Corpul pe care toată lumea mi-l admira era de fapt un urlet de ajutor

„Am auzit că ai divorțat. Însă văd că ești bine, pentru că arăți extraordinar.”

Nu eram bine. M-am uitat în gol la femeie, care nu era tocmai o prietenă, dar nici o necunoscută. Eram la o petrecere de Crăciun la muncă și astea sunt genul de lucruri pe care le spui oamenilor pe care nu-i știi foarte bine. Probabil că ea a crezut că ăsta era „corpul meu de răzbunare” și că postam poze cu abdomenul tonifiat pe Instagram, gata să intru din nou în lumea dating-ului. Știam că era o persoană drăguță care doar încerca să fie simpatică. Dar eu eram în recuperare după dependență și nu am putut să-i răspund fiindcă, cum îi spui cuiva care tocmai ți-a făcut un compliment că ai gânduri suicidare și că o singură remarcă bine intenționată te poate aduce iar la dependență?

Nu o faci. 

În primul rând fiindcă nu e acceptabil din punct de vedere social să vorbești despre depresie la petreceri și, în al doilea rând, fiindcă în cultura asta, chiar nu e ok să recunoști că arăți „bine” (a se citi: slab/ă), dar de fapt nu ești bine. „Multe persoane cu tulburări de alimentație primesc multe încurajări sociale pozitive”, spune Lori Schur, directoare în formare clinică pentru Stabilizare Medicală pentru Tulburările Alimentare la Spitalul Torrance Memorial. „Oamenii își imaginează că dacă cineva e slab și arată bine în exterior, se simte bine și în interior.” Asta creează un sentiment de nepotrivire, adaugă ea, ceea ce înseamnă că există o deconectare între experiența unei persoane și aspectul său și se simte exact așa cum sună: nepotrivit, dezechilibrat și alienant. 

Nu am de fapt o tulburare de alimentație. Când soția mea și cu mine ne-am despărțit în septembrie anul trecut, pur și simplu n-am putut mânca. Nu puteam sta locului, deși eram la pământ. Practicam oricum zilnic yoga, dar m-am apucat și de alergat. Urăsc să alerg, dar îmi uram mai mult gândurile obsesive și constant depresive, așa că am alergat. În 45 de zile am slăbit aproximativ 16 kilograme. 

Deși astea sunt semne ale unor practici alimentare dezordonate, diferența dintre mine și cineva care are o tulburare diagnosticabilă este că eu nu încercam să slăbesc și, atunci când am slăbit, nu m-am gândit că arăt mai bine din cauza asta. Nu aveam ceea ce Schur descrie ca fiind o „imagine corporală tulburată”. 

Cu alte cuvinte, era ceva în neregulă cu mine și eu știam asta, dar nu m-am gândit că voi arăta sau mă voi simți mai bine dacă pierd mai multe kilograme. Cineva cu o tulburare de alimentație mai mult ca sigur că ar fi opusul, adică ar putea crede că arată și se simte mai bine cu cât slăbește mai mult. 

Este esențial să înțelegem diferența dintre mâncat dezordonat și tulburări de alimentație ca oamenii să aibă o conversație plină de compasiune cu cineva care trece prin oricare dintre ele și să se asigure că persoanele cu astfel de tulburări sunt tratate adecvat. Este de asemenea important de menționat că, deși efectele asupra corpului sunt aceleași, cauzele pot fi destul de diferite. O tânără care se înfometează ca să îndeplinească așteptările pe care le are societatea de la ea este o situație foarte diferită de-a mea, în care experimentam încheierea căsniciei mele ca traumă. 

„Stresul emoțional poate face corpul să intre în răspunsul de luptă-sau-fugă, cunoscut de altfel ca răspunsul sistemului nervos simpatic”, spune Natalie Zises, o nutriționistă din New York. „În timpul răspunsului de luptă-sau-fugă, suntem mai puțin capabili să ne înțelegem semnalele de foame și sațietate ale corpului. Procesele noastre digestive din această perioadă se opresc, de asemenea, ca să conserve energia pentru amenințarea percepută a stresului. Corpul tău nu poate face diferența dintre stresul emoțional și un tigru care te urmărește, așa că va conserva energia în orice mod posibil.”

Mai mult despre asta: Un corp sub răspunsul traumei (care operează constant ca și cum există o amenințare) nu este motivat să mănânce fiindcă fuga este mai importantă pentru autoconservare. Asta e o tactică evoluționistă destul de puternică fiindcă înseamnă că dacă avem nevoie să fugim de un tigru adevărat, nu vom fi distrași de shaormeria de pe drum. Dar fiindcă stresul emoțional este adesea mai cronic, putem să rămânem blocați într-un ciclu de înfometare. 

„Când oamenii își pierd apetitul, asta se datorează adesea anxietății sau tristeții care sunt mai puternice decât foamea”, spune Susan Albers, psihologă cliniciană la Cleveland Clinic și autoarea a Eat, Drink, and Be Mindful. „Nu mai înregistrezi senzația sau ești atât de copleșit încât nu o mai observi. După un timp, te obișnuiești să o ignori sau să renunți la semnalele de foame.”

Nu-ți face griji - se înrăutățește. Nu numai că te obișnuiești să oprești semnalele de foame, devii mai puțin capabil să acorzi atenție la orice. „Nu e numai stresul de la ce se petrece, dar și lipsa nutriției”, spune Beth Donaldson, director medical la Copeman Healthcare Clinic din Vancouver. „Cu acea lipsă de nutriție, nu-ți poți folosi creierul adecvat. Afectează cogniția și memoria de scurtă durată. Vei experimenta, de asemenea, dificultăți în multitasking și în a lua decizii și cel mai probabil vei avea și insomnii. În punctul ăla, pur și simplu nu mai funcționezi cum trebuie.”

Donaldson o rezumă astfel: „Dacă nu mănânci nimic, corpul tău nu poate face față la nimic.”

Exact așa m-am simțit eu, ca și cum nu mai puteam gestiona nimic. Evident că nu puteam face față divorțului, dar nici la elementele stresante de zi cu zi precum traficul sau divergențele minore cu prietenii. Cu cât am slăbit, cu atât mi-a scăzut stabilitatea emoțională. Asta fiindcă muream de foame, iar când corpul moare de foame, la fel face și creierul. 

Și ceea ce poate începe cu a nu te alimenta din cauza stresului poate în timp să pună corpul într-o stare de înfometare care devine un cerc vicios. La început nu mâncam din cauza deprimării și apoi deprimarea se întețea fiindcă nu mâncam. 

Uite cum se întâmplă asta. „Creierul are nevoie de glucoză și de nutrienți ca să ia decizii solide. Pauzele alimentare bruște fac creierul să se înfometeze și să se comporte diferit. Se transformă în mecanismele de supraviețuire codificate biologic, care sunt conectate cu modul de înfometare”, îmi spune Albers. „Valorile scăzute ale vitaminei D au fost legate de o creștere a sentimentelor de depresie. Nivelurile scăzute de magneziu afectează nivelurile de serotonină. Nivelurile scăzute ale complexului de vitamine B cauzează depresie, iritabilitate și oboseală. Nivelul scăzut de fier cauzează oboseală mentală și fizică.”

Deși deficiențele nutriționale și bolile psihice nu sunt la fel, rezultatele deficiențelor nutriționale s-au simțit ca o boală psihică severă pentru mine: Am simțit nebunie de-a binelea. De fapt, când mi-am întrebat terapeuta dacă crede că am nevoie de mai mult ajutor, mi-a spus: „Nu, cred că ai nevoie de mai multă proteină.”

Într-un final am ascultat-o și m-am forțat să mănânc. La început mi-a fost rău de fiecare dată când mâncam o porție întreagă de mâncare, chiar dacă asta însemna o jumătate de avocado pe o felie de pâine prăjită, dar până la urmă a început din nou să-mi placă mâncarea și să mănânc mai mult de o masă pe zi, ca un animal uman normal. Acum mi-am recuperat opt din cele 16 kilograme și simt fericire și stabilitate emoțională ca orice nihilist queer de vârstă medie, lucru care nu mă face să fiu sufletul petrecerilor, dar sunt mai bine decât cineva care te confundă cu un tigru.