carte

Am vorbit cu un prof român de filosofie despre conflictul din școli dintre evoluționism și BOR

Cel mai greu este să-i insufli copilului suspiciunea față de propriile idei.

de Sidonia Bogdan; fotografii de Eli Driu
12 Noiembrie 2018, 11:46am

Doru Căstăian, la lansarea cărții sale Cum și de ce (mai) educăm. Toate fotografiile de Eli Driu

Doru Căstăian este un profesor de științe socio-umane interesat de temele tabu ale școlii și societății românești, de la evoluționism, relația știință-credință, la metodele pedagogice care dezvoltă copiilor spiritul critic.

Predă filosofie, logică, economie și cultură civică într-un liceu de arte din Galați și, pentru că este atât de bun în ceea ce face, a primit premiul Merito, unul dintre cele mai importante care se acordă dascălilor din România.

Recent, Doru și-a strâns un set de eseuri pe teme de educație într-o carte, Cum și de ce (mai) educăm”, la Editura Ratio et Revelatio, ocazie cu care am și făcut un interviu cu el, ca să aflu dacă predarea evoluționismului ar fi utilă în școli și cum este perceput la nivelul liceenilor conflictul cultural dintre viziunea conservatoare și cea modernă.

VICE: Ești unul dintre puținii profi pe care îi cunosc preocupat de relația știință-credință. Crezi că ar fi utilă o materie interdisciplinară pe această temă, în condițiile în care se cască o prăpastie tot mai mare între viziunea conservatoare și cea științifică asupra vieții?
Doru Căstăian: Cred că da, doar că ar trebui inventată, pentru că nu există o disciplină care să se ocupe în mod specific de asta. Poți să aplici tehnici sau metode de gândire critică, dar nu știu dacă ar putea exista o disciplină care să se ocupe de relația știință-credință. Tema aceasta a fost mai degrabă un subiect pentru mine. Din momentul Iluminismului încoace, ea devine o temă constantă în gândirea europeană. Cred că mai degrabă ar putea să se intervină în programa disciplinelor existente.

Am trecut prin paradigma ateisto-comunistă care a fost o extremă a ateismului științific, după care acest curent a fost reprimat și s-a pus accent pe predarea religiei în școli. Între timp, descoperirile în Occident au evoluat mult, iar noi nu prea știm cum să tratăm aceste două viziuni.
Discuția pe această temă este mai mult mimată la toate nivelele. De la cel mic, școlar, până la nivelul marilor intelectuali ai României cu mici excepții. Fiecare își strigă cauza. În prezent, chiar nu există un dialog real pe această temă.

Eram o țară ortodoxă și rurală, care a avut primul val de modernizare în perioada pașoptistă, dar a fost incomplet, nu și-a făcut treaba până la capăt. După care, România s-a trezit în comunism, unde i s-a livrat brusc ateismul ştiinţific, la fel de dogmatic și de religios. Apoi, în democrație, s-a revenit la credinţă, iar aceasta întoarcere a fost văzută ca o revenire la normalitate. Toți gândesc în ceea ce în textele mele am numit „logica ereziei”. Fiecare consideră că modul celuilalt de a gândi este o eroare...

De fapt, aici avem de-a face cu conflicte culturale mult mai profunde, ale căror efecte ne lovesc în față. România, în momentul de față, este măturată de un val de secularizare care vine dinspre Vest, care nu are cum să nu vină. Asta pune presiune masivă pe narativele tradiționale ale Bisericii și atunci fiecare se închide la el în bulă.

În momentul în care se refuză orice dialog, totul devine o luptă de putere. Cine are putere și influență să își impună programele școlare, o face, cine n-are, stă pe bară. Din acest motiv vedem reacţii aproape isterice când se pune problema unor ore de educație sexuală, de pildă. Opoziția la astfel de mișcări devine strategică, nu trebuie să le lăsăm deloc „adversarilor” spațiu să miște.

În școli nu poți avea modificări ale politicilor și programelor până când elitele nu ajung la o viziune oarecare.

Dat fiind acest conflict cultural, ai întâlnit liceeni care au nevoie de lămuriri pe această temă?
Ceea ce am observat este că apare și la liceeni acest tip de polarizare. Pe de o parte, întâlnesc liceeni atei, anticlericali. Mulți se înscriu la religie doar pentru o notă. Dar am întâlnit, în special în ultimii ani, și liceeni care au devenit religioși. La o acțiune apare întotdeauna și o reacțiune. E adevărat că mai puțin din mediul ortodox, eu am întâlnit mai mult interes religios în mediul neoprotestant.

Dar am elevi înscriși în Ortodoxia Tinerilor, sunt voluntari pentru Întâlnirea Tinerilor Ortodocşi de la Iaşi, care nu este văzută prea bine de unii capi ai Bisericii, cărora această manifestare li se pare prea seculară. Astfel, conflictul cultural este transferat și printre liceeni.

Mulți mă întreabă pe mine despre credinţă, dar nu știu câți profesori moderați avem noi, care să nu îşi bată joc de credința lor şi să încerce să găsească căi să-i înţeleagă pe toţi.

„Dintre toate formele de opoziție la evoluție, în spațiul românesc o avem pe cea mai brutală și retrogradă.”

Ești adeptul introducerii unor noțiuni despre teoria evoluționistă în școală. Noi am fost decuplați de ultimele descoperiri și abordări. Mai poate fi teoria evoluționistă considerată o pseudoștiință, în prezent?
Nu. Nici nu mai există propriu-zis o singură teorie evoluționistă. Există niște pachete de teorii care folosesc algortimi evolutivi, dar dacă mă întrebi de evoluția biologică, aș spune că e cea mai sigură dintre teoriile ştiinţifică care există în acest moment.

Tocmai traduc o carte de știință. În domenii hard cum ar fi cosmologia sau fizica particulelor nu există nici măcar o singură teorie la fel de bine de coroborată precum evoluţia, care să adune dovezi din câmpuri diverse şi interconectate.

Rigoarea evoluționismului nu mai este nicăieri pusă la îndoială în lumea ştiinţifică, nici măcar oamenii de ştiinţă declaraţi credincioşi din Occident nu o mai contestă. Evoluția trezește atâtea reacții pentru că, arătând ceva despre om și lumea vie, mai exact despre locul omului în lumea vie, ea atinge niște filoane care, tradițional, au fost teologice. De aici sensibilitatea extremă față de evoluție.

Pe mine nu mă enervează că există o polemică, ci faptul că, dintre toate formele de opoziție la evoluție, în spațiul românesc o avem pe cea mai brutală și retrogradă. Eu m-am uitat constant în cărțile ortodoxe care vorbesc despre ştiinţă și, de regulă, evoluția fie lipsește, fie lucrurile sunt expediate cu un paragraf care precizează că nu s-a demonstrat științificitatea teoriei.

Mi se pare incredibil să mai punem problema aşa. E inacceptabil pentru copii, pentru că teoriile evoluţiei reprezintă o resursă intelectuală teribilă. Teoria evoluționistă nu înseamnă neapărat ateism. Sigur, ea face lucrurile mai complicate pentru credincios, dar nu poți să o ascunzi sistematic oamenilor.

Subiectul aproape lipsește din programele şcolare, dar și din cultura generală a profesorilor. La copii nu ajunge nimic.

„De obicei, oamenii sunt critici doar cu alți oameni, or cel mai greu este să-i insufli copilului suspiciunea față de propriile idei.”

E adevărat mitul că generația tech e diferită de a noastră?
Eu aș spune că fiecare generație e diferită în anumite feluri și e la fel cu celelalte în alte feluri. Cred că gândim prea mult în termeni disjunctivi. Nu poți să te prefaci că tehnologiile agresive și intruzive de comunicare nu schimbă anumite habitusuri sau felul în care gândim, reacționăm.

Eu nu sunt printre tehnofilii căzuți în admirație față de cât e de deșteaptă generația asta. Chiar trebuie privită cu responsabilitate partea cu tehnologiile digitale, pentru că, lăsate la îndemâna copiilor, creează probleme reale: deficit de atenție, incapacitatea de a stăpâni şi gestiona cascada informaţională cu care se confruntă.

Ar trebuie mai multă educație pe această temă?
Cred că cel mai important e să dezvolți un spirit critic. La ei apare un efect de acvariu. Noi, care am trăit și într-un mediu în care netul sau tehnologia nu existau, putem percepe tehnologiile digitale ca pe ceva apărut relativ recent, pe când copilul, care manipulează o tabletă de la trei ani, nu percepe acest lucru ca fiind nefiresc sau excesiv. E lumea lui și atunci cineva din afară ar trebui să-i atragă atenția asupra impactului pe care lucrurile astea le pot avea în viața lui.

Spiritul critic se educă, nu e ceva nativ. Iar copilul trebuie educat ca să selecteze ceea ce e credibil.

Anul trecut s-a introdus, la clasa a V-a, o disciplină numită Gândire critică și drepturile copilului. Sună pompos, dar e o chestie utilă în care îl înveți, printre altele, cum poți verifica pe net o sursă, credibilitatea unei informații etc.

Ești un mare susținător al spiritului critic.
Mulți practică ceva ce eu numesc „spirit critic unilateral”. Adică e foarte critic numai cu pozițiile adversarilor, pe a lui nu și-o pune niciodată sub semnul întrebării. După mine, fără asta, nu putem vorbi de spirit critic.

Spirit critic înseamnă să ai instrumentele necesare cu care să-ți contești propriile convingeri…
Și cam cât de des ai văzut asta? De obicei, oamenii sunt critici doar cu alți oameni, or cel mai greu este să-i insufli copilului suspiciunea față de propriile idei.

Eu cred că este o abilitate complexă, care presupune inclusiv factori afectivi. Trebuie să ai o anumită dispoziție afectivă care merge mai bine cu spiritul critic. Omul critic e acela care nu se lasă purtat nici de disperare, nici de valurile de entuziasm, care reușește să judece de la o oarecare distanță.

doru castaian
Cartea lui Doru a apărut la editura Ratio et Revelatio

Ce înseamnă pentru tine „efectul de teleenciclopedie”?
Am folosit teza efectului de teleenciclopedie ca reacție la mantra că actul pedagogic ratează din pricina lipsei de interes al copiilor, că tinerii nu învață mare lucru din școala românească, pentru că nu știm să le captăm interesul.

Eu dădeam drept exemplu emisiunea Teleenciclopedia, care îți captează interesul pe moment, dar nu există nicio urmare profundă a acestui interes. Doar interesul, singur, nu poate să asigure învățarea.

Pentru că nu există un resort motivațional.
Interesul este un start bun al unei activități. Trebuie să-l captezi, pentru simplul motiv că resursele de atenție sunt finite. Copilul nu este dator by default să fie atent la ce vrei tu. Atunci e ok să ai ore interesante, dar partea aceasta de stimulare a interesului trebuie dublată de rutină și de efort din partea lui.

Multe poziții privind educația mie mi se par nu false, ci mai degrabă neplauzibile. Cineva spunea că dușmanul adevărului nu e falsul, e plauzibilul. Oamenii iau niște ingrediente din procesul educativ, care da, sunt importante și le vând ca panacee.

„Atât timp cât o să măsurăm performanța prin rezultate la olimpiadă, totul o să fie o imensă farsă.”

Există două curente mitizate în pedagogie. Cel tradiționalist, care susține că profesorul trebuie să fie perceput ca autoritate absolută în fața elevului, și cel egalitarist, al prieteniei dintre profesor și elev. Cum te poziționezi față de aceste extreme?
Unii părinți susțin că elevul are nevoie de o mână autoritară ca să-l pună la locul lui, în timp ce alții spun că poate ei nu știu cum să comunice cu copiii din cauza rigidității și speră ca profesorul să reuşească să le fie prieten.

Ambele modele au ceva valoros, nu trebuie să judecăm în termenii unei disjuncţii exclusive, pentru că, dacă ai profesori hiperautoritari, cu siguranță asta va inhiba anumite forme de comunicare.

În schimb, profesorul care nu are nicio formă de autoritate şi este perfect egal cu elevul este o altă imagine nesustenabilă. Pentru că învățarea prin descoperire este faină, ceva ce copilul află pe cont propriu se întipărește mult mai durabil. Pe de altă parte, a descoperi ceva cu adevărat este un lucru extrem de greu. Descoperirea reală în istorie s-a petrecut cu costuri umane, cu vieți pierdute. Nu poate spune nimeni că un copil descoperă pe cont propriu orice.

Eu, ca profesor, pot fi un regizor discret al procesului de căutare și descoperire. Nu am cum să nu-l împing, să nu îi sugerez anumite schimbări de direcţie, anumite căi, să nu impun anumite forme de căutare, pentru că altfel el rătăcește, nu descoperă. Merge la infinit într-un deșert fără repere și nu va descoperi, de fapt, nimic.

Eu încerc în privința asta să fiu moderat. Să am o anumită autoritate, dar pe de altă parte, să nu o fac prin mijloace brutale, dând cu pumnul în masă.

doru castaian
Zeci de oameni au participat la lansarea cărții lui Doru Căstăian

Se duce școala de râpă? Care e calitatea profesorală în sistem?
E clar că în momentul acesta sistemul românesc de învățământ nu e ce trebuie. Dar nu e bine să picăm în monocauzalisme și să spunem că numai profesorii sunt de vină că nu este bine în sistem. Calitatea umană profesorală nu este atât de catastrofală cum spun unii, dar ar putea fi mult mai bună.

Problema umană este dată de faptul că modurile de a intra și de a rămâne în sistem sunt prea rigide. E adevărat că un sistem de educație nu este o firmă, în care dacă cineva nu lucrează cum trebuie, l-ai dat afară. În educație e nociv să le schimbi elevilor profesorul o dată pe an. Ei au nevoie de continuitate. Unui profesor trebuie să îi asiguri o perioadă suficient de stabilă ca să-şi poată face treaba.

Pe de altă parte, să ai o catedră pe viață pentru că acum 40 de ani ai dat un examen, ai avut o zi bună și ai luat o notă mare la titularizare, nu este de asemenea în regulă. Și, din păcate, asta se întâmplă acum. În sistemul de învățământ e greu, odată ce ai intrat, să mai ieși. Poți primi sancțiuni, mustrări, dar la modul serios răspunzi destul de greu. Nu există o competiție reală.

După mine există o singură modalitate de a măsura competența în învățământ. Măsori unde era profesorul când a început și vezi unde a ajuns la sfârșitul unui ciclu. Dacă tu ai parametri care cresc vizibil (promovabilitate, note), acolo ai performanță. Atât timp cât o să măsurăm performanța prin rezultate la olimpiadă, totul o să fie o imensă farsă.

Cei mai buni elevi ai mei, cei care au câştigat premii la olimpiade, au fost cei care au muncit mai mult singuri, nu cei cu care eu am muncit cel mai mult.

E o chestiune de noroc dacă elevul va avea parte de un profesor bun sau nu.
Absolut.

Ai și ore de educație civică. Sunt interesați tinerii de viața cetății?
Sunt teme care îi prind, mediul, mass-media. Nu prea cred că există conținuturi care nu pot fi făcute atractive. E adevărat că dacă îi place tema respectivă, elevul devine atent, dar asta nu înseamnă că va dobândi un interes real pentru ea.

Comunismul a pus foarte mult accent pe materiile realiste. Si totuși, noi nu am deprins abordarea științifică. Ca să învăț să gândesc analitic, a trebuit să caut în timpul liber, pentru că din școală nu am ieșit cu astfel de deprinderi.
Știința nu este pur și simplu o abilitate tehnică. Sau de a calcula sau de a urma niște protocoale de cercetare. Știința este despre a avansa în anumite feluri în cunoaștere, de a te servi de niște instrumente pentru a-ți organiza câmpul de expertiză, este despre o igienă a lansării de ipoteze și a verificării lor.

Or astea sunt elemente de meta-știință, de filosofia științelor, care nu s-a făcut în niciun fel la noi. S-a presupus că toată lumea înțelege ce e știința și atunci ne rămâne doar să facem știință.

Știința este un demers intelectual complex, nu doar intelectual, dar și afectiv. La toți oamenii de știință pe care eu i-am citit s-a dezvoltat și un resort reflexiv, metaștiințific.

Partea aceasta de a medita la ce anume face știința, de a-i înțelege rolul și țelul, nu există la noi. Și astfel întâlnim tot felul de paradoxuri, profesori de fizică care își consultă horoscopul în pauză, profesori de chimie care vorbesc despre energii pozitive și negative etc. La noi, în școală, merg mână în mână predarea științei cu spiritul pseudoștiințific.

Și ce e de făcut?
Să nu ne fie teamă să începem să învățăm acum ceea ce nu am învățat la timp.

Editor: Ioana Moldoveanu