Política

Războiul secret al lui Petre Daea: 13 ani sub semnul sângeros al Cormoranului

Lupta cu păsările care mănâncă prea mult pește a început în 2006, când familia ministrului Agriculturii a intrat în afaceri piscicole.
08 Martie 2019, 9:54am
Daea si cormoranii
Neînfricatul Daea. Colaj de Alex Filoteanu: fundal de Rennett Stowe via Flickr, pești via Wikimedia și Daea via contul de Facebook al lui Petre Daea

De ceva vreme, o neliniște mistuitoare și-a inflitrat stăpânirea printre zidurile Ministerului Agriculturii. În vastele birouri ale impunătoarei clădiri din centrul Capitalei, specialiștii încearcă din răsputeri să dezlege engima cormoranilor – creaturi perfide cu care Ministerul se află deja, de ani buni, într-un crunt și costisitor război. Mânați de energia încă vie a liderului Petre Daea - impozantă figură consacrată după succesele fulminante repurtate în bătăliile cu oaia ori contra grindinei - specialiștii rătăcesc necontenit pe culoarele Ministerului, asemeni unor suflete ce-și ispășesc păcatele, în căutarea unei soluții izbăvitoare.

O dată în plus, porumbeii își iau zborul, vânați fără milă de păsările de pradă ale războiului. Zvonuri deloc liniștitoare și vești venite pe ascuns se propagă – mai iute chiar decât lumina – printre funcționarii de stat: aici, la granița Imperiului Uniunii Europene, oamenii pierd, cumva, războiul cu cormoranii.

În astfel de condiții, e destul de greu să ți-l imaginezi pe Petre Daea adâncit, ca un general obosit, în fotoliul său ministerial, cu silueta îngropată pe jumătate de vrafurile de documente și rapoarte.

Și asta pentru că ministrul Agriculturii, Petre Daea, este un om al faptelor. Probabil că îi place să se imagineze în timp ce salvează vieți din vâltoarea apelor sau din mijlocul unui uragan. Când se deplasează „pe teren”, traversează pe jos satele, mereu în pas vioi. Uneori, provoacă reporterii la alergare. Îi lasă în urmă, în timp ce el însuși lasă impresia că e capabil să gonească la infinit peste câmpii, ca o creatură ieșită din minți.

Forțe puternice continuă să i se supună. Descinderile sale abrupte în universul satului românesc amintesc de sosirea unui lord imperial în lumile izolate și încă scufundate în bezna barbariei: oamenii se dau umili la o parte din drumul său, copiii încetează să se mai joace, ciobănașii care suflă din fluiere își întrerup cântecele.

Omul nostru e atât de spontan încât nu mai are nici măcar timp să gândească.

Și, totuși, în ciuda atâtor calități, Petre Daea e pe cale să piardă războiul.

2006: anul în care istoria scrisă consemnează primele rapoarte de pe acest front nevăzut

Poate deloc întâmplător, primele vești despre ciocnirile violente dintre cele două rase apar prin anul 2006, la doi ani după ce viteazul Daea încheia primul său mandat la șefia ministerului Agriculturii, în defuncta Epocă de Aur Năstase.

În prima linie a războiului o găsim pe Elena Larisa Popescu, fiica lui Daea, care deține, din 2006, o fermă piscicolă în Crevedia, județul Dâmbovița. Din ancheta realizată de G4Media.ro deducem că afacerea familiei Daea are, invariabil, probleme cu cormoranii. Tot pe filiera Daea, aflăm că un astfel de cormoran poate mânca nouă pești în mai puțin de zece secunde. Pentru cei cu afaceri în domeniul pisciculturii, cormoranii se pot dovedi, iată, niște adversari cel puțin la fel de redutabili precum procurorii.

Dar, spre deosebire de procurori, cormoranii nu pot fi supuși presiunilor, sunt imuni la legi și la deciziile Curții Constituționale. Cormoranii sunt ca niște soldați teribili: mânați de lăcomie infinită, destoinici și teribil de încăpățânați. Însuși termenul de „soldat” reprezintă un cuvânt redutabil care a depășit de mult granița unui simplu rang militar. Sinonimele mărșăluiesc odată cu el: husar, legionar, ienicer, parașutist. Sau, dacă e să ne luăm după mintea lui Daea, „cormoran”. Natura și-a exercitat asupra sa magia ei evoluționară, iar această creatură dă acum bătăi de cap fetei lui tata. Iar Tatăl, odată reinstalat la șefia Agriculturii, s-a văzut nevoit să-și suflece mânecile și să intre personal în acest război.

Din strategia de apărare a României, aflăm că războiul și lupta armată au reprezentat subiectele centrale de analiză pentru factorii de decizie politică, indiferent de treapta evolutivă a umanității. Strategia direcționează, astfel, un efort cumulat pentru îndeplinirea unor obiective fundamentale. Pe scurt, ca să nu o mai dăm pe după cireș: strategia e ansamblul de decizii și acțiuni și mijloace pentru atingerea obiectivelor, în funcție de resursele de care dispui.

Strategia aleasă de Daea pare să fie cea a războiului total. Din 2006, lupta cu cormoranii a devenit o chestiune personală. Acum, din funcția de ministru, Daea are la dispoziție și resurse vaste cu ajutorul cărora să continue acest război sfânt.

În anul 2015, prin presa vremii s-au strecurat primele plângeri venite din partea piscicultorilor români, legate de cormorani. În fine, în titlul știrii sunt băgați la grămadă cormoranii, pelicanii și vidrele – pe post de vinovați principali pentru pierderea a șase mii de tone pe an de pește, în valoare de 18 milioane de euro. „O treime din producție”, conform piscicultorilor.

De atunci, au trecut aproape patru ani. Timp în care, așa cum ne-am obișnuit, în România nu se întâmplă niciodată nimic (atunci când e vorba de oameni, pentru că, presupun, cormoranii nu au stat degeaba în privința asta și au continuat să mănânce, netulburați, pește).

Anul 2019: Spargerea frontului. Plus câteva gânduri legate de anihilarea totală a cormoranilor

Liniștea stranie care s-a așezat apoi peste apele României a fost spartă pe 23 ianuarie, când ministrul Daea a scos porumbelul pe gură și a făcut, în fața reprezentanților Comisiei de Pescuit a Parlamentului European, celebra sa declarație despre „cormoranii care fac baie în piscine”. Dincolo de miștourile inevitabile care au picat în țeasta ministrului, acum, privind în ansamblu lucrurile, realizezi că declarația asta a venit pe fondul unei frustrări acumulate în timp de domnul ministru. Omul chiar are boală pe cormorani. E și normal, din moment ce rudele tale de sânge nu scot profit din cauză că bietele păsări îți mănâncă peștele.

Câteva zile mai târziu, pe 27 ianuarie, președintele Asociației Naționale a Producătorilor de Pescărie ne-a spus ceea ce trebuia să știm din 2015, dar uitasem: cât pește consumă cormoranii.

În mai puțin de o săptămână, pe 31 ianuarie, altă știre-bombă: cormoranii fac ravagii în Satu-Mare. Mii de păsări de pradă care devorează tone de pește: iată imaginea unui film pe care Hitchcock, dacă ar mai fi trăit, ar fi trebuit să se gândească să-l filmeze în Nord. Nordul României.

Apoi, am aflat de petiția de la Târgu-Mureș. Oamenii de acolo constată că „cormoranii sunt specie ocrotită de lege”. Ceva trebuie făcut, tovarăși.

Practic, în doar câteva zile, România s-a trezit în plin război. Un război tăcut și nebăgat în seamă de nimeni, ani buni, care acum ne-a explodat în față, ca o epidemie din filmele cu zombi.

Pe data de 4 februarie, Daea posta pe Facebook celebrele imagini-virale cu apetitul cormoranului de lighean.

Au urmat apoi dezbaterile la legea bugetului, un alt moment de glorie pentru ministrul Daea care le-a zis parlamentarilor: „E o problemă extrem de importantă. Românii mănâncă mai puțin pește decât cormoranii. Cormoranul e dușmanul numărul 1 al pisciculturii”. Nu contează că acest dușman e, pentru alții, un aliat de nădejde, folosit la pescuit. Ceva trebuie făcut. Dar nu neapărat să folosim cormoranii în folosul nostru, fix la ceea ce se pricep mai bine: la prins pește.

Uite așa, spre finalul lunii februarie, s-a venit cu soluția: modificăm legea vânătorii, pentru ca oamenii să poată împușca, în voie, cormorani. E un lucru bine știut: armele de foc l-au ajutat pe om, de-a lungul istoriei, în multe conflicte cu animale deja dispărute ori aflate acum în pericol de extincție.

În conflictul său cu păsările, Daea a uitat de una din cele mai importante lecții ale războiului: fricțiunea de pe câmpul de luptă, despre care am mai pomenit în ampla analiză a bătăliei de la Târgu-Neamț. Fricțiunea e elementul de necunoscut care face ca lucrurile simple să devină dificile, iar pe cele dificile – imposibile.

În cazul lui Daea, fricțiunea a fost cauzată de decalajul realității – sau, mai exact, de diferența dintre așteptări și rezultatele reale. Petre Daea pierde războiul dar, pentru că orgoliul său e cel puțin la fel de vast precum lipsa sa de gândire analitică, ministrul vrea să recurgă acum la Arma de Foc – echivalentul unui buton nuclear atunci când tu, om, te bați cu un cormoran. E tendința standard a omului care, când simte că pierde un război, se gândește la vreo soluție murdară. Ca în orice conflict, el stă acum în scaunul generalului care are cunoștințe limitate despre prezent, iar viitorul îi este, în mod fundamental, imposibil de știut. Trecutul? Hmm, numai neghiobii îl preferă.

Editor: Gabriel Bejan