Ce fac alte țări ca să oprească sinuciderile și crimele la metrou față de România

Cunosc bine angoasa metroului. În Bruxelles locuiesc lângă stația de metrou Maelbeek, cea în care au avut loc atentatele sinucigașe din martie 2016, când peronul era presărat cu bucăți de mădulare și mațe, hieroglife ale ororii. Știu oameni care de atunci nu au mai urcat niciodată în metrou, nu neapărat din spaimă, ci dintr-un soi de silă.

De atunci, patrule de militari în ținută de război trec la intervale regulate prin toate stațiile de metrou importante, însă nici ei nu ar putea opri un descreierat să împingă pe cineva în fața trenului în momentul în care trenul intră în stație.

O securizare totală a metroului este aproape imposibilă, deși exemplul metroului din Paris arată că ar fi tehnic posibil, însă la un foarte mare cost. Am văzut că în România, imediat după tragedia de la metrou, de marți seara, s-a deschis o petiție care cere autorităților responsabile (în cazul de față, Ministerul Transporturilor) instalarea de panouri de siguranță la metrou, în București.

În Paris, multe stații au un gard metalic de-a lungul peronului, gard prevăzut cu largi porți culisante care se deschid abia în momentul opririi trenului și care corespund exact dimensiunilor ușilor vagoanelor. Sigur, la orele de vârf a fi strâns în mulțimea compactă care așteaptă trenul cu fața la un gard, abia văzând prin el gardul de pe peronul opus, poate crea un sentiment de angoasă, iar gardul este suficient de înalt ca să nu poată fi escaladat.

În încercarea de a preveni fraudele, metroul din Paris are, de altfel, în majoritatea stațiilor, un sistem de dublu control, care face că, în eventualitatea că cineva ar putea pătrunde fără bilet ar risca să nu mai poată ieși, pentru că în foarte multe stații biletul compostat electronic trebuie reintrodus și la ieșire.

Rămâne însă posibilitatea unui atentat, cum a fost cel din Bruxelles, practic imposibil de prevenit. Este nerealist să-ți imaginezi că vor putea fi puse peste tot porticuri din acelea care detectează metalele, pentru că asta ar fi împotriva principiului însuși al fluidității circulației urbane.

Unele acte, însă, depășesc uneori imaginația. Ca și în cazul deturnării avioanele, când unii din teroriști au folosit cuttere din seturi de planșe pentru arhitecți, la fel nimeni nu se gândise vreodată în Bruxelles că cineva ar putea pătrunde vreodată cu mașina într-o stație de metrou. Și totuși asta s-a întâmplat în noaptea de anul Nou dintre 2015-2016, când niște bețivi au împins un automobil într-o stație de metrou cu intrarea foarte largă. Mașina a coborât în trombă scările, pe care din fericire nu era nimeni, și a eșuat pe peron, provocând o uriașă panică printre călătorii nocturni. Nu era un act terorist, ci doar un pariu tâmpit între tineri alcoolizați care ar fi putut avea consecințe foarte grave.

De atunci, stațiile de metrou din Bruxelles prin care ar putea intra un automobil au în față mici stâlpi de beton, inestetici, ca cei turnați la intrarea târgurilor de iarnă sau a promenadelor, pentru a împiedica mașinile să intre în mulțime.

Sigur, plasarea unor garduri culisante de-a lungul șinelor, ca în Paris, nu ar reduce cu totul riscurile. Oamenii pot fi aruncați și altfel, nu doar pe șine, cum s-a văzut tot în Bruxelles, într-o stație de metrou cu mai multe niveluri și adâncime mare de la un nivel la altul, unde un grup de tineri dintr-o bandă urbană au aruncat pur și simplu, din amuzament, un student străin peste balustradă, cauzându-i grave sechele.

Incidentul a fost surprins de camerele de supraveghere, inclusiv căderea de mulți metri, pe cimentul peronului, a victimei, făptașii au fost prinși, însă incidentul a arătat că nu există securitate totală și că nu totul poate fi prevenit, oricât de multe camere s-ar plasa.

Mari orașe cum sunt New York, Washington, Paris sau Londra dispun de brigăzi antiteroriste, gata să intervină într-un termen foarte scurt. Din nou, acestea nu pot preveni actul individual al unui dezechilibrat. În stații foarte frecventate, agenți în civil, îmbrăcați ca simpli pasageri, scrutează mulțimea, așa cum se practică și la aeroport, însă din rațiuni practice ei nu pot fi prezenți pe fiecare peron, iar pe deasupra, chiar presupunând că garduri culisante după principiul celor din Paris ar putea fi instalate într-un număr tot mai mare de stații, asta lasă în continuare problema gărilor. Un om poate fi împins în fața trenului chiar și de pe un peron de gară, nu neapărat în metrou.

Într-un oraș precum Bruxelles, apoi, securizarea metroului și a orașului în general este îngreunată și de faptul că responsabilitatea e fărâmițată între diferitele autorități care se încalecă în capitală: comunitatea francofonă, Flandra, regiunea Bruxelles sau statul federal.

Se poate spune însă că există rețele de metrou și mai puțin securizate decât cea din Bruxelles (ca să nu mai vorbim de cea din București). Cea din Berlin, de pildă, unde scharzfahren (a călători fără bilet) este o banalitate și un fapt de viață și unde în decembrie 2015, pe linia U9, la un control de rutină al pompierilor, a fost descoperită o cameră ascunsă, un intrând spațios sub scări în care cineva, un student sau un om al străzii, instalase un pat comod, un fotoliu, ba chiar avea și electricitate și un televizor funcțional. Dacă cineva poate căra în stația de metrou un pat și un televizor și să trăiască în spatele unor ziduri uitate, asta face performanța la fel de uluitoare ca cea a tinerilor beți care au intrat cu automobilul în metroul din Bruxelles.

În realitate, nu va exista niciodată o securitate totală. Cum a spus-o odată un responsabil al poliției din Bruxelles: „Chiar presupunând că am securiza cu totul, sută la sută, metroul din Gara Centrală, de pildă, rămâne faptul că zece metri mai sus, în fața gării, 70 de oameni vor urca într-un autobuz în care nu vor beneficia de nicio protecție.”