotbal și baschet și un after-school. Le-a luat 20 de ani de șantier și praf să le termine, în care copiii și profesorii au fost repartizați la alte școli din zonă, dar hei, bine că s-a întâmplat.

Tot 20 de ani pare c-o să dureze și vindecarea unei alte răni a cartierului: construcția magistralei de metrou. Știu că acum vreo opt ani am văzut primul mesaj cu „în 3 ani aici va fi metroul tău”, iar cinci ani mai târziu râdeam, fără speranță, că probabil ar fi trebuit să scrie în 300 de ani. Evident, metroul nu e gata nici în ziua de azi, iar istoria lui - cu Ceaușescu care ar fi refuzat construirea magistralei pentru că acolo „trăiau burghejii lui Gheorghiu Dej” - pare să ne urmărească.

Dincolo de plasările de responsabilități ale autorităților de la o administrație la alta, ce rămâne sunt anii interminabili în care viețile celor din cartier au însemnat mai mult praf, mai mult trafic și un peisaj dezolant.

Poză șantierul gurilor de metrou, astăzi într-o stare chiar prezentabilă

Totuși, cartierul a suferit și niște modernizări considerabile. Unele de infrastructură, benefice, (vezi necesarul metrou ușor - tramvaiul 41), altele ușor alien - mă refer aici la Parcul Moghioroș. Cu noaptea lăsată peste noi și ultima resursă de lumină, de la telefonul mobil, am fugit să-i arăt lui Eli, ce parc futurist ne-a tras primăria, aici, la capătul lumii.