M-am ras în cap ca să nu-mi pierd mințile

În primii ani de facultate în New York, mi-am petrecut weekendurile așa cum o fac mai mulți studenți: am muncit pe salariul minim pe economie ca să-mi plătesc facturile. Lucram la Dunkin’ Donuts din cartier și după mai multe luni de făcut asta, puține lucruri mă mai puteau uimi. Însă o singură întrebare m-a pus pe gânduri, o femeie de 40 de ani cu ochi blânzi și zâmbet suav mi-a zis: „Tu ai vrut să fii cheală?”

Era ora 7 dimineața, într-o sâmbătă, și eram încă adormită după noaptea petrecută cu prietenii, dar întrebarea m-a trezit imediat. Gândurile au început să curgă: Voia să facă o glumă sarcastică despre faptul că sunt o lesbiană punk sau mă întreba asta fiindcă voia sincer să știe motivul pentru care m-am ras în cap?

Era o întrebare simplă, dar nu aveam un răspuns la fel de simplu pentru ea. Nu-i datoram unul, așa că am zâmbit și i-am spus că „da” în timp ce îi înmânam cafeaua cu lapte.

Am vrut eu să fiu cheală? Da, practic da. Cu câteva luni înainte de întrebarea femeii, am împrumutat o mașină de ras de la un prieten și m-am ras în cap. Făcea partea din „look-ul” meu, mi-a spus un prieten mai târziu. Eram Sam, lesbiana șmecheră cu capul chel. Așa mă vedea toată lumea.

Ce n-au văzut ei era agonia emoțională și câteodată fizică care m-a făcut să mă rad în cap. M-am chinuit singură mai mult de zece ani cu trichotillomania, o tulburare complusivă în care îți smulgi părul din cap. Pe cât de ciudat sună, nu este o tulburare rară: The Trichotillomania Learning Center Foundation for Body-Focused Repetitive Behaviors (BFRBs) estimează că în jur de 1 sau 2 persoane din 50 au această tulburare, căruia i se mai zice și „tric” (dar să nu o confunzi cu tricomonas, boala cu transmitere sexuală comună și vindecabilă).

Să îți smulgi părul din cap poate să ofere o recompensă unora, spune Litsa R. Tanner, co-fondator și director clinic la Santa Rosa Center for Cognitive Behavioral Therapy în California. Pacienții pe care îi tratează pentru tric „descriu adesea că trasul le provoacă plăcere”.

Eu am fost diagnosticată cu această tulburare când aveam în jur de 11 ani. Am început să-mi smulg sprâncenele, genele cu degetele sau penseta, iar mai târziu m-am oprit și am început să-mi smulg părul din cap. Pentru mine, vorbele lui Tanner erau adevărate: Să-mi smulg părul din cap este plăcut, mă calmează, cam la fel cum e atunci când de emoție îți muști unghiile sau îți învârți șuvițe de păr. De obicei intru într-un fel de transă când mă trag de păr și nu mai sunt conștientă de ce fac. Doar că golurile din cap au devenit rapid ceva ce nu puteam ascunde prin freză, așa că am purtat ani de zile peruci și accesorii de cap – bandane, șepci, căciuli, etc.

În adolescență trăgeam atât de tare și de des încât aveam degetele bătătorite, iar scalpul iritat și roșu. Mai mulți ani de terapie cognitiv comportamentală (CBT) și mai multe amestecuri de anxiolitice m-au ajutat, însă trasul de păr nu a dispărut. Tanner spune că tric se manifestă la fiecare om într-un fel unic. Dar confirmă că experiența mea – o nevoie persistentă și incontrolabilă care rezistă indiferent de tratament – este „foarte comună”.

Tulburarea asta m-a urmărit din școala generală, la liceu și facultate. Am primit diagnostice ca tulburare de anxietate generalizată și tulburare obsesiv-compulsivă. Am devenit foarte atentă să fac asta numai în privat și m-am bazat din nou pe pălării și eșarfe ca să-mi ascund daunele, iar tot chinul a rămas cel mai mare și dureros secret al meu. Așa că atunci când m-am îmbătat și am decis să mă rad în cap la facultate, prietenii mei, care și-au câștigat dreptul de a-mi ști povestea tragică, m-au încurajat să fac pasul ăsta. „Vei arăta minunat!”, au zis ei, dând shoturi. Partenera mea de atunci chiar s-a oferit voluntar să se radă și ea în cap ca să mă susțină.

Sunt lesbiană și nu mă scuz pentru asta, așa că să fiu femeie cheală nu a fost mare brânză. Până la urmă nu este tocmai ceva atipic pentru lesbiene să poarte frizuri tradițional masculine.

Ironia în cazul meu de lesbiană cu tric este prăpastia drastică de gen printre pacienții cu așa ceva. Până la maturitate, în jur de 80 până la 90 la sută dintre pacienții cu trichotillomania sunt femei. Totuși, Tanner notează că acea aproximare s-ar putea să nu acopere toată povestea. „Bărbații pot să se radă în cap sau să aibă frizuri scurte, iar asta îngreunează sau face imposibil să-și smulgă părul”, explică ea. Aceste convenții îi ajută de bărbați să facă față tulburării fără să treacă prin presiunea socială și normele de gen, iar asta înseamnă că s-ar putea să fie mult mai mulți bărbați cu această tulburare decât cei care caută tratament.

M-am simțit întotdeauna la pol opus de constrângerile normelor de gen hetero-patriarhale. Dar acea libertate relativă tot nu a fost îndeajuns să mă scutească de rușine. Când m-am ras în cap m-am simțit ca și cum câștigam și pierdeam în același timp o luptă. În doar câteva minute nu mai aveam de ce să trag, impulsul care mi-a guvernat viața și m-a făcut să mă urăsc cam de când mă știu. Dar și obosisem să mă mai lupt cu dorința de a trage. Chestia asta m-a făcut să mă simt ca și cum aș fi împușcat doi iepuri dintr-o lovitură.

Când m-am ras prima oară în cap, în acea noapte, îmbrobodită într-un prosop, cu fosta și câțiva prieteni în baia din camera de cămin, îmi tremurau mâinile incontrolabil. Astăzi îmi țin părul destul de scurt ca să nu pot să mi-l smulg și port această freză cu mândrie. Nu mi-e rușine, mă simt cool și puternică.

Deci sincer, sunt cheală fiindcă așa am vrut eu? Nu chiar. Am realizat că, deși am luat decizia conștientă, ea era un rezultat al luptei mele cu tric. Dar homosexualitatea mea și trichotillomania sunt legate, o întrepătrundere a identității interne, a luptelor private și a aspectului exterior care este pe cât de frumos pe atât de zăpăcit. Asta sunt eu. Și nu aș vrea să fiu altcineva.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.