„Înapoi acasă” este o serie în care autori VICE România se întorc în orașul natal ca să vadă cum s-au schimbat locurile în care au copilărit, s-au îndrăgostit sau s-au îmbătat prima dată.M-am emoționat instant când colega mea de la VICE mi-a propus să fac și eu un material din seria homecoming, adică să târăsc un fotograf de la revistă și să-i arăt betoanele pe care am lâncezit o copilărie întreagă, până la 12 ani, pentru că nu aveam niciun fel de rudă în afara capitalei și nici bani de vacanțe. Am crescut în Drumul Taberei, acel cartier al Bucureștiului luat în derâdere adesea de mulți conaționali, unii veniți chiar din locuri considerabil mai circumspecte. Problema cu poantele pe seama cartierului meu nu este că ele n-ar avea un fundament oarecum real, ci că, așa cum se-ntâmplă cu aproape toate legendele urbane, ele spun doar o parte a poveștii.
Publicitate
Cealaltă parte rămâne cunoscută doar celor care și-au trăit anii esențiali în acest teritoriu, băbuțelor asezonate la vegheat pe la geamuri, golanilor și cuplurilor proaspăt căsătorite, care și-au dorit o viață nouă, cât mai departe de metrou.I-am spus colegei mele fotograf să-și ia bicicleta, ca să ne putem strecura în felul ăsta prin traficul zonei - adică infernul cu faruri care transcende istoria Drumul Taberei, zică-se, încă de la înfăptuirea sa și până-n prezent. Ne-am întâlnit în față la Afi Cotroceni și am pătruns, ușor-ușor, în inima cartierului. Slide-urile ușoare printre mașinile parcate prost, portierele deschise pe neașteptate și gropile, mi-au amintit de ce am dezertat prima oară din cartier și m-am izolat într-o garsonieră insalubră din centru: traficul.Am făcut liceul la Școala Centrală (Piața Romană), iar situația traficului dinspre Drumul Taberei era într-atât de common sense în liceu, încât scăpam fără absențe la prima oră. Profesorii știau de unde vin și găsiseră empatie în sufletul lor. Apartamentul în care am copilărit se află în zona defunctului cinematograf Favorit și tot liceul am mers, zilnic, pe jos, șapte stații, ca să depășesc puhoiul de mașini care stăteau bară la bară. Mă urcam în 368 sau 126 abia la Academia Militară sau Eroilor, unde se mai decongestiona situația. Sunt un martir al acestei metropole, pentru tot ce am îndurat în materie de trafic, mă simt mai îndreptățit s-o înjur pe Firea decât oricine altcineva.
Traficul, în viziunea lui Dante
Publicitate
Am vrut să-i arăt colegei mele zona în care au stat bunicii mei și unde, destul de random, m-am relocat și eu de vreo doi ani. Undeva pe bulevardul Timișoara e o zonă a cartierului pe care o găsesc reprezentativă și destul de frumoasă. Plină de verdeață, cu o pietonală încă neînghițită de parcări, e un loc interesant să-ți petreci diminețile mahmure de duminică. Nu dai de grupuri de cetățeni pe trotuare mai niciodată, lumea nu e chiar atât de acră pe cât te-ai aștepta, bătrânicile picotesc singure pe câte-o bancă în soare - acolo unde găsesc una.
Pentru că aici, în zonă, această bară de bătut covoare care a supraviețuit zeci de ani este unul din locurile clasice, unde și astăzi, băieții și fetele o sprijină la o sămânță, la o vorbă, exact ca pe vremuri. Când am fost noi, am dat de un domn pașnic cu un cățel superb, care m-au tolerat lângă ei, nestingheriți, chiar și când am încercat să vad dacă mai pot să mă dau peste cap pe bară. N-am putut.
Tot acolo se află părți din copacul copilăriei mele, în care, când eram prin generală, mă cățăram ca o maimuță. Spun părți, pentru că în momentul în care am început să mă urc în el, mi-am dat seama că păstrasem o memorie a crăcilor pe care puneam piciorul acum 20 de ani, doar că… Multe din ele nu mai erau acum. Copacul fusese toaletat. Sau ciuntit, ca mulți alți copaci din București. Mi-o amintesc pe maică-mea, care a copilărit și ea pe aceeași stradă, când îmi spunea că acel copăcel a crescut odată cu ea: acum 40 de ani îi ajungea abia până la șold. Cât o să mai dureze până va crește la loc? Who cares, să zică merci că nu l-au tăiat de tot.
Publicitate
Hipsterii și tații de la Pardon Cafe
Drumul meu spre filme
Publicitate
Ne-am trezit într-o sală cinema în care mai era doar o altă gașcă de golani, ceva mai mari, care făceau o panaramă de nedescris. Am vrut și noi să fim tari și am făcut ce am văzut la ei, doar nu era să ne lăsăm mai prejos. Nimeni din cartier, în afară de copiii scăpați de ore, nu părea că ar avea vreun interes față de acel cinematograf, în anii de dinaintea închiderii lui. Locul era al nostru și doar al nostru. Mi-amintesc că după ce am prins gustul filmelor, am început chiar să le văd gratis, pentru că mă împrietenisem cu femeile de la intrare - un vechi talent dobândit în verile petrecute pe betoane fără niciun alt copil.
Asta pentru că, până la 12 ani nu am ieșit din București. Mă rog, există niște fotografii de la trei ani cu mine la mare, dar evident că nu-mi amintesc nimic. Să ai toate rudele, bunicii și verii, răspândiți prin cartierele capitalei, este un dezavantaj profund, mai ales vara, când toți prietenii și colegii tăi pleacă la bunici și tu rămâi într-un cartier canicular, să-ți ții companie cu vânzătoarele de la supermarket. Asfaltul care se topea sub picioarele mele, gropile, șanțurile mereu săpate pe altă parte, erau locurile în care inventam mereu jocuri, ca să-mi ocup timpul cu ceva.Senzația asta de singurătate, nu neapărat dramatică, că atunci când ești mic și nu ai termen de comparație, nu poți să pui lucrurile în perspectivă, mă duce cu gândul la ce înseamnă pentru mine acasă: un București golit, cum e cel de 1 mai, de exemplu.
Publicitate
Multe din locurile decrepite în care stăteam cât e ziua de lungă de mă mir că n-am făcut niciodată hepatită, au devenit astăzi zone îngrădite, „sigure”. Cred că dacă a rămas ceva la fel în cartierul ăsta sunt zonele înverzite. Un detaliu, desigur, dar un detaliu important într-un oraș în care nu mai avem loc de mașini.
Vecinii de la ferestre
Fațada încă nemodernizată a blocurilor aflate (în mare) proximitate îmi dă același vibe pe care-l aveam demult. La fel și vecinii care stau fixați la geamuri cu orele. Vizavi de fereastra dormitorului meu era o băbuță, care, până m-am mutat de-acolo, și-a petrecut zilele privind în jos, pe geam. Era zi de zi acolo. Se culca, se trezea și venea la geam.
Publicitate
20 de ani de amăgere, vorba lu' Dana Marijuana
Tot 20 de ani pare c-o să dureze și vindecarea unei alte răni a cartierului: construcția magistralei de metrou. Știu că acum vreo opt ani am văzut primul mesaj cu „în 3 ani aici va fi metroul tău”, iar cinci ani mai târziu râdeam, fără speranță, că probabil ar fi trebuit să scrie în 300 de ani. Evident, metroul nu e gata nici în ziua de azi, iar istoria lui - cu Ceaușescu care ar fi refuzat construirea magistralei pentru că acolo „trăiau burghejii lui Gheorghiu Dej” - pare să ne urmărească.Dincolo de plasările de responsabilități ale autorităților de la o administrație la alta, ce rămâne sunt anii interminabili în care viețile celor din cartier au însemnat mai mult praf, mai mult trafic și un peisaj dezolant.
Totuși, cartierul a suferit și niște modernizări considerabile. Unele de infrastructură, benefice, (vezi necesarul metrou ușor - tramvaiul 41), altele ușor alien - mă refer aici la Parcul Moghioroș. Cu noaptea lăsată peste noi și ultima resursă de lumină, de la telefonul mobil, am fugit să-i arăt lui Eli, ce parc futurist ne-a tras primăria, aici, la capătul lumii.