Primul trip pe acid din lume a fost foarte nasol

Aceasta e faimoasa descriere a lui Albert Hofmann a noii substanțe chimice, LSD, pe care o descoperise în 1943 în Basel, Elveția. Descrierea e publicată în autobiografia lui din 1979, LSD: Copilul meu problemă, în care își povestește evoluția de la biochimist obscur la celebritate psihedelică.

Legendarul trip pe acid al lui Hofmann a devenit un capitol de bază al culturii psihedelice moderne și un moment-cheie în istoria științifică. La fel ca mărul care i-a căzut în cap lui Isaac Newton, revelația cosmică a lui Hofmann a fost un meme irezistibil. Imaginea cu el care ia LSD înainte să pornească în drum spre casă cu bicicleta, pedalând împleticit spre viitorul tehnicolor, e precum scena cu ieslea lui Iisus pentru pasionații de psihedelice. E comemorată anual pe 19 aprilie, sub numele de „Ziua Bicicletei”, cu parade, concerte, petreceri și plimbări cu bicicleta în numeroase orașe de pe glob. E o imagine care a fost imprimată pe mii de timbre cu acid.

Tripul lui Hofmann e comemorat într-o expoziție la Biblioteca Națională a Elveției din Berna, LSD: 75 de ani de la nașterea unui copil problemă. Expoziția include documente din arhiva personală a lui Hofmann, obținute recent de Universitatea din Berna. Printre acestea se numără un raport pe care chimistul l-a scris la trei zile după ce a avut primul lui trip pe acid, pentru angajații lui de la compania farmaceutică Sandoz.

Și totuși, conform lui Hofmann, primul trip din lume pe acid n-a fost un vis frumos, ci mai degrabă un coșmar.

Raportul pe care l-a scris la trei zile după trip, în 1943, e substanțial diferit de cel pe care îl povestește în 1979, care a devenit o parte importantă a istoriei psihedelice.

Nu există imagini fantastice sau fântâni colorate. E un trip prost pe care l-a experimentat ca pe o intoxicare, cu simptome fizice extrem de neplăcute. El și un alt doctor venit în vizită l-au comparat cu o supradoză masivă de amfetamine, mai degrabă decât o substanță psihedelică. De fapt, primul trip pe acid cu adevărat psihedelic a fost înregistrat de altcineva: Werner Stoll, fiul șefului lui Hofmann.

În acest document de patru pagini, Hofmann începe povestea cu trei zile în urmă, pe 16 aprilie, când a simțit că îl apucă amețeala în timp ce lucra în laboratorul Sandoz cu niște compuși chimici noi. A bănuit că a inhalat niște solvenți și s-a dus acasă să se întindă într-o cameră întunecoasă, moment în care a început un episod nu tocmai neplăcut, caracterizat printr-o imaginație extrem de stimulată.

„Natura și cursul acestei tulburări m-au făcut să bănuiesc că ar fi un efect toxic”, continuă raportul original. Trei zile mai târziu, a hotărât să facă un experiment cu substanța pe care o bănuia responsabilă de starea lui: dietilamida acidului lisergic sau LSD.

În dimineața zilei de 19 aprilie, a sintetizat 0,5 mililitri de compus, l-a dizolvat în zece centimetri cubi de apă și, la ora 4:20 p.m., a luat 250 de micrograme – 0,000025 dintr-un gram, cea mai mică doză care a crezut el că o să aibă totuși efect. Pe la ora 5 p.m. a început să se simtă amețit, cum se simțise cu trei zile înainte, așa că a urcat pe bicicletă și a pornit spre casă. Pe bicicletă, simptomele au devenit mai intense: „Îmi era greu să vorbesc clar și câmpul vizual fluctua ca o imagine într-o oglindă distorsionată. Aveam sentimentul că stau pe loc, deși colegul meu spunea că mă mișc chiar foarte repede”, a scris el în perioada respectivă. Când a ajuns acasă, l-a sunat pe vecinul lui, care a chemat un doctor.

În scurt timp, simptomele au devenit copleșitoare. Hofmann le-a înregistrat pe atunci astfel: „amețeală, tulburări vizuale, fețele celor prezenți erau colorate și făceau grimase ciudate, momente de paralizie alternate cu mișcări incontrolabile, capul, corpul și membrele se simțeau grele, ca de plumb, crampe musculare, mâini reci și amorțite, un gust metalic pe limbă, gât uscat, senzația de sufocare, confuzie alternată cu conștientizarea clară a situației mele, când mă simțeam un observator detașat și mă vedeam din exterior cum plâng ca un nebun sau bolborosesc”. Cum Hofmann luase o doză întreagă de acid fără să aibă idee ce o să se întâmple, nu e de mirare că i s-a părut că înnebunește sau că o să moară.

Până la sosirea doctorului Walter Schilling, punctul culminant al crizei trecuse. Schilling a notat că a fost uimit de starea anxioasă și mișcările ciudate ale lui Hofmann, dar nu a găsit nimic altceva în neregulă cu el. „Inima bătea normal, pulsul era normal, respirația calmă.”

De aici încolo încep diferențele dintre autobiografia lui Hofmann și raportul pe care l-a scris în vremea aceea. „Acum, puțin câte puțin, am început să mă bucur de culorile și formele incredibile care mi se desfășurau în fața ochilor”, a scris el 36 de ani mai târziu. Apoi au urmat caleidoscoapele și fântânile colorate. Dar se povestește puțin despre ele în raportul original, care menționează „distorsiuni senzoriale” și descrie viziunile ca „neplăcute, predominant în tonuri de albastru și verde toxic”.

Documentul din 1943 se încheie cu sugestia lui Hofmann, discutată cu doctorul Schilling în vremea aceea, că simptomele sunt similare cu cele observate în cazul unei supradoze de amfetamine precum „Pervitin” (un tip de amfetamină germană răspândită în 1930).

În dimineața următoare, în 1979, Hofmann a scris: „M-am trezit cu o senzație de bine, de parcă aș fi renăscut… Lumea fusese creată din nou de la început.” Dar raportul lui din vremea aceea susține că s-a trezit „perfect sănătos, dar obosit, și am rămas în pat toată ziua la sfatul doctorului”.

Primul trip pe acid a fost o experiență distrugătoare, dar Hofmann a știut că e pe cale să descopere ceva remarcabil. Nu mai știa nicio substanță care să aibă un efect atât de puternic după o doză atât de mică. Doza toxică de Pervitin era undeva la o zecime de gram, ceea ce însemna că LSD-ul era de o mie de ori mai puternic, a scris el.

Arhiva conține rapoarte nemaivăzute despre o serie de tripuri pe care Hofmann le-a avut între 1943 și 1946, dar nu a scris public despre ele. În 1943, chimistul a mai luat LSD de încă trei ori, dar în doze mult mai mici (n-a mai luat niciodată 250 de micrograme, ca prima oară). Pe 30 decembrie, i-a trimis lui Arthur Stoll un raport despre aceste experimente care n-a mai fost publicat sau tradus în engleză.

Elveția a fost o insulă de neutralitate în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, dar Basel era un oraș situat la graniță, iar Hofmann a făcut serviciul militar obligatoriu. A fost trimis în Claro, cantonul elvețian din Ticino, în munții împăduriți de lângă frontiera cu Italia lui Mussolini. Pe 29 septembrie, a luat o doză mică de douăzeci de micrograme la cazarmă, după care a băut cafea și grappa cu ceilalți soldați și a jucat fotbal și biliard. Pe măsură ce a început să simtă efectele, „m-am retras complet în sine, în gândurile mele și am mers la culcare cu mintea plină de imagini și un sentiment confortabil de căldură”.

Pentru al doilea experiment, din data de 2 octombrie, a luat douăzeci de micrograme seara, chiar înainte de culcare. De data asta, experiența a fost mai puțin plăcută. „Am avut vise tulburătoare, inclusiv unul cu o femeie nebună care avea brațele tăiate și ochii arși. Colegii mei au crezut că sunt nebun și nu puteam să-i conving că nu sunt.” De Halloween, s-a aventurat la o doză de treizeci de micrograme, pe care a luat-o după somnul de după-amiază (nu era de serviciu, pentru că era duminică). A simțit „amețeală, tremurături, un gust metalic în gură” și s-a dus la culcare, pentru că simțea nevoia să se întindă și „o stimulare în regiunea genitală”. A intrat într-o stare de ațipire, în care i-au trecut prin cap „fantasme tulburătoare și viziuni senzuale”. La ora 10 p.m. s-a ridicat din pat să mănânce un biscuit și niște ciocolată.

În anul următor, 1944, Sandoz a început să testeze LSD-ul pe animale, iar Hofmann a sintetizat niște variante pe care le-a numit „dihidro-LSD” și „d-Iso-LSD”. Au fost testate de unii dintre colegii lui, inclusiv de asistenta lui, Susi Ramstein, dar s-au dovedit a fi mai puțin psihoactive decât originalul. Pe 17 ianuarie 1946, Hofmann a scris despre un alt experiment cu LSD, de data asta o experiență mult mai relaxantă. S-a așezat în fotoliul lui de acasă după ce luase o doză de treizeci de micrograme și a fost „izbit de culorile frumoase ale mesei… tonurile minunate și calde care se schimbau din portocaliu în roșu-sângeriu și mov” pe măsură ce lumina lămpii electrice scădea sau creștea. S-a distrat cu imaginile Rorschach, pe care le-a studiat vreo jumătate de oră, fascinat de imaginile abstracte. În sfârșit a reușit să se bucure de copilul lui problemă.

Dar prima descriere cu adevărat psihedelică a unui trip pe acid a apărut în anul următor, din altă sursă. LSD-ul începuse să circule printre farmaciștii de la Sandoz și ajunsese și la directorul lui Hofmann, Arthur Stoll, care i-a cerut opinia fiului său, Werner, un psihiatru la clinica Burgholzli din Zurich. Werner Stoll a luat șaizeci de micrograme, doar un sfert din doza pe care o luase Hofmann de Ziua Bicicletei, dar de două ori mai mult decât în experimentele care au urmat. S-a dovedit a fi doza perfectă.

Stoll s-a întins într-o cameră întunecată și a fost fascinat de formele abstracte uimitoare care îi dansau în fața ochilor: „cercuri, vortexuri, scântei, dușuri, cruci și spirale într-un flux continuu”. Treptat, au început să apară și halucinații mai organizate: „arcuri, rânduri de arcuri, o mare de acoperișuri, peisaje deșertice, terase, un foc pâlpâitor, ceruri înstelate de o splendoare nemărginită”. „Starea era una de euforie conștientă. M-am bucurat de ea.” În concluzie, a scris: „Termeni precum artificii sau caleidoscop sunt prea săraci pentru a exprima minunăția pe care am trăit-o.”

Raportul lui Werner Stoll, publicat în 1947 într-un jurnal elvețian de psihiatrie, a fost intitulat „Dietilamida acidului lisergic, o substanță phantasticum din grupul ergot.” Termenul „phantasticum” a fost inventat în 1920 de farmacistul Louis Lewin pentru a descrie drogurile halucinogene precum canabisul, datura, ayahuasca și mai ales mescalina, care a fost extrasă din cactusul peyote în 1897 și sintetizată în laborator în 1919.

În timpul anilor 1920, mescalina a fost investigată de psihologii germani. Cercetători precum Kurt Beringer și Heinrich Klűver au publicat cărți întregi despre ea, concentrate în special pe halucinațiile vizuale. Au urmărit felul în care acestea progresau de la forme abstracte – spirale, tuneluri – la obiecte recognoscibile, așa cum a făcut și Werner Stoll. Din acest punct, mescalina a devenit modelul după care a fost comparat LSD-ul. După cum a scris și Hofmann mai târziu în autobiografie: „Imaginea activității LSD-ului derivată din aceste prime investigații nu era una nouă. Se potrivea cu perspectiva asupra mescalinei.” Principala diferență era de gramaj: un gram de mescalină însemna trei sau patru doze, pe când un gram de acid era câteva mii de doze. Dar limbajul vizual al tripului pe acid se baza pe tipare care fuseseră stabilite de o generație anterioară.

Sărbătorile care marchează fiecare 19 aprilie ar fi fost de neînțeles pentru Hofmann în 1943. Ideea că LSD-ul ar putea fi o sursă de revelații personale sau transcendență spirituală a apărut abia mult mai târziu.

Acidul era abia la începutul călătoriei de la substanță chimică de cercetare la medicament psihiatric-minune, de la instrument de spălare pe creier la agent de dizolvare a egoului. După cum a scris Hofmann în 1979: „Ultimul lucru pe care l-aș fi putut anticipa e că această substanță va deveni vreodată un drog recreațional, consumat pentru plăcere.”

Articolul a apărut inițial pe VICE US.