Ce am învățat ca român despre străini cât am stat în casele lor prin Airbnb

Cu vreo opt luni înainte să îmi fac cont pe Airbnb, băgam platforma într-o categorie specială la care ține mult „Generația N-am”. Pe scurt, platforma asta online are toate șansele să devină (dacă nu e deja) cel mai cunoscut mod de-a te caza într-un oraș nou, iar asta fără să aibă proprietăți fizice. La fel, Uber e ditamai compania de transport fără să aibă mașini, iar YouTube e ditamai platforma de streaming online fără conținutul său.

În februarie 2016 mi-am făcut însă cont pe Airbnb, cumva împins de nevoie, că nu-mi plătea nimeni o cazare frumoasă în Barcelona în timpul unui eveniment, și am ajuns în lumea asta. N-am bifat foarte multe orașe în timpul ăsta, dar aș putea spune că sunt câteva esențiale: Paris, Berlin, New York, Chișinău, Las Vegas și Barcelona. Între astea mai sunt câteva ca Brașov, Mamaia Nord (într-un cătun de sat de pe-acolo), Budapesta și Verona.

Din toate experiențele asta am încercat să fac un profil al locurilor prin care vei ajunge de fiecare dată când vei alege platforma asta. Nu-i chiar o listă exhaustivă cu sfaturi, dar cred că unele îți vor ține economiile în viață.

Compania asta a făcut valuri prin 2016, când a lansat campania Live Like a Local după care oamenii au fost înnebuniți. Promisiunea e superbă, doar că realitatea e, de cele mai multe ori, diferită. Sigur, sunt unii mai boemi și visători care-ți oferă așa ceva, dar ar trebui să ții minte mereu că e o afacere de pe urma căreia tu te alegi cu un loc mai ieftin în care să stai și cineva se alege cu niște bani că te-a primit.

Cel mai tare am experimentat latura asta de business pur în Chișinău, unde am primit hârtie ca de hotel, am completat documente, mi-a scanat buletinul și la final m-am cazat fix ca la un hotel de două stele sau pe-acolo. Mai mișto, pentru că vorbim de Republica Moldova, era că oamenii băgau mai multă rusă decât română sau engleză și mă simțeam ca și cum fac niște afaceri cu dubioși veniți direct din Moscova. Sigur, nici pe departe.

O chestie similară a fost în Verona, unde am stat înainte de finalul lui 2016. Am plătit chiar și taxă de oraș, ca la orice afacere care cazează turiști. Tocmai asta voiam să evit prin Airbnb, dar n-a fost cazul. La final a încercat și să mă facă de niște bani pe motiv că i-am rupt patul. Din fericire, startup-ul ăsta american mi-a luat partea și-a zis că dacă n-are dovezi, nu plătesc. Cerea vreo 200 de euro.

Și că ziceam de cătunul din Mamaia Nord. N-are cea mai bună descriere pe Airbnb, deloc, dar a fost o chestiune de compromis, că altceva nu mai găsea (și ieftin, că stăteam doar două zile). E, în esență, o vilă cu băi la comun, paturi care au prins lejer anii ‘90, undeva pe un drum desfundat (sau cel puțin așa era în vara lui 2017) cu o oarecare curte și cam atât. E în regulă de dormit, dar nimic mai pretențios de-atât.

Sunt unele gazde pe Airbnb care te fac să te simți bine în locul lor. Încă nu mi-e clar dacă încearcă să compenseze că pun la dispoziție niște căzături de apartamente sau pur și simplu trăiesc într-o lume în care, eh, „putea fi și mai rău”. Un astfel de exemplu e un apartament din Barcelona administrat de „mama Teresa”. Așa s-a trecut pe platformă și așa se prezintă oaspeților. E fumătoare, bagă țigară după țigară cât se uită la telenovele, pregătește un oarecare mic-dejun cu croissante și sora mai săracă a Nutella, iar casa e într-o curățenie relativă.

Compensează însă printr-o voioșie a unui pensionar căruia pare că-i place să fie înconjurat de tineri, să învețe lucruri noi, să explice sau să asculte. Mă rog, face asta doar în spaniolă, că alte limbi nu știe. Am încercat să mă înțeleg cu ea din ce mai știu din telenovele și ne-a ieșit de-un salut și-o scurtă conversație dimineața, la cafea. Apartamentul e însă un pic mai spațios decât o cutie de chibrituri și e fix cum te-ai aștepta pentru o pensionară.

Luis din Las Vegas e un cubanez la care am stat în ianuarie 2018. El trăiește un vis american foarte frumos, cu o vilă cu două etaje luată pe credit, cu mașină și cu loc de muncă la cazino. Știe engleză cât să explice lucruri și să te înțelegi, dar, mai ales, are ceva din chestia aia latino sau spaniolă de-a se băga în vorbă și de-a spune multe. Cred c-a fost cea mai simpatică gazdă la care nu m-a deranjat prea tare că voia să vorbească. Și am aflat cum mai e viața în Cuba, dincolo de reportajele celor ultra impresionați de țara aia.

Tot în sfera asta a latin-americanilor, am descoperit în New York apartamentul a două fete venite din Mexic. Chiria le rupe, undeva la peste 3 000 de dolari pe lună, dar se mai scot cu câte un Airbnb și că stau două și-și împart cheltuielile. Cea care se ocupă de închiriere lucrează ca designer de produse software și e un fel de ghid pentru oaspeți. Am stat în camera colegei, care nu și-a mutat lucrurile de acolo. Chestia asta mi-a lăsat o senzație de apropiere, de prietenie aproape.

Nu știu de tine, dar eu prefer să mă port, cu fiecare ședere, ca și cum treaba mea e să stau și a gazdei să-mi închirieze. Asta înseamnă că dacă ne putem reduce contactul și discuțiile zilnice, e perfect. Am avut norocul ăsta în Budapesta, unde nici nu mi-am văzut gazda. Mi-a dat indicații pe chat, cheia era ținută într-un fel de cutie cu cod, am luat-o, am locuit, am pus-o la loc și am plecat. A fost senzațional, aproape ca-ntr-o casă conspirativă.

Cumva similar și-n Paris, unde omul și-a trimis femeia responsabilă de curățenie și îngrijirea casei ca să facă turul, să dea cheia și să lase locuința noului musafir. Bine, aici mi-a plăcut sistemul ăsta mai mult și pentru că eram mai mulți într-o casă și eu închiriasem doar pentru un singur om. În sistemul Airbnb, dacă stau mai multe persoane, trebuie să plătești mai mult (cumva evident și nu prea, cumva corect și nu prea).

În fine, în Bologna am trecut prin cam același lucru, doar că gazda a venit, a prezentat casa și-a plecat într-un apartament de vizavi, dar am împărțit locuința cu un cuplu. În Barcelona, un ucrainean pe nume Pavlo are același sistem, doar că are trei camere de închiriat în același apartament și vine doar când mai aduce pe cineva nou. E aproape un mini hostel.

Airbnb e o opțiune utilă, când pleci singur prin lume. E chiar ieftin, mult mai ieftin la hotel, dar chestia asta dispare repede, dacă mai mergi cu cineva. Costurile, de multe ori, se dublează și fără să ai mare beneficiu pentru treaba asta. Platforma asta e, de fapt, o versiune standardizată și centralizată a conceptului couch surfing. Diferențele sunt că plătești, mai primești un mic-dejung câteodată și utilizatorii își dau rating între ei.

În aproape doi ani de folosire eu am învățat că nu există niciun popor ospitalier, ci ține de oameni. Poate că era evident, dar pentru mine a fost o depășire a unui stereotip. Totodată, am descoperit și că banii cash, în mână, nefiscalizați sunt cea mai bună chestie. De exemplu, într-o cameră cu un singur pat din Berlin am stat trei oameni în două paturi. Proprietarul a fost de acord, ca la final să-i dau 100 de euro în plus pentru celelalte două persoane. La fel a fost și cu Luis din Las Vegas, doar că cu dolari și o persoană în plus.

Poate că Airbnb e și o rețea de matrimoniale offline, n-am încercat latura asta, dar experiențele de până acum mi-au confirmat că are un caracter disruptiv mare asupra economiei. Într-o lume în care sunt vânate experiențele, e cumva firesc să vrei să plătești mai puțin pe cazare, dar să spargi bani pe altceva. Așa că o bucurie e asta: mereu poți să fii surprins cu un preț și mai mic.

În România, eu am fost învățat că în casa omului te descalți, curățenia e importantă, musafirul trebuie să se simtă bine când vine la tine. Prin Airbnb am învățat că toate astea au un preț și cu cât dai mai mult, cu atât astea sunt puse în aplicare. Altfel, „mi casa es su casa” așa cum e.