Tot ce simți ca femeie siriană în drumul tău spre România

Două zile și un carusel de emoții, de la frica de moarte la groaza de nou.

|
01 Aprilie 2019, 8:48am

Persoana din imagine nu are legătură cu conținutul articolului. Fotografie via pixnio

Seria de articole România, Siria mea descrie eforturile de integrare într-o lume nouă ale Rimei Alshami, o scriitoare siriană de 29 ani, care a venit din Damasc în România acum trei ani, ca urmare a războiului necontenit din țara ei natală.

Cu siguranță te-aștepți la o poveste lacrimogenă, a unei femei care a plecat în vremuri de război și dispersare, din locul unde jelitul văduvelor și-al copiilor orfani e cel mai puternic sunet printre bombardamente și mortiere. Dar este doar povestea unei inimi abrutizate de durere și șoc, a unor lacrimi înghețate, care nu mai pot curge niciodată.

FRICA DE MOARTE

Înainte de război, mă bucuram de viața mea obișnuită de zi cu zi, mergeam la sală, mă vedeam cu prietenii la o cafea turcească, la clubul de lectură și schimb de cărți, mă plimbam pe lângă fermele din vecini și îmi câștigam existența din predat într-o rețea extinsă de școli particulare sau din meditații. Pe vremea aia, țara mea era ca un tablou al unei scene mute, senină, dar plină de sunetele și culorile vieții, cu străzile în continuă mișcare. Turiști străini uluiți și adolescenți care se distrau inundau orașul. Stoluri de porumbei umpleau cerul clar.

După ce a izbucnit războiul, trăiam sub un cer de nori negri, verticali și răsfirați. Sub formă de con de înghețată, răsăreau din clădirile proaspăt bombardate, iar eu mă întrebam cu sufletul cât un purice: „Câte suflete s-au pierdut? Data viitoare o să fie un cunoscut? Oare o să fiu eu?”.

Aveam două variante. Prima era să stau în Siria și să aștept să-mi modifice înfățișarea o bombă la-ntâmplare. Iar dacă nu mă ucidea șrapnelul, cel mai fericit scenariu era să fiu în siguranță, dar să mă simt lipsită de valoare.

distrugeri-damasc
Urmările bombardamentelor în Damasc, decembrie 2012. Fotografie via Freedom House

Nu prea aveam multe de realizat într-o stare de fapt în care principalele necesități deveniseră imposibil de obținut. Mă simțeam foarte binecuvântată dacă aveam norocul să am curent electric cinci ore neîntrerupte și să fac ceva treabă. Cu speranța că n-o să sfârșesc cu telefonul pe jumătate încărcat, prânzul pe jumătate gătit, rufele pe jumătate spălate sau doar cu jumătate de film vizionat, căruia să-i ghicesc singură finalul. Nu mai vorbesc de cozile lungi la care trebuia să aștept când voiam să iau pâine, benzină, bilete pentru transportul în comun și așa mai departe.

Nu puteam să rămân acolo, „relaxată” cu gândul că nu pot să fac nimic și să mă abandonez în acest mod static de a trăi. Am ales varianta a doua: să plec.

TENSIUNEA

Războiul nu părea că se va opri curând. Trebuia să fug ca să-mi salvez viața, către primul loc în care mă puteam duce. Iar ăla a fost România. Încercasem deja să călătoresc spre Europa, cu ajutorul unor contacte și aplicasem ici și colo la burse, fără rezultat. Apoi, printr-un proces foarte dificil, cu ajutorul unui cunoscut sirian din România, am reușit să obțin un contract de muncă la o companie și am aplicat pentru viză, conform contractului.

N-a fost ușor să o obțin. Ambasada României nu părea prea entuziastă la gândul că voi călători aici. Am aplicat, iar perioada de așteptare era, teoretic, de două săptămâni. De fapt, am trecut pe acolo deseori și mereu îmi spuneau: „Mai încercați peste câteva zile”. A fost nevoie de un șir infinit de telefoane și vizite, ca să aflu dacă e un „da” pentru o viață nouă sau un „nu” pentru moarte.

După toată tensiunea, emoții contradictorii, teamă de respingere și anxietate, mi-au dat în sfârșit viza, aproape prea târziu. Toate ambasadele din Damasc fuseseră închise din motive de siguranță, doar a României a rămas deschisă, probabil dintr-un motiv politic profund, pe care oamenii simpli ca mine nu-l înțeleg. În prezent este singura ambasadă a unei țări din Uniunea Europeană în continuare funcțională.

NOSTALGIA

În anii războiului, viața era un spectacol continuu de teatru, în care oamenii ieșeau din scenă unul după altul. Unii dintre ei au murit (li se spune martiri), iar alții au plecat către un loc mai sigur (li se spune refugiați). Eu m-am retras fără să anunț. Așa merg lucrurile în vreme de război: oamenii se tem să spună că pleacă, ca să nu frângă inimile celor dragi sau să nu fie considerați trădători de necunoscuți, că au evadat și i-au abandonat pe ceilalți unui viitor fără noroc.

Prietenii au fost nevoiți să mă ierte că o iau din loc, să-mi ureze o viață nouă fericită și să mă țină minte. Asta simțisem și eu față de cei care-și luau la revedere pe când eu încă nu puteam. În afară de părinți, singurii care au aflat că mă urnesc au fost vecinii. Erau băgăcioși și voiau să știe de ce caut un cântar. Am auzit-o pe mama cum le spunea, la fel de firesc cum le-ar fi comunicat un detaliu trivial despre ce-a mâncat la prânz: „Fiica mea pleacă mâine și trebuie să-și cântărească bagajul”. Dacă n-ai sânge rece în vreme de război, o să mori într-o baltă de sânge fierbinte.

damasc
Templul lui Jupiter, Damasc, 2008. Fotografie de Franco Pecchio, via Flickr

Adânc în inima mea, sigur că mi-am luat la revedere de la toată lumea, la o ultimă întâlnire, numai că nu le-am spus că plec. Singurul suflet de care n-am putut să mă despart fără să-i spun a fost orașul, Damascul, în vârstă de zece mii de ani, dar în continuare tânăr și vibrant. Când mi-am dat seama că o să plec curând, am început să-mi închei șederea în Siria cu mici excursii. Am vizitat casele vechi de secole, templul lui Jupiter, construit acum două milenii, care, de-a lungul timpului, a devenit catedrală creștină, apoi moschee a umayyazilor. Din păcate, ruine vechi și zone splendide ale orașului au fost lovite de bombe.

PANICA

Mi-am încheiat anii în Siria într-o singură valiză, de 23 de kilograme, cât mi s-a permis în avion. Am vrut să iau cu mine partea colorată a lor, așa că am împachetat bucăți personale din mine, în loc de haine. Cuvântul englezesc pentru valiză, „briefcase”, nu e întâmplător, pentru că ea este o istorie scurtă a ceea ce ești. Am lăsat în urmă rochia pe care-am purtat-o la prima întâlnire, ghiozdanele de școală, jurnalele și m-am întrebat: ce iau, de fapt, cu mine, când las toate astea în urmă, ce mai înseamnă „eu”?

Pe ritmul bombardamentelor, mi-am luat rămas bun de la părinți. A trebuit să par foarte rigidă și să nu mă destram în fața lor. Nu voiam să știe cât sunt de panicată, așa că n-am vărsat o lacrimă. Trebuia să demonstrez că sunt de încredere. Nici ei n-au plâns. Probabil voiau să simt că sunt convinși că am luat decizia corectă, că o să fie bine fără mine. Există un acord tacit între oameni: când războiul devine mai dur, plângi mai puțin. A trebuit să mă supun acestor reguli; cu cât verși mai puține lacrimi, cu-atât pari mai puternic, mai puțin vulnerabil în fața celor periculoși, care te urăsc și cu-atât este mai încurajator și de nădejde pentru cei care te iubesc și depind de tine. De-asta mi-i imaginez plângând în secret, când le e dor de mine.

Mi-am dorit enorm să-i iau cu mine, dar costă mult să trăiești aici, într-un apartament închiriat, fără o slujbă. În ciuda războiului, acasă se bucură în continuare de viața în propriul lor apartament și nu au fost forțați să-și schimbe jobul din cauza unui dezastru. Unii oameni și-au pierdut afacerile în bombardamente și au fost nevoiți să-și vândă bunurile la marginea străzii, ca să aibă din ce să trăiască. Ai mei încă au slujbe decente. Vorbim când putem. Ei asistă la progresul meu șchiop și lent în viață, iar eu la îmbătrânirea lor rapidă în condiții neprielnice, ofilindu-se ireversibil, ca florile.

Chiar înainte să plec, tata mi-a spus, cu cea mai caldă voce: „Sufletul meu e cu tine”. Ăsta era lucrul pe care chiar aveam nevoie să-l aud, ca să continui curajos mai departe.

„Nassam Alayna El Hawwa” a lui Fairuz e un cântec care mi-a alinat durerea plecării. „Vreau să mă duc acasă, mi-e frică să îmbătrânesc în exil, iar cu timpul țara mea mă va uita și nu mă va mai recunoaște când mă întorc acasă.”

TRISTEȚEA

Drumul până la aeroportul din Damasc devenise extrem de periculos. Majoritatea zborurilor fuseseră anulate. Oamenii erau nevoiți să tocmească taxiuri dinainte, ca să ajungă în Liban, la aeroportul din Beirut, singura cale disponibilă să plece spre Europa. Taxiul mă aștepta dimineața devreme în fața apartamentului din Damasc, deja plin cu alți pasageri, în timp ce eu eram încă la mine în cameră și-mi făeceam bagajele.

Îmi amintesc momentul care în care m-am simțit detașată de locul căruia îi aparțin, de parcă ar fi fost ieri. M-am așezat agitată în mașină. Taxiul se îndepărta, eram pe bancheta din spate, mă uitam în urma mea, mașina începea să se miște, le făceam părinților cu mâna, ei făceau la fel, continuam să le fac cu mâna, mama devenea din ce în ce mai mică, tata la fel, apartamentul devenea din ce în ce mai mic și Damascul la fel.

Familia îndurerată nu se va regrupa niciodată. Înainte să plec, încă speram la o reuniune în curând. Eram naivă, nu mă gândisem cât va fi de scump și periculos să-mi vizitez cuibul. De-a lungul anilor în România, m-am antrenat să-mi gestionez episoadele de nostalgie și, încetul cu încetul, ideea de a-mi vizita patria a devenit o simplă fantezie de lux.

SUFERINȚA

Granița cu Libanul era foarte aglomerată, mii de oameni care încercau să fugă din țară erau înconjurați de poliție. Mi s-a spus că granița e închisă și trec doar cei cu bilet de avion. Libanul face bani din tranzitul călătorilor de la și până la aeroportul din Beirut și am avut super mult noroc să avem în taxi cu noi o doamnă libaneză în ziua aceea, care a făcut ca lucrurile să meargă ușor: a trebuit să ne așteptăm rândul la ghișeul de verificare a pașapoartelor „doar” cinci ore.

Ca să-mi alin durerea plecării, mi-am cântat în suflet un cântec din fiecare oraș prin care am trecut în călătoria mea. Printre ele s-a numărat piesa compozitorului Abu Khalil Qabbani, „O, porumbițo, zboară în înaltul cerurilor și ia-mă cu tine la Damasc”.

În Beirut, întrucât aveam 12 ore până la decolare, m-am întâlnit cu vărul meu, un tânăr care locuiește acolo de mulți ani, student la universitate, dar, de fapt, evită înrolarea obligatorie în forțele armate siriene pentru cei cu vârsta de peste 18 ani. Nu e o excepție: mulți sirieni au fost nevoiți să fugă în Liban, pentru că e cel mai apropiat loc sigur. I-am dus vin din Siria și ne-am îmbătat un pic, în timp ce ne povesteam amintirile împărtășite din copilărie.

Ne-am amintit de serile pe care le petreceam pe balconul spațios al apartamentului cu încăperi tradiționale, ample, al familiei unchiului meu din Alep. Eu și vărul meu, și uneori și alți verișori, ascultam cântecele tradiționale nord-siriene din Alep la casetofonul tatălui lui, alternam casetele una după alta. Ne pregăteam pentru asta cu un pachet de alune coapte și sărate de la bzuriyeh-ul de la parter (un magazin special, unde se macină și coc grânele), cu măruntul adunat de la părinții noștri.

În noaptea aia, la Beirut, i-am spus că mi-am luat toate lucrurile necesare de care aș putea avea nevoie în Europa, dar mă grăbisem și uitasem să iau Keshek - gustoasa supă tradițională siriană. Așa că mi-a gătit el Keshek în seara aia.

OROAREA

În România, am trecut din nou prin procesul plictisitor al verificărilor stricte de pașapoarte deținute de sirieni. Mi s-au pus tot felul de întrebări în engleză: de ce, ce, când și cum. Cei doi ofițeri se holbau suspicioși la pașaport, apoi mă fixau. Probabil verificau dacă nasul, urechile, gâtul, ochii și buzele mele se potriveau cu cele din fotografie. Pe măsură ce paginile pașaportului, viza și celelalte documente dovedeau că adresa mea e reală și că motivele intrării mele în România sunt justificate, n-au mai zis nimic, totul era legal. Și m-au lăsat să trec.

A trebuit să-mi aștept amicul să mă ia de la aeroport. Abia dacă vorbisem după ce primisem viza. Ne scriam mesaje grăbite, întrucât apelurile telefonice erau întrerupte de pene recurente de curent sau de conexiunea lentă și instabilă la internet. M-am asigurat că știe ziua și ora la care sosesc. M-a găsit dormind la Sosiri, pe o canapea, cu bagajele împrăștiate lângă mine, sfârșită după o călătorie de două zile - un început marcat de epuizare.

Am vorbit și-am tot vorbit, conversații fără sfârșit, am mers încet, voia să-mi arate orașul. Erau copaci pretutindeni, frunziș bogat și zgomotos, deasupra și împrejur. Prin comparație cu umila verdeață a țării mele, era frumos, dar nu mă simțeam în largul meu. Apoi ne-am plimbat prin oraș. Era ca și cum mă uitam la un film horror fără subtitrare, iar eroina eram eu - așa m-am simțit când am auzit limba română prima dată.

PUTEREA

După trei ani de la sosirea mea aici, știu că mi-aș fi scris povestea diferit în fiecare an, pentru că mă uit la și înăuntrul lucrurilor diferit. Diaspora mă transformă în fiecare zi într-o persoană nouă, care n-o mai cunoaște bine pe precedenta.

În clipa asta a unei dimineți de primăvară, mă aflu într-un parc din România, scriu toate astea, mă uit la fiecare trecător, unii cu câini, alții cu copii și realizez că nici nu le-ar trece prin cap că eu, 54 de kilograme de carne și oase, am depășit toate astea.

Editor: Ioana Moldoveanu, Răzvan Filip