Japonia nu duce lipsă de tratamente tradiționale, dar nici de cele new age wellness care ar părea bizare pentru occidentalii neinițiați. Însă, sunt puține terapii care provoacă reacții atât de interne, precum experiența Otonamaki, o formă relativ nouă de terapie fizică care se traduce ca pe un „înfășat adult".
Un concept de prin 2015 al unei moașe japoneze, Nobuko Watanabe, Otonamaki implică să stai în poziția fetusului, strâns în feșe. Deși coconul uman seamănă cu o creatură din universul Silent Hill, tratamentul este promovat ca pe o alternativă relaxantă de masaj terapeutic. Inițial, Watanabe a creat tratamentul pentru a ușura grija părinților în privința înfășatului bebelușilor, o practică numită Ojinamaki, care ar putea să-i facă pe bebeluși să se simtă claustrofobi.
Cea mai violentă bandă de motocicliști din Japonia

Beneficiile fizice pretinse sunt concentrate în principal pe empatia infantilă, deși nu există o cercetare științifică care să demonstreze eficacitatea noii proceduri. Mărturiile pe care le-am citit online susțineau că poate ajuta cu orice, de la postură, la anxietate și depresie postnatală. Cele mai multe mesaje erau în stilul teleshopping, cu „actori neplătiți" care m-au făcut și mai suspicios.
Deși nu sunt tocmai claustrofob, am ajuns aproape de pragul unor atacuri de panică de-a lungul anilor, în momente de limitare sufocantă, așa că toată schema asta părea destul de neplăcută, deși susținea fix contrarul. Ca o persoană care a crescut citind despre criminali în serie și consumând tot ce înseamnă film horror, tind să-mi imaginez cele mai groaznice scenarii despre cum aș putea fi omorât, deși nu cred că ar deveni realitate. Imaginația mea o luase cu totul razna la prospectul de a-mi pune încrederea într-un străin cu care nu puteam comunica, să mă lege strâns, la sute de kilometri de casă.
Prietenii mei nu prea au fost de ajutor în a-mi demonta temerile atunci când le-am arătat videoclipuri cu ce mă interesa. Reacțiile lor au trecut de la „în niciun caz", la „o să te omoare." Cu toate astea, am decis să încerc practica Otonamaki.
M-am înscris la o experiență introductivă Otonamaki, cu instructorul Yayoi Katamaya, din suburbia Saitama. Studio-ul ei luminos și copii care se jucau m-au ajutat să scap de frica că o să ajung în bârlogul unui ucigaș în serie.
Domnișoara Katayama mi-a confirmat ce citisem pe internet despre cei care vin la Otonamaki să rezolve probleme cu spatele sau gâtul înțepenit sau doar să se relaxeze, fără nevoia unui masaj intensiv. Însă ea m-a surprins când mi-a spus că s-ar putea să experimentez și „gravitate zero" și să devin „o altă persoană" în timpul sesiunii. Ăsta era un nivel de existențialism pentru care nu eram pregătit.
Mi s-a spus să-mi scot șosetele și să mă așez pe o fașă, cu genunchii la piept, astfel încât domnișoara Katayama să-și facă treaba.
Deși majoritatea clienților ei sunt tinere proaspete mămici sau femei de vârsta a doua, ea a mai înfășat și câțiva bărbați, deci nu eram primul. Însă, Latayama m-a informat că sunt cel mai mare client al ei, care i-a dat bătăi de cap în privința limitărilor geometrice ale feșei și eu am empatizat cu toate hainele pe care le-am îndesat în bagaj de-a lungul anilor.
După ce m-a legat complet, ea m-a împins pe spate și m-a întrebat cum mă simt.
„Când devine relaxant?", m-am întrebat eu cu voce tare.
„Dă-ți drumul la picioare și lasă fașa să te cuprindă", m-a instruit ea. Așa am și făcut.
În momentul ăla, toată perspectiva mea despre Otonamaki s-a schimbat. Toate beneficiile despre care citisem s-au dezvăluit deodată. În punctul în care m-am relaxat, am transferat toată munca feșei și am început să mă decompresez în cel mai confortabil mini hamac.
Domnișoara Katayama și-a asumat rolul matern și a început să mă legene încet, ca să mă transpună înapoi în acele luni de linite și pace, de acum vreo 30 de ani, când eram încă în pântec, înainte să fiu întâmpinat de o lume dură, plină de violență, conflicte și meme-uri deloc amuzante.
La sfârșit, domnișoara Katayama m-a învelit cu o serie de feșe colorate peste corp, iar fiecare trebuia să schimbe atmosfera din bula mea de confort. După ce am trecut prin tot spectrul, ea m-a rugat să-mi aleg culoarea preferată, în care să mă desfăt un timp. Am ales roșu, pentru că mi se părea că duce mai departe ideea de „un pântec uriaș". Se pare că nu sunt prea original și aproape toată lumea care a practicat Otonamaki cu Katayama a ales culoarea roșie, din același motiv.
După câteva minute încolăcit și incapabil să mă mișc, am simțit că am absorbit toate beneficiile terapeutice ale practicei Otonamaki și eram pregătit să fiu eliberat. „Poți să mă dezlegi acum", i-am spus eu Katayamei, dar se pare că asta a fost cea mai mare barieră lingvistică din timpul sesiunii. Deși s-a străduit, ea a nu a înțeles cererea mea. Am încercat vreo două minute să-i comunic mesajul prin toate sinonimele posibile pentru „eliberare", până când s-a prins.
Înainte, prelungirea asta neașteptată a înfășatului meu ar fi putut declanșa o panică minoră, blestemând că nu am luat prea în serios exercițiile de japoneză de pe Duolingo. Însă, după o jumătate de oră de Otonamaki, m-am lăsat pe spate și m-am bucurat de momentele rămase în pântec, în timp ce domnișoara Katayama se chinuia să mă readucă înpoi la viața adultă.
Nu cred că e nevoie de un studiu științific ca să pot spune că sesiunea de Otonamaki nu a avut niciun impact semnificativ asupra posturii, mușchilor sau psihicului. Dar asta nu înseamnă că regret vreun pic experiența. M-am simțit bine, a fost o experiență demnă de povestit și pe departe cel mai spațios pântec în care am fost vreodată.
Urmărește-l pe Justin Caffier pe Twitter.
Citește și despre alte practici ieșite din comun:
Cum e să ţi se plastifieze cadavrul pentru ştiinţă
De ce au ajuns femeile singure din Japonia să își cumpere iubiți
Am fost la un centru în care bărbații învață să-și exprime sentimentele prin îmbrățișări