Cum poți să vezi lumea, ca român, chiar și cu 5 dolari pe zi

În ultimii șase ani am călătorit în 55 de țări, de pe patru continente, și am făcut mai mult de o sută de mii de kilometri. În general, am mers cu autostopul sau chiar pe jos. Pentru că am auzit foarte mulți oameni care-și doresc să vadă lumea, dar se plâng că este prea scump pentru ei, m-am gândit că nu ar strica să fac un mic ghid, bazat pe propria experiență, despre cum poți să călătorești cu bani puțini. Chiar și cu cinci dolari pe zi. Pe mine m-au ajutat regulile astea, sigur o să te ajute și pe tine. Important este să-ți dorești.

Prima grijă a unui călător este transportul. Chiar și la promoție și cu o companie low-cost, biletul de avion poate fi scump. La fel, dacă mergi cu trenul sau autocarul. Eu merg foarte mult cu autostopul și trebuie să știi un lucru important: România este printre puținele țări din lume unde oamenii plătesc cursele la ocazie. În străinătate nu prea se pune problema.

Dimpotrivă, de cele mai multe ori șoferul face kilometri în plus să te lase unde ai nevoie sau îți face cinste cu câte ceva. Oricum, ca să fiu sincer până la capăt, și la noi funcționează regula asta. Important e să spui înainte să te urci în mașină că n-ai parale (ca să nu ai probleme după).

Îmi aduc aminte cum la prima mea expediție cu autostopul prin Europa îmi tradusesem în toate limbile „nu am bani”. Am zis de vreo două ori la unguri și apoi am lăsat-o baltă după ce am văzut cum stă treaba.

Într-adevăr, este ușor frustrant să vezi cum a rămas lipită mentalitatea aia comunistă de noi. Că musai trebuie să dai ceva, deși șoferul nu face niciun efort să te ia și pe tine în mașină.

În Europa de Vest, unde sunt mai multe autostrăzi, cea mai bună metodă este să stai într-o benzinărie, ca să ai posibilitatea să abordezi direct șoferii. Metoda asta funcționează și prin multe țări din America Latină. În general, pe distanțe lungi, camionagii sunt cei care îți sar în ajutor. Exista chiar și o pagină foarte utilă, un fel de wikipedia al autostopistului unde vezi părerea altora despre cele mai bune locuri de „ia-mă nene”, cum să ajungi acolo, experiența și peripețiile mai multor aventurieri. Se numește hitchwiki.org/.

De când călătoresc, le-am încercat pe toate: de la camioane, până la motociclete, căruțe, basculante, cisterne, rulote, camionete și dubițe, înăuntru sau afară, în spate cu marfa pe-ntuneric, în portbagaj sau pur și simplu pe ușă, cu mașina de gunoi, poliția, pompierii, salvamontul, barca, gratis cu taxiuri, autobuze, microbuze, moto-taxi, bici-taxi.

N-ai nevoie decât de răbdare, multă răbdare și un rucsac frumos. În acele puține secunde de contact vizual șoferul trebuie să se convingă că ești un călător și că poate avea încredere în tine. Poți aștepta cinci, zece minute, o oră, două, trei sau o zi întreagă. Nu este o regulă, dar poate tocmai imprevizibilul face autostopul interesant.

Uneori, perioada de așteptare ține și de cultura locală, situația economică, politică etc. De exemplu, în Brazilia sau Columbia, țări cu criminalitate ridicată, nu o să te ia nimeni atât de repede din cauza lipsei de încredere. În țări dezvoltate, precum Chile, Uruguay sau cele din Europa de Vest, este destul de ușor să fii luat la autostop.

Dacă până să ies din Europa recordul meu de așteptare la o ocazie a fost de aproape opt ore în Italia, nu o dată mi s-a întâmplat prin America de Sud, de multe ori în Brazilia, tocmai țara cu oamenii atât de primitori, să stau toată ziua după o mașină, să fiu nevoit să campez (pe noapte nu prea te ia nimeni), și să continui a doua zi în același loc blestemat.

Ideea e că până la urmă tot oprește cineva. Și dacă nu mai ai răbdare, ia-o din loc până te-o lua cineva din drum sau până găsești un loc mai bun. Chiar te ajută să schimbi un pic decorul. De multe ori nu ai de ales și trebuie să mergi kilometri întregi pe jos.

Cel mai mult am mers pe jos 120 de kilometri, căci treceau prea puține mașini și alea pline.

Eram în Bolivia, parcurgând Ruta Lacurilor, un loc minunat, însă unde turiștii apelează la excursii organizate și aproape nimeni nu vine pe cont propriu. Așa că am înfruntat multă oboseală, vânt și frig, căci la patru mii de metri altitudine nu-i chiar așa ușor, însă a meritat din plin, căci am fost răsplătit cu niște priveliști incredibile, cu munți, vulcani, lacuri colorate sau de sare, gheizere, piscine naturale cu apă termală, flamingi și animale andine.

Și nici de foame sau sete n-am murit, căci cei care opreau și se scuzau că nu au loc în mașină sau că politica firmei nu permite să ia pasageri, de cele mai multe ori îmi dădeau câte ceva de ronțăit și nelipsitele frunze de coca, consumate de localnici pentru oboseală, foame, altitudine.

În general, șoferii care opresc la autostop sunt oameni deschiși la minte, așa că relaxează-te și lasă poveștile să curgă, căci drumu-i lung. Ești ca-ntr-o vizită. Cere permisiunea dacă vrei să fumezi sau mai bine abține-te dacă vezi că șoferul n-o face, nu dormi, fii deschis și comunicativ. Vrei, nu vrei, fii pregătit pentru tot felul de întrebări, pentru că, la rândul tău, o să auzi vrute și nevrute despre viața omului. Și ai grijă cu subiectele sensibile gen religie, politică și fotbal.

O să răspund acum și la a doua întrebare existențială: „Bine, bine, pot să merg fără bani, dar unde dorm?”. De ceva ani există niște platforme online dedicate celor care călătoresc pe cont propriu, o rețea de socializare a călătorilor, unde găsești persoane care te pot găzdui gratuit. Și nu doar că e gratis, dar ai prilejul să cunoști un localnic, să-ți faci un nou prieten care te va ajuta cu siguranță să-i descoperi orașul cu alți ochi, să ai parte de o experiență autentică, de un schimb cultural. Și partea bună e că după ce te-a primit, gazda îți va lăsa o referință (pozitivă sau negativă), la fel și tu.

Site-ul la care apelez eu este couchsurfing.com. Există și unul dedicat celor care călătoresc cu bicicleta: warmshowers.org. Funcționează destul de bine prin toată lumea, în general în orașe. Până și-n Africa, în Zambia, am găsit gazdă.

Cu alte cuvinte, ia și cortul după tine când pleci de acasă. Uneori e bun și un hamac. Poate fi chiar frumos să campezi pe-un munte, pe o plajă sau pe-un câmp uitat de lume. Și pe la țară ai putea fi surprins să vezi că lumea e mai amabilă, generoasă și ospitalieră, să te invite la o masă în familie sau chiar să te culce în camera aia bună. Și nu doar în natură se poate pune cortul, ci chiar la marginea orașelor, prin benzinării, păduri, parcuri sau să-ți atârni hamacul între doi pini, într-o stație de autobuz, sub un camion. Am dormit chiar prin bărci, tiruri, case abandonate, așa că uită de confort.

Dacă autostopul, cortul și Couchsurfingul te scutesc de multe cheltuieli, puținul pe care îl ai poți să-l păstrezi pentru mâncare. Chit că se poate întâmpla destul de des să fii omenit de oamenii pe care îi întâlnești, un mic buget pentru strictul necesar sau situații de urgență n-ar strica. Al meu e de cinci dolari pe zi. Când o iau hai-hui, îmi închiriez garsoniera; ăștia-s banii cu care văd lumea.

Acum, sunt destul de multe opțiuni. Unii trag tare și strâng bani înainte, alții se angajează pe parcurs.

Există diferite site-uri precum workaway.info, helpex.net sau worldpackers.com, unde ai posibilitatea să-ți găsești diferite joburi la hosteluri, ferme, la care, în general, ai casa și masa asigurate. Dacă vrei cu tot dinadinsul să economisești la maximum, prin multe țări europene poți apela la dumpster diving sau poți urmări produsele din supermarketuri care expiră într-o zi-două și sunt la sfert de preț.

Sau poate ai un talent deosebit. Ia-ți chitara cu tine, vinde brățări artizanale, învață să faci tatuaje. Eu am vândut baloane modelate ca să-mi scot un bilet de feribot, am vândut miere prin Siberia, am făcut curat și atras turiști prin Patagonia.

Dacă ești student, ia cu tine carnetul, fă-ți card ISIC, căci e păcat să nu beneficiezi de reduceri și gratuități pe la muzee sau diferite obiective turistice. Eu am avut baftă cu brevetul de ghid de turism. Dacă pe la noi am văzut moca multe piese de teatru și concerte, prin Africa mai obțineam o reducere la vreun safari dacă o băgam p’aia cu „sunt voluntar”. În America de Sud era destul să zici și să arăți a mochilero, adică backpacker (încă nu i-am găsit echivalentul în limba română), ca să ai anumite facilități.

Rucsacul din spate face de multe ori diferența dintre un backpacker și un turist obișnuit. Cei mai mulți șoferi vor opri la autostop, căci te văd cu rucsacul în spate și sunt curioși să-ți audă povestea. Rucsacul trebuie să-ți fie prietenul pe care-l cari în spate, căci el cară lucrurile tale strict esențiale. Nu lua lucruri inutile, căci orice gram în plus contează. Trebuie să fie cât mai compartimentat, să ai la îndemână lucruri necesare, ca să nu fii nevoit să scoți totul afară ca să găsești o lanternă, de exemplu. Dacă ești învățat cu muntele, gândește-te la ce-ți vei lua după tine dacă pleci pe un traseu de patru zile; îți va fi suficient și pentru un an: un cort bun (mic, ușor, rezistent la ploaie și vânt), un hamac de buzunar, un izopren, un sac de dormit bun, un briceag cu de toate (măcar cu lingură și desfăcător de conserve), o lanternă frontală, leucoplast, o mică trusă de igienă personală, un bidonaș de apă, niște haine de schimb și de vară și ceva mai groase, ciorapi și chiloți la greu, niște bocanci comozi + sandale, pelerină de ploaie (și pentru rucsac), cameră foto, un telefon mobil (să o anunți pe mama ta că ești bine când prinzi un wifi, să ai acces la o hartă cu GPS fără a folosi internetul, să ai acces la un altimetru și să dai follow lui smiley.traveler pe Instagram și Youtube), o carte și nu în ultimul rând sfintele șervețele umede. Bine ar prinde și ceva baterii externe, unele de rezervă pentru cameră, un hard disk pentru stocat poze (sau un cloud de mulți GB), un panou solar de rucsac, asta dacă ești pasionat de fotografie sau ai vreun blog si vrei să-ți împărtășești aventurile.

Ideea e că un pic de tehnologie nu strică uneori, în schimb e cam greu să ai acces uneori la vreun computer, la internet. În țările mai puțin dezvoltate găsești destul de multe Internet Cafe-uri, iar prin cele mai „civilizate” wifi-ul e foarte la îndemână.

Mândrește-te că ești român si vei auzi, spre surprinderea ta, destul de multe lucruri frumoase despre țara unde te-ai născut. Un lucru aparent neînsemnat poate să-ți rămână în amintiri pentru mult timp; de exemplu, n-am cum să uit prea curând cum pe un drum de munte din Peru pe care nu treceau mașini aveam de străbătut vreo 40 de kilometri până la un sat și am întâlnit o localnică al cărei cumnat era român și de aceea mi-a dat ceva de mâncare, și nu orice, niște cărniță de alpaca (o lamă cu multă lână). Și dacă se vorbește de rău despre România, fii tu excepția, fii exemplul bun.