Film

Am vorbit cu Adi Schiop despre primul film românesc cu gay, romi și manele, în Ferentari

Filmul „Soldații” îți arată că „toți avem nevoie de cineva de la care să ne luăm puterea, să ne simțim șefi într-un fel sau altul”.
ED
fotografii de Eli Driu
29 Ianuarie 2018, 12:53pm
Fotografie de Eli Driu

Am ajuns pe la orele prânzului în Ferentari, era liniște în cartier, nicio nuntă, nicio chermeză, bătea soarele peste blocurile de patru etaje și câțiva oameni trăgeau din țigări pe la balcoane. Adi Schiop mă așteaptă, în papuci, în fața unei scări cu termopane albe, apoi urcăm în apartamentul lui. E mai mare și mai gol decât ăla care apare în filmul Soldații. Poveste din Ferentari, care a avut premiera mondială în 2017 în cadrul Festivalului Internațional de Film de la Toronto.

Îi zic că n-am adus decât o cola și niște țigări, e cam devreme pentru alcool, plus că sunt în timpul programului. „Nu-i nimic, nu mai beau decât după cinci”, îmi zice el. În plus, s-a lăsat și de fumat. „Dar m-apuc iar.” Deși i s-a dat aura asta de tip timid și crispat, Adi pare genul de om care râde și la glumele tale proaste și n-are nicio inhibiție. Așa că în Soldații, Adi nu se joacă pe sine, ci rolul unui intelectual de mijloc, care - părăsit de iubită - ajunge să se mute în Ferentari, unde îl întâlnește pe Alberto, un rom, fost pușcăriaș, cu care intră rapid într-o relație amoroasă și de dominare. Sună aproape suprarealist, dar nu e.

Filmul regizat de Ivana Mladenovic (aflată la primul lungmetraj de ficțiune) e o adaptare a romanului Soldații de Adrian Schiop, apărut în 2013, și o poveste de dragoste presărată cu tot felul de elemente care sparg tabuurile societății românești și lovesc în elitismul pretențios al burgheziei. Deși este filmat în Ferentari, filmul nu se dorește vreo radiografie a cartierului, nu e vreo peliculă activistă care să-ți spună ce e corect și ce nu și nici nu exotizează în vreun fel viața în Ferentari. E pur și simplu o poveste cu multe scene realiste, cu actori neprofesioniști, cu un personaj ca Alberto, interpretat impecabil de Vasile Pavel Digudai (citește aici un portret al lui), care îți arată câte șanse ai la o viață decentă ca rom, sărac și fost deținut.

Schiop cu autoarea articolului. Fotografie de Eli Driu

Într-un peisaj românesc în care Coaliția pentru Familie vrea să le ia orice șansă la căsătorie cuplurilor de același sex, Soldații este disruptiv și unic. Adresează problema homosexualității și stigmatizării, în același timp în care te plimbă pe la cântăreți de manele și-ți arată opulența din sărăcie. Dincolo de toate, însă, e un film cu momente de dragoste stângace, între doi bărbați din lumi diferite care „ar vrea să fie romantici, dar nu prea știu cum”.

Am vorbit cu Adrian Schiop despre cum a fost la filmări pentru el, prima dată ca actor, pentru Vasile Digudai, rom și, „bărbat însurat, cu copii acasă”, despre ce aduce filmul ăsta pentru publicul român și internațional, dar și despre perioada în care și-a asumat în fața părinților și cunoscuților că este un tip gay.

După vreo oră jumate de taclale mai mult sau mai puțin relevante, îl întreb pe Adi de ce a ales să locuiască în continuare în Ferentari, unde a și scris o teză de doctorat despre manele, în urma căreia a ieșit și cartea Șmecherie și lume rea .

La cârciuma fără nume, din Ferentari. Fotografie de Eli Driu

„Știi cât e o bere aici? 3 lei, la sticlă. La Macaz e 7. Hai că fac eu una!”

Am plecat la o crâșmă din apropiere, unde aproape totul era 1 leu, și-am mai vorbit nițel despre PSD, stânga de azi, manele și barurile din cartier.

Fillmul intră în cinematografele din România, din 2 februarie.

Atenție! Textul de mai jos conține spoilere și cuvinte pentru care îți iei report pe Facebook.

Adi Schiop, la o cârciumă în apropiere de casa lui, din Ferentari.

VICE: Zici că nu ți-ai jucat propriul rol în filmul Soldații ?
Adi Schiop: Cum să joci propriul rol când ai o cameră pe tine și tragi de șapte ori o scenă. Cred că e cum zice Andrei Gorzo: că se completează. Timiditatea mea din lumea reală a fost amplificată de faptul că eram în fața camerei și cumva asta a speculat Ivana.

Și a fost bine asta?
Pentru personaj, cred că da, că oricum era un papă-lapte apărut și el în Ferentari. Un inhibat.

„Primele zile de filmare au fost un dezastru, pentru că n-am reușit să mă obișnuiesc cu camera. Jucam foarte, foarte crispat și am tras foarte, foarte multe duble.”

Care sunt scenele în care Ivana a continuat să filmeze după ce-a zis „Stop cadru”?
Una dintre ele era scena în care eram cu Digudai (Alberto în film), pe pajiște, în parc, și el îmi povestea că are un prieten care dă limbi în pizdă. Aia era o conversație în afara filmărilor. Dar știi de ce? Pentru că lui Digudai îi era greu să joace scenele gay, avea foarte mari dificultăți și, ca să-l ajut, după ce se terminau scenele astea, începeam să vorbim despre gagici, ca nu cumva omul să aibă senzația că ar putea avea vreo chestie cu gay-ii. Omul are trei copii, frate, e însurat, ce vrei și tu?

Dar cum l-ați găsit pe Digudai?
Ivana căuta personaje și la orice eveniment unde se strângea lume, romi sau oameni săraci, venea pe acolo, să vâneze personaje. Și un prieten, George Vasilescu, zice: „Bă, eu știu un băiat care a fost la pușcărie și-ar fi potrivit.”. George l-a chemat pe omul ăla, care a venit la noi adus de un șofer. Șoferul era Digudai. Când l-a văzut Ivana, s-a uitat la mine și-a zis: „Ăsta e!”.

Schiop, Digudai și Ivana. Fotografie via contul de Facebook al filmului

Digudai mi s-a părut fascinant. L-am văzut și-am zis: cât de autentic e! Mult mai bun decât tine.
Eu n-am nicio treabă, frate, cu actoria, el a jucat impecabil din prima zi. Îi plăcea omului în fața camerei. Plus că are o față care îl ascultă foarte bine. Ivana îi zicea: „Băi, fii mai trist, joacă mai nervos, fii mai căzut pe gânduri” și el recompunea imediat. E un talent nativ.

E atât de greu să găsești un actor român care să joace rolul unui tip gay?
A căutat Ivana la personaje pentru rolul lui Adi de-a înnebunit. Mulți au refuzat să joace rolul unui gay, alții erau intimidați de Digudai la scenele mai fizice. Alții, pur și simplu, nu erau convingători ca gay. Să știi că a venit și Alexandru Potocean la casting, dar Ivana a zis că nu i-a plăcut fiindcă mă imita prea mult pe mine - noi doi fiind prieteni. Ivana voia cât mai puțini profesioniști, astfel încât filmul să aibă aerul ăla de autenticitate.

Asta a fost politica filmului, înțeleg. Deci, scenele de la păcănele, din crâșmă, scena cu căruța, cu seringile aduse erau neregizate?
Oamenii din crâșmă au fost aleși chiar din rândul clienților de acolo. La scena cu căruța, de exemplu, au filmat-o inițial fără regie. Apoi i-au spus femeii să mai treacă o dată prin cadru. I-au dat niște bani și îți dai seama că femeia aia ar mai fi trecut încă de zece ori.

Există pretenția de a avea o radiografie a cartierului Ferentari în acest film, a existat și asta în mintea voastră?
Cred că a contat mai mult aerul de autenticitate. Nu rămânea spațiu să faci și radiografie socială, iar Ivana voia, în primul rând, să pună accentul pe relația dintre noi și din relația asta să îți dai seama care e și contextul social. Că e o lume de disperați în care oamenii sunt în stare să facă orice ca să se scoată într-un fel sau altul.

„Chestiile astea sociale erau mai mult de culoare, ca să ofere credibilitate, nu ca să facă sociologia cartierului.”

E o linie fină între poverty porn și idealizare, într-un loc precum Ferentari. N-a fost greu să nu se încline balanța într-una din părțile astea?
Nicicum nu e bine. Dacă idealizezi, zici că faci apă de trandafiri, dacă arăți mizeria, zici că faci poverty porn. Asta a fost soluția Ivanei: centrăm pe relație și lumea înțelege din relația asta. Ce se nimerește în cameră, în rest nu regizez contextul, mai puțina nunta aia, unde a trebuit s-o facem. Însă, cei care erau acolo erau oameni obișnuiți, de la blocurile din cartier.

Filmul este o poveste de dragoste care nu te lasă să știi exact câtă dragoste e, pe bune, acolo și câtă manipulare?
Mi se pare că în artă, ambiguitățile dau valoare estetică. Alberto îl iubește pe Adi, până la urmă, sau nu? Adi, dacă îl iubește, de ce îl abandonează așa de ușor? Are și el un interes în toată povestea asta - Alberto îi face intrarea, îl plimbă pe la Bursuc, pe la manele. Să nu-ți fie clar cât e interes și cât e dragoste. Asta dă complexitate unei relații și unei situații.

Ai spus mai devreme că trebuia să-l ajuți puțin pe Digudai la scenele fizice. Era deranjat de ele?
O poți face de câteva ori, dar să tragi de zece ori o dublă în care te așezi peste omul ăla nu mai e așa ușor. În plus, a doua zi o iei de la capăt cu alte scene fizice. Și mai e o chestie pe care ți-o poate spune orice prostituat hetero. E mult mai simplu, ca prostituat hetero, să freci un gay, decât să-i ceri să te țină în brațe, să-ți dea dragoste. La filmări, Digudai ar fi preferat să mimeze mai degrabă mai multe scene de sex decât să facă drăgălășenii.



Cum a fost la scena când v-ați dezbrăcat complet? N-ai fost intimidat de prezența oamenilor, a camerelor?
Pentru mine n-a fost o problemă. A fost momentul în care m-am răzbunat în fața camerei, pentru că am fost crispat până la final, până când am rămas în pula goală. Digudai, însă, e pudic. Romii sunt foarte pudici, deși par mai dezinhibați. De exemplu, la secvențele de nuditate, din baie, Digudai zicea: „Nu vreau femei în cadru, doar bărbați”. Și-atunci Ivana n-a avut ce căuta în baie și nici sunetista. Eram eu, el și operatorul în baie. Și la filmările din cameră era același lucru.

Captură din film

Relația dintre Adi și Alberto mi s-a părut mai degrabă dezechilibrată. Rolurile de putere se schimbau constant.
Părerea mea că și relațiile gay, la un moment dat, se debalansează. Unul începe să protejeze mai mult, celălalt se lasă protejat. Unul o dă, altul doar o ia. Se profilează un dezechilibru de putere. Acum, în filmul ăsta e mai complicat, Alberto îl domină fizic pe Adi și e pe teritoriul lui, dar economic, Adi îl domină, pentru că el are banul. Și cumva se vede care e partea pasivă în relație, că nu-l vezi pe Alberto sugând pula.

De aici vine și metafora cu soldații? E vorba de control?
Soldații, în argoul interlop, sunt ultimii pioni dintr-o ierarhie: sunt ăia care execută, dau bătaie, recuperează etc. E parabola asta a puterii care ne gestionează viețile. Adi își extrage puterea având grijă de Alberto. Alberto e agresiv prin forță, dar e agresiv cu un drogat, nu cu unul de același rang cu el. Fiecare dintre noi are nevoie de cineva sub noi, de la care să ne luăm puterea, să ne simțim șefi într-un fel sau altul.

Alberto și Adi. Captură din film

Despre romi, gay și sărăcie

Cum sunt văzuți gay-ii aici, în Ferentari?
Aici am ieșit în crâșmă și cu Silviu Mihai, cu Viski, cu Alex Moisii, și vorbeam liber despre gay. Oamenii aud că suntem gay, dar nu reacționează. Suntem albi, se vede pe noi că venim din altă lume, din lumea de centru, avem alte coduri culturale, iar ei te lasă-n pace. În plus, mergem La Băiatu, acolo unde fac și chefuri, unde lumea îmi dă respect, fiindcă știu că am scris cartea, că le-am adus bani, c-au rămas legende după chefurile mele. În schimb, în crâșma de la Vadu Nou, unde am filmat, am mai fost de câteva ori, dar oamenii sunt extrem de distanți.

Crezi că există șanse reale de integrare a romilor, așa cum se tot discută de zeci de ani?
Nu cred, mi se pare mult mai simplu să schimbi percepția asupra gayilor decât asupra romilor, pentru că sărăcia le pute la oameni. Gay-ii se trag instinctiv spre zona burgheză, pentru că e mult mai multă toleranță. În clasa muncitoare, n-ai ce căuta, frate, trebuie să mergi pe burtă, să te căsătorești, măcar să mergi la curve, ca să-ți demonstrezi masculinitatea.

Cum s-a văzut filmul ăsta acasă la tine, în Porumbacu?
Hai să-ți spun cum a fost cu invitațiile. Am sunat-o pe maica-mea: „Pe cine chem la premieră? Îl chem pe X-ulescu?” Ea: „Ahhh, nu, nu, că are o vârstă”. „Îl chem pe omul ăsta care mi-a ajutat moca?” „Ah, nu, nu, lasă, mai bine nu”. Înțelegi? „Mai bine nu!” Plus că e chestia aia, la mine în sat: bravo, ți-ai făcut niște bani, apari la televizor, te-ai descurcat, dar nu întreb mai departe. Până acum câțiva ani era o obsesie cu căsătoriile: „Dar tu când te însori?”. Acum, nu mă mai întreabă nimeni nimic. E un subiect tabu, însă oamenii vorbesc că „a lui doctoru' e poponar”.

Fotografie de Eli Driu

Când le-ai zis părinților tăi că ești gay?
Pe la 25 de ani, cred că la un an după ce-am terminat facultatea. După ce mi-am făcut primul iubit, cred.

Primul iubit la 25 de ani?
Astea erau vremurile atunci. Gândește-te că nu erau chefuri și abia în momentul când a apăru mIRC-ul puteai să mai miști ceva și, concomitent, s-a dat voie și la chefuri. Eram în 2000 și am fost la primul chef, chiar de revelion. Am ajuns pe la unu noaptea, când se terminase totul de pe mese. În fine, un băiat de 20 și ceva de ani, care era super dezinhibat, a sărit direct pe mine: „Hai, fute-mă!”. Și eu m-am pierdut, era prea brusc pentru mine. Mai avusesem un prieten înainte, dar era o relație d-aia super diafană și boring, era totul prea frumos ca să țină.

Pe urmă am început și eu să explorez. Au început chefurile în Cluj și mIRC-ul, stăteam în internet cafe-uri, îmi dădeam jumătate de salariu pe ele. Mi-a luat foarte mulți ani până să mă obișnuiesc cu genul ăsta de acțiune: te vezi pentru sex. E ca la anunțul matrimonial, te vezi, nu știi ce să vorbești, bagi acolo niște chestii, e forțată conversația și se fute tot mojo-ul. În schimb, la chefuri era mult mai mișto, te îmbătai, dansai, te lingeai și plecai la sfârșitul serii cu cineva. Bine, mie și asta mi-a luat ceva timp.

Personajul lui Vasi care nu vrea „să-i bagi pușcăriași în casă” deschide firul despre reintegrarea unui deținut în societate. De fapt, greutățile reintegrării unui fost deținut sunt parte adiacentă a poveștii, nu?
Categoric. D-asta îți spuneam că n-am insistat pe contextul Ferentariului, ci pe un caz prototipic: ce șanse mai ai după ce ieși din pârnaie? Nu te angajează nimeni, nu-ți poți face buletin, nu te ia nimeni în spațiu, rămâi un non-cetățean prins într-un cerc vicios. Dacă statul nu te ajută măcar să-ți faci un căcat de buletin, despre ce reinserție mai vorbim? Cine îți dă un job dacă tu ai buletin provizoriu fără adresă?

Manelele, într-o lume a sărăciei

Captură din film

Un alt element care apare în film mai evident decât în roman e industria manelelor. Ce simbolistică poartă în Soldații?
Faptul că mimează un soi de opulență într-un univers al sărăciei. Cum este, de exemplu, nunta la ghetou, covorul ăla roșu, faza asta de opulență într-o lume de sărăcie cruntă. Tot visul ăsta de bogăție pe care maneaua îl alimentează.

Cum a fost la Bursuc?
Cât am filmat acolo, o noapte întreagă. Ivana i-a dat lui Bursuc ce să învețe, dar îți dai seama că omul n-a vrut. A zis: „zi-mi ce vrei să fac cu băiatul ăsta”. Ivana a încercat să-i rezume secvența și omul a înțeles: „Facem mișto de el”. Și asta a făcut.

Te știai cu Bursuc dinainte, nu?
Da, dar omul ăsta e ceva incredibil, e atât de ocupat și trebuie să răspundă la atâtea telefoane, că muncește tot timpul. D-aia și filmarea a fost pe noapte, pentru că pe zi nu se putea.

Captură din film

Și puștiul care-a cântat în film?
Samy era ultima lui descoperire. El are niște cântăreți pe care îi formează, le dă lecții, le plătește o profesoară de canto să-i educe muzical etc. Și la un moment dat, când cresc, îi face lăutari. Pe ăsta mic l-a descoperit în Făgăraș. Ivana a văzut o înregistrare cu puștiul cântând piesa aia pe YouTube și a zis că p-asta vrea s-o cânte și-n film. Și mai era o piesă de înmormântare, Jos în valea umbrei morții, care era foarte frumoasă, dar a căzut la montaj.

Romantism, CpF și anarhie

Care e cel mai romantic moment care apare în film?
Ăla pe iarbă, în parcul Tineretului, când râde Alberto încurcat. Ce era mișto la secvența aia e stângăcia erotică. Sunt ca niște oameni care nu știu să se iubească. Parcă le lipsește limbajul iubirii între bărbați. Ar vrea să facă chestii romantice, dar nu știu cum, și-atunci fac altfel: „ia și bea”, „fă-mi un masaj”, „hai să te rad”.

Captură din film

Nu ne pupăm că ne vede copiii”, zice Alberto, tot atunci, în parc. Asta m-a dus cu gândul la retorica Coaliției pentru Familie: dacă văd copiii pe stradă că doi gay se pupă ajung și ei gay.

Te duce cu gândul la o cultură hiperconservatoare, dar acolo e mai degrabă vorba că Alberto se află în niște conflicte foarte mari, cu el însuși, pentru că homosexualitatea nu este acceptată în comunitate. Chiar zice: „Cum să mă duc la Borcan și să mănânc cu copiii lui la masă, după ce ți-am supt ție pula”.

Apropo de CpF, tu nu prea ești activist în sensul ăsta, dar cum te poziționezi totuși?
Eu fac activism mai mult pe sărăcie, diferență de clasă, sunt mai marxist așa. Stânga asta nouă nu mă prea prinde. Dar m-aș bucura ca din toată chestia asta - ok, le iei oamenilor posibilitatea de a se căsători vreodată - dar dă-le măcar parteneriatul ăla civil. Adică, nu fi în halul ăla de meschin. Dar mie mi-e silă de tot ce înseamnă Dumnezeu, popi, călugări, botez, căsătorie, rochie de mireasă. Din adolescență, mi-am dat seamă că nu mă potrivesc cu proiectul ăla heteronormativ.

„Eu am chestia aia anarhistă, din anii 60, să futem toate normele sociale, rolurile de gen, căsătoria.”

Lumina blândă a soarelui de Ferentari. Fotografie de Eli Driu

Și ce nu-ți place la stânga de azi? O consideri prea corectă politic?
Eu sunt scriitor, sunt pentru libertatea de expresie. În artă, lasă să fie libertate de expresie, altfel e prea mult control social. Oricum, România devine stat polițienesc, acum vrei să controlezi și discursul? Poliție din toate părțile. Ce dracu!

O ultimă întrebare: mai ești PSDist?
Hmm, de când cu Codul Fiscal, m-au cam enervat. Totul e până te atinge pe tine la bani, atunci îți nuanțezi pozițiile. Nu-mi spune că artiștii fac super bani, trăiesc de pe o zi pe alta, și tu le înjumătățești și câștigul ăla? Ei au lovit în precariat la faza asta și te condamnă la sărăcie, mai ales, în București. Au greșit.