M-am dus la petreceri ca să scap de depresie, dar a fost și mai rău

Toți am experimentat sentimentul de căcat pe care îl simți după o noapte de beție. Uneori e doar o mahmureală rea sau o stare proastă, dar alteori e un sentiment groaznic de tristețe continuă, numit „depresie post-party”. Unele persoane susțin că dispare de la sine, alții spun să nu mai mergi la petreceri ca să nu te ia iar. Dar ce te faci dacă persistă? Dacă nu poți vorbi despre asta pentru că nu pare să aibă un motiv real în spate? Dacă ești atât de praf încât singura soluție e să petreci din nou?

Conform Organizației Mondiale a Sănătății, peste trei sute de milioane de persoane din lume suferă de depresie. În termeni medicali, eu sufăr de distimie. E o tulburare depresivă persistentă. Din cauză că simptomele distimiei sunt mai puțin intense ca cele ale depresiei tradiționale, multe persoane trăiesc cu ea ani de zile fără să ceară ajutor sau să fie diagnosticate. Eu am fost una dintre ele. Chestia e că simptomele păreau să facă parte din personalitatea mea. Eram hipersensibil, pesimist și negativist. Experimentasem deja aceste senzații în copilărie. În timp ce alții își vedeau de viață fără griji prea mari, eu mereu m-am simțit pierdut.

Prietenii nu m-au susținut prea mult și îmi spuneau că oricum toată lumea se simte așa, iar asta m-a făcut să mă simt și mai rău. Am făcut facultatea cu rezultate bune, dar tot rău mă simțeam. Până la urmă am recurs la alcool, mi se părea singura soluție. Dar băutura mă făcea agresiv, aveam crize emoționale sau plângeam la infinit. În ziua următoare, eram rușinat de ce se petrecuse cu o seară înainte și mă învinovățeam și criticam.

Am început studiile într-un oraș mic și le-am încheiat în Berlin – epicentrul clubbing-ului. Acolo mi-am dezvoltat puternic aceste tendințe de evadare prin substanțe. Eram în câte o transă de tristețe zile în șir, așa că am început să iau droguri, pentru că îmi dădeau optimism și speranță pe termen scurt. Știi cum e, când iei droguri, nu ești chiar tu însuți, dar ai impresia că ești cu adevărat tu însuți abia atunci. Astfel, mecanismele mele psihologice paralizante au amorțit.

După ce am luat MDMA pentru prima oară, am descoperit că vechile tipare negative ieșeau la suprafață și mai puternic a doua zi. Și prietenii au observat asta și mi-au zis că drogurile scad nivelul de serotonină. Eu mi-am zis că o să fie bine în câteva zile și am decis că MDMA-ul nu e atât de nociv ca alcoolul.

Treptat, am început să iau tot mai mult MD. Abia așteptam weekendurile. Ieșeam regulat și luam diverse droguri, dar, la scurt timp, mă simțeam și mai rău. Erau perioade în care efectiv nu mă puteam da jos din pat. Dar simțeam că drogurile sunt singura cale prin care puteam fi fericit. Odată, când dansam, o fată s-a întors și mi-a zis: „Ce fericit pari! Nu cred că am mai văzut o persoană atât de fericită până acum!” Și s-a tot uitat la mine până a tras-o iubitul ei după el.

În timp, efectul pozitiv al serilor de petrecere a scăzut și căderile nervoase s-au multiplicat. Reacțiile emoționale pe care le aveam erau urmate de cele mai depresive episoade, care îmi aduceau la suprafață amintiri groaznice din copilărie. Nu-mi mai venea să merg acasă după party-uri, pentru că știam ce va urma. 

Odată, am petrecut mult timp în clubul Der Visionaere, după care am încheiat seara în Berghain. Bodyguarzii mi-au zis la modul serios că ar trebui să merg acasă și să dorm, după care o să mă lase să intru. Le-am urmat sfatul, dar am ajuns să beau bere pe o bancă în spatele clubului. Acolo am întâlnit un bărbat fără adăpost care mi-a povestit toată viața lui. Mi-a zis că nu și-a văzut fiica de cinci ani și că îi e dor de ea teribil. Așa că nu mi s-a părut că am dreptul să mă plâng de situația mea. Înainte să plec, i-am oferit zece euro: cinci pentru alcool și cinci ca să-și sune fiica. A acceptat.

M-am întors la Berghain și m-au lăsat să intru de data asta, dar după trei ore petrecute înăuntru, m-am simțit străin de toți oamenii de acolo. Am plecat cu lacrimi în ochi și un album Austra în urechi. M-am întins undeva pe iarbă și am început să plâng. Eram înconjurat de oameni care păreau fericiți. Cineva m-a întrebat dacă mă poate ajuta, dar nu am zis nimic.

După asta, spirala urii de sine a devenit și mai nasoală. Am realizat că am nevoie de ajutor, dar nu știam cum să-l cer. Am continuat să ies la party-uri. Prietenii m-au sfătuit să merg la terapie și, după săptămâni de ezitare, am contactat un terapeut. Încă de la prima ședință, era clar că aveam nevoie de ajutor. Pentru început, am încercat să renunț la orice drog, dar mi-a fost imposibil. Am decis să continui acest stil de viață, iar studiile, cât și relația cu partenera de atunci, au avut de suferit.

După ce am cunoscut-o pe iubita mea actuală, lucrurile au părut să se îmbunătățească. Dar o relație nu poate salva totul. Nu-ți poți imagina un viitor alături de cineva, atâta timp cât nu-ți poți imagina un viitor singur. Adesea, m-am simțit neînțeles și neajutorat când am încercat să explic asta cuiva.

Mi-am luat diploma cu ultimul strop de energie. Iar după absolvire, am început să petrec și mai mult. Nu pentru că eram fericit, ci pentru că devenise o rutină. În lunile următoare, starea mea mentală s-a înrăutățit.

Acum realizez că aș fi putut avea o viață mult mai bună. Noroc cu iubita mea, care, la un moment dat, mi-a dat telefonul și m-a obligat să sun la un terapeut. Am găsit un terapeut care m-a diagnosticat, iar asta m-a eliberat oarecum. E important să știi că anumite lucruri te diferențiază de ceilalți oameni și că acelea sunt motivul pentru care nu te simți bine. Ședințele săptămânale de terapie m-au ajutat să înțeleg ce aș avea nevoie.

În prezent, continui să ies, dar fără să iau MDMA sau alte droguri. Pentru că știu că pe termen lung îmi vor face rău. Orice terapeut îți va spune să nu iei droguri dacă ești pe medicație. Și cum eu fac tratament medicamentos, probabil n-o să mai pot lua droguri toată viața.

Viața de noapte e foarte atrăgătoare pentru persoanele care suferă de tulburări mintale. Dacă îți e greu să dormi, normal că îți vine să ieși în oraș, mai ales dacă trăiești într-un oraș ca Berlin. Mulți DJ povestesc cum le-a schimbat clubbing-ul viața și care sunt consecințele lui.

De obicei, o persoană depresivă e portretizată cu fața în mâini, într-un colț de cameră, dar realitatea e că poate fi chiar lângă tine în club și dansează cu un zâmbet mare pe față.

Articolul a apărut inițial în VICE Belgia.