„Cum să fi știut că urmează să intru într-o cameră și că ceva din mine o să moară acolo?" Alina are părul verde, gesticulează mult, e directă și dă impresia unei fete căreia nimeni nu-i poate spune ce să facă. E născută în București, dar acum e studentă la Drept, într-un alt oraș. După facultate, vrea să lucreze în mediul ONG sau, oricum, să apere femeile care au fost victime ale abuzurilor. Pentru că și ea este una dintre ele.
Pe Cătălin, Alina l-a cunoscut când a ajuns la facultate. Erau colegi. Avea 20 de ani, cu un an mai mare ca ea. Un tip carismatic, capabil să poarte conversații aproape despre orice, inteligent, cu o abilitate foarte mare de a se face plăcut și de a fi în centrul atenției. Unde mai pui că făcea și sport de performanță, se îmbrăca bine, mereu aranjat și înconjurat de oameni zâmbitori, era extrovertit și prietenos. „Părea un om normal", spune cu amar Alina, „genul de tip care n-ar fi fost refuzat de femei". Provine dintr-o familie cu stare, cu tatăl care lucra în structurile de securitate națională.
„Mi-a câștigat încrederea cu povești mișto despre filme, cărți, muzică, lume. Părea persoana perfectă cu care să îmi petrec timpul și aveam o mulțime de lucruri în comun. Doar că eu nu am violat pe nimeni."
Erau prieteni. Niciodată Cătălin nu i-a făcut avansuri Alinei, nu arăta nici cel mai mic interes, toate interacțiunile dintre ei erau amicale, cu discuții și ieșiri între colegi. Alina avusese un singur prieten în liceu, de care se despărțise recent, și de nici o lună ieșea cu un băiat. Doi ani mai târziu, sunt încă împreună.
„Din nefericire, în ciuda multor prejudecăți, nu există un profil unic, un portret psihosocial al agresorului sexual, oricât ne-am dori. Poate fi o persoană cu o inteligență peste medie, superioară sau la limită, poate fi un individ educat, cu studii superioare sau fără educație, poate fi căsătorit sau necăsătorit, la 18 sau la 70 de ani, poate fi bogat, extrem de bogat sau sărac, cu un comportament aparent de gentleman și poate consuma sau nu alcool și alte droguri", îmi explică Mihai Copăceanu, psiholog.
Citește și: Paralizia în timpul violului e mult mai întâlnită decât credeai
Probabil că-ți imaginezi violul ca în știrile de la ora cinci, cu cineva care sare dintr-un tufiș pe o stradă întunecată, care intră peste victimă în casă sau o prinde pe câmp. Un necunoscut, un prădător, un bărbat needucat, o brută, nu un tip cu care ai ieși oricând la un suc. Adevărul dureros este că majoritatea violurilor au în rol de agresor persoane cunoscute, apropiate victimei. Un studiu din 2014 făcut de Agenția pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene arată că în peste 70% din cazuri, agresorul este cineva cunoscut.
În România, sunt raportate în medie cinci violuri pe zi. Cu siguranță, numărul este mult mai mare. Același studiu estimează că 6% din femeile din România au fost victime ale agresiunilor sexuale. Nu se poate afla cu exactitate câte au loc cu adevărat, majoritatea rămân neraportate. La nivel mondial, de exemplu, se presupune că peste 90% din violuri nu sunt raportate. OK, Africa o să zici. Da și nu. E vorba de violurile din „zonă gri", cu autori cunoscuți, care vin la pachet cu o mare presiune socială și emoțională. Și cu o probabilă blamare a victimei. De obicei, ele nu sunt raportate la Poliție.
Așa s-a întâmplat și în cazul Alinei.
Fotografie via Pixabay
Noaptea în care prietenul ei s-a transformat în monstru
Mai dormise la el într-o noapte, pentru că ea stătea departe, era târziu și îi era greu să ajungă acasă. Fusese politicos și primitor, ea dormise în pat, el - pe canapea. Cu aceeași încredere, a mers câteva săptămâni mai târziu la o petrecere ținută la el acasă, cu mai mulți colegi. 55% din români ar spune, conform unei statistici înfricoșătoare dintr-un raport Eurostat de anul trecut, că violul poate fi justificat în anumite situații, cum e aceasta. Peste jumătate dintre concetățenii noștri (nu, nu doar bărbați, ci și foarte multe femei) cred că e ok să violezi dacă persoana respectivă a băut, s-a drogat, poartă haine provocatoare, merge de bunăvoie acasă la tine sau dacă știi tu că a avut mai mulți parteneri sexuali. Cu aceste concepții despre agresiuni sexuale și consimțământ, suntem pe un mândru loc unu în Uniunea Europeană.
Cei 55% pot fi liniștiți într-o privință. Alina și-a desfăcut o bere, dar a băut doar câteva guri din ea, Cătălin nu a băut deloc. O parte dintre oamenii de acolo au decis să meargă în club, alții au rămas la el. Printre ei, și Alina.
La doi ani după, imaginile sunt încă vii în mintea ei. Are flashback-uri. Primul impact când i-a pus mâna pe gât, imaginea cu el, un tip solid de o sută de kilograme, deasupra ei. Momentul când a început să-i smulgă hainele. Nu a lovit-o, dar a imobilizat-o complet, folosind forța fizică. Nimic nu o pregătise pentru asta. Alina a încercat să reziste, să țipe, să-l lovească, să-l roage, să-l întrebe ce naiba l-a apucat. Sperase să o audă ceilalți doi care rămăseseră în apartament, într-o altă cameră, cu muzica dată la maximum.
„Dacă nu taci, te fac eu să taci de tot."
A tăcut, de frică. Nu știa de ce e în stare cum nu știuse că ar fi în stare de viol. O seminaristă le-a spus la un curs: „O să vedeți că trăim într-o țară plină de monștri". A marcat-o asta. Nu face nici acum legătura între Cătălin dinainte și Cătălin monstrul.
Psihologul Mihai Copăceanu spune că violatorul este de obicei „o persoană fără empatie, care folosește forța, controlul, furia și ura. Poate fi cineva cu un comportament impulsiv și sexual deviant. O persoană care folosește minciuna și care poate să te facă să te simți apreciată, unică pentru el, poți să fii fascinată de el, pentru că te manipulează. Un agresor sexual poate transmite semnale explicite sau ambivalente cu privire la sexualitate mai ales prin comportamentul nonverbal. În cercetările agresiunilor sexuale din campusurile universitare din State, agresorii au interpretat eronat comportamentul studentelor, care era unul amical sau de flirt, însă pentru ei înseamnă un interes de a face sex. Ceea ce noi numim distorsiuni cognitive".
„E vina ta", îi spunea el în timp ce o viola, dar nu-i spunea de ce. Din fericire, spre deosebire de alte victime, Alina nu a crezut niciodată că e vina ei. Îl urăște doar pe el, nu și-o transferă asupra ei. Îi spunea că își dorește asta de mult timp, că o să se termine repede, că nu o să afle nimeni. Și că, dacă spune cuiva, nu o să o creadă. Îi spunea cum să stea, ce să facă, dădea ordine. Miza nu era actul în sine, ci dominarea, controlul, zdrobirea celuilalt.
Fotografie via Pixabay
Cele mai multe victime nu raportează violul la Poliție
După ce-a terminat, a ținut-o în pat lângă el. „La fiecare mișcare, mă smucea înapoi". Nu a avut voie să meargă nici până la baie. Dimineața, după ce s-a asigurat că nu mai e nimeni în casă, a lăsat-o să plece. „Ai grijă de tine", i-a spus, protector, la plecare. „De ce să am grijă, să nu fiu violată?", spune Alina acum.
„Eram în șoc. Nu știu cum am ajuns acasă. Amorțeala s-a transformat într-un tremurat. Începeam să-mi dau seama tot mai clar de ce s-a întâmplat. Dacă spun, trebuie să merg la poliție. Ne fac rău acele povești cu polițiști răi care iau în râs victimele. Nu e o scuză, trebuie să mergem la ei și să cerem ajutorul. Atunci nu am fost în stare. Îmi era frica de ce or sa zică ceilalți, că îmi vor cere dovezi, ca vor vrea detalii, că vor fi suspicioși. Nu eram pregatită pentru așa ceva. Nu voiam să îi rănesc pe cei apropiați."
Citește și: Cum mi-am făcut dreptate după ce am pierdut un proces pentru viol
Multe victime nu raportează violul, spune psihologul Copăceanu. „Primele explicații ar fi rușinea, vinovăția și jena de a face cunoscut altor persoane, fie acestea și organe ale statului, pentru că astfel fapta va fi făcută publică, vor fi audiați martori, iar familia, rudele vor afla."
La el de grav este că, atunci când victimele nu spun nimănui despre trauma prin care trec, nici nu pot fi ajutate de cei apropiați sau de specialiști, îmi povestește Copăceanu.
„Neîncrederea în justiție este un alt motiv important. Și, din păcate, mai ales în România, numărul celor condamnați pentru agresiune sexuală este foarte mic, iar atitudinea anchetatorilor dezastroasă", mai spune psihologul.
Alina a reușit, totuși, să le povestească unor prieteni, la câteva zile după. La început, în scris, „și cuvintele zdrobesc", apoi s-a prăbușit în hohote de plâns pe canapea. Nu le-a spus părinților ei. Mama ei avusese cancer, trecuse prin luni de terapie și spitale, era oricum o perioadă dificilă pentru toată lumea. „Și ei (părinții) s-ar putea să sufere de anumite prejudecăți", spune ea.
Fotografie de Jing Qu via Flickr
Ce i-ai spune agresorului dacă l-ai confrunta
A încercat să vorbească și cu el la câteva zile după, dar Cătălin nu i-a dat atenție, i-a spus nonșalant să o lase așa. Ea n-a putut riposta, cum nu putuse nici la început. El a plecat apoi din oraș și a lucrat o perioadă, ce ironic, într-un penitenciar. Tipul provine dintr-o familie puternică, cu legături cu autoritățile, de unde și teama Alinei de a raporta abuzul la poliție. A fost supărată când a văzut cum s-a integrat Cătălin, cum a trecut de examene, de tot, cum viața lui e absolut normală. Acum studiază la Academia Militară. Deci e unul dintre cei care ar trebui să aibă grijă ca noi să fim în siguranță.
„E un tip inteligent, sigur își dă seama ce a făcut", spune Alina. Se tot gândește cum ar putea să-l confrunte, ce i-ar zice, ce s-ar întâmpla. Încă simte că îi e frică de el, dar îi este clar că, dacă ar vorbi, ar încerca să-i explice de ce e atât de greșit ce a făcut. „Mi se pare de ultimă speță să subminezi consimțământul unei persoane". „Poate e psihopat", spune ea.
Nicio victimă nu poate fi vreodată vinovată
„Nicio victimă nu poate fi blamată", îmi explică Mihai Copăceanu. Psihologul spune că modul în care ne raportăm la astfel de agresiuni are legătură cu lipsa educației sexuale. „Este limpede că numărul agresiunilor sexuale va fi mai mic, dacă am avea educație sexuală în școli".
Sunt și alte cauze: „stereotipurilor de gen (încă prezente), a superiorității bărbatului, deci femeia este inferioară și implicit responsabilă și eventual vinovată. Cazul Vaslui când o bună parte din comunitate a solidarizat public cu violatorii și a condamnat victima este trist, dar exemplar pentru țara noastră." Mda.
Citește și: Toate motivele pentru care e nevoie de educaţie sexuală în şcolile din România
La doi ani după, Alina citea despre viol pe un blog și a făcut un atac de panică. S-a pierdut complet, transpira, a ieșit afară, nu putea să respire. A răscolit-o emoțional. A mers apoi la psiholog și a deblocat nevoia de a vorbi și toate emoțiile asociate traumei. La început i-a fost greu, i-a luat mult timp să poată spune ce s-a întâmplat.
Și-a pierdut însă încrederea în oameni, în general, nu doar în bărbați. „E o frică de neprevăzut pe care nu o aveam înainte".
Alina se simte acum furioasă și puternică. Nu reprimă, e într-un proces dinamic de vindecare. „Sunt un om pragmatic", spune ea. A avut și perioade de depresie și anxietate, tratate cu medicamente prescrise de psihiatru, a avut căderi și s-a ridicat. Și-a dat seama, însă, că nu are nevoie de pastile, trebuie să scoată ce e în interior. Alina spune că nu o definește sub nicio formă statutul de victimă.
„Viitorul meu îmi aparține mie, nu pot să-l las să-mi ia și viitorul".