Publicitate
psihologie

Sunt bipolară și am învățat să trăiesc cu asta în România

Am înțeles că ar trebui să vorbim despre sănătatea noastră mintală la fel cum vorbim despre o răceală sau o migrenă.

de Nora Dima
21 Mai 2019, 10:54am

Fotografie de Sergiy Vynnychenko via Flickr

Ai o istorie complicată cu episoadele depresive? Dacă împrumuți simptome care depășesc definiția depresiei, e spre binele tău să încerci să obții un diagnostic de la un specialist. Eu am tranzitat depresia fără să îmi fie clar că sufăr de tulburare afectivă bipolară.

În cazul în care te confrunți și tu cu astfel de stări, îți povestesc mai jos întregul proces prin care am trecut eu, cu sfaturi care sper că te vor ajuta. Nu uita însă că tratamentele diferă de la persoană la persoană.

Nu ignora primele episoade depresive

Ceea ce poate părea o serie de probleme minore specifice copilăriei poate constitui ulterior setul de declanșatoare pentru condiția ta. Angoasele mele au început din prea puțin timp petrecut cu părinții care trebuiau să lucreze mult, mutarea dintr-un oraș mic în capitală și episoade destul de intense de bullying direct din clasa a doua, la o școală din București. Nu e rețeta ideală pentru a intra în adolescență. Simptomele s-au acutizat pe la 13-14 ani, când senzația de exil în propria viață mă ducea la idei de suicid, unele chiar testate. După prima relație care a mers prost, au început și gândurile de vinovăție și de autosabotaj.

Am fost socializată în medii în care să ai o boală psihică însemna că ești fraier. N-am pus la îndoială acest crez decât abia după ce am împlinit 20 de ani, iar asta doar pentru că voiam să văd dacă mă pot încadra altundeva decât la fraieri. Așa am început să descopăr, încet, încet, că am o condiție atipică: simptomele depresiei erau doar o parte din schemă, pentru că împrumutam și din tendințe maniaco-depresive. Am încercat să gestionez singură consecințele acestor descoperiri. Mă felicit în continuare pentru spiritul proactiv, dar mi-ar fi plăcut să fi trecut prin experiența aia în vremuri cu mai puțină stigmatizare. E greu să fii adesea printre primii din grupurile pe care le accesezi ca elev, student, tânăr adult care recunoaște și vorbește despre condiția lui psihică și felul în care aceasta îl împiedică să funcționeze ca majoritatea celor din jur.

Să nu stai degeaba: cum am ajuns să fac ceva în direcția asta

O prietenă a început pe la 22-23 de ani să meargă la terapie și asta mi-a dat imboldul să merg și eu. În timp, am încercat diverse tehnici terapeutice și abordări în terapie, care au avut succes parțial.

Am mers la terapie cognitiv-comportamentală infuzată cu hipnoză, cu pauze destul de lungi și frecvente. Am întrerupt doar pentru că nu puteam să îmi mai permit. Pentru un student cu venituri de aproximativ 1 000 - 1 500 de lei, e greu să mergi săptămânal la terapie, pentru că asta mă costa șase sute de lei pe lună. Trebuia mereu să fac un efort financiar ca să îmi permit luxul igienei mintale sau să apelez relativ rușinată la părinți. Proporția se păstrează ani mai târziu.

Azi o ședință de terapie ajunge sau chiar depășește două sute de lei, uneori ai nevoie să mergi de două ori pe săptămână, deci dacă nu câștigi măcar trei-patru mii de lei pe lună, chiar e dificil să îți prioritizezi acest proces, mai ales pentru că dă rezultate destul de lent.

Să nu îți fie frică de pastile: cum am ajuns la tratament medicamentos

Într-un context stresant pe plan emoțional, pe la 24 ani am avut ceea ce cred că se cheamă o cădere nervoasă. O cădere fizică sigur a existat, pentru că m-am trezit într-o zi pe jos, în baie, fără să îmi fie clar cum am ajuns acolo, cu jumătate de corp simțindu-se ca paralizat și cu carnea rece pe mine. De acolo, i-am rugat pe ai mei să mă ducă la psihiatru și să îmi susțină demersul inclusiv financiar.

Așa am aflat că într-adevăr este foarte posibil să am sindrom bipolar. Astfel am început primul meu tratament cu trei feluri de medicamente: un antidepresiv (Cipralex), un antimaniacal (Orfiril) și un antiepileptic (Rivotril). În prima săptămână, am avut senzația că nu mai am gânduri, că nu îmi mai aud vocea interioară. La început a fost relaxant, apoi m-am simțit singură și izolată de mine însămi. Oricum, eu luam tratamentul ăsta compus ca alternativă la litiu, care este ceea ce se cheamă timostabilizator. Adică o substanță care se duce în creier, acolo unde previne schimbările de stare puternice. Din păcate, nu se comercializează în România, iar în lipsă de rude expate, nu ai cum să îl procuri în mod curent din străinătate. Fără să mai pomenesc de complicația de a-ți trimite rețete traduse și legalizate peste mări și țări.

Nu crede, cercetează: cum am luat-o razna

După o săptămână de Cipralex, am descoperit că aparțin acelei categorii excepționale de pacienți la care medicamentul dă ceea ce se numește „efect advers paradoxal“. Adică în loc să mi se instaleze în sistem ca un paleativ, a accentuat înseși motivele pentru care îl luam.

Așa m-am trezit, la o săptămână după episodul cu podeaua din baie, într-un weekend blând de toamnă, cu gândul că trebuie să mă sinucid neîntârziat. M-am speriat de intensitatea și determinarea cu care priveam fereastra pe care plănuiam să mă arunc. Nu mai simțisem niciodată impulsul atât de puternic, fusese, până atunci, mai degrabă consistența unei fantezii nefericite decât a unui plan.

„Mai întâi, am rămas fără gânduri, apoi fără vocea interioară, acum fără nicio cale de ieșire și cu o poftă de moarte de nedescris.”

Colegul meu de apartament credea că glumesc, așa că a ieșit cu gagică-sa în parc. Eu, rămasă singură acasă, m-am cocoțat la loc în vârful patului și mi-a dat prin cap să recitesc prospectul de la Cipralex: în cazul în care ai gânduri negre, ar fi bine să te adresezi medicului tău sau unui membru al familiei. Medicul meu ținea de un spital mare și aveam doar un număr de fix la care n-a răspuns nimeni sâmbătă, așa că am sunat-o pe prietena cea mai apropiată pe care o aveam în perioada respectivă și i-am citat fragmentul din prospect, apoi i-am povestit că simt că vreau să mor, dar fără să îmi doresc să mă sinucid și că nu știu cum să scap din cutia aia. Am reușit cu ajutorul ei să îmi revin din starea respectivă, am aruncat instantaneu toate medicamentele în toaletă și am tras apa. De frică.

Nu te panica: cum mi-am revenit

Bafta mea a fost că nici nu mă obișnuisem cu rutina medicamentoasă, deci nu i-am dus lipsa. Mi-am revenit, chiar dacă a durat mai mult. Însă viața mea era instabilă și nu a durat mult până să îmi doresc din nou să merg să vorbesc cu un specialist.

Am avut o discuție cu un amic care este medic și suferă de aceleași simptome ca mine. El își descoperise antidepresivul „norocos“. Domeniul sănătății mintale nu e la fel de avansat ca alte zone ale cercetării medicale, așa că încercam să mă informez cât mai bine.

Că aveam tulburare afectivă bipolară nu mai era un mister pentru nimeni care mă cunoștea de mai bine de câteva săptămâni. În momentele de sus, eram cea mai carismatică, energică și benevolentă persoană. În momentele de jos, deveneam pesimistă, mă izolam și simțeam că sufăr în contul nefericirii existențialiste. Devenisem confuză și știam doar că am un exces afectiv pe care eram incapabilă să îl gestionez.

Îmi aduc aminte că începeam să îmi pierd și răbdarea cu această condiție afectivă. Nu mai aveam chef să mă lupt cu monștrii, nu mai voiam să îmi imaginez cum se gândeau ai mei că am o problemă, dar „sunt o fată bună“ - ca și când bolnavii psihic ar fi exclus să fie oameni buni. Simțeam că trebuie să fiu sănătoasă ca să mă identific cu imaginea pe care o aveau cei din jur despre mine.

Am fost atât de deznădăjduită, încât am dat la Psihologie, ca pas în acest proces de troubleshooting.

Ai mereu încă o șansă: cum am ajuns din nou la medicamente

La următorul episod stresant emoțional din viața mea, m-am dus la psihiatru în preîntâmpinare, cu explicații clare privind istoria, toleranțele și intoleranțele medicamentoase. Am primit un alt antidepresiv (Zoloft) și un anxiolitic (Anxiar) „pentru la nevoie“. Antidepresivul a funcționat aparent destul de bine vreo câteva luni, l-am folosit în ture de câte trei până la șase luni.

Înainte de un an în care am stat plecată din țară, am avut o discuție cu psihiatrul și cu psihoterapeutul meu și am decis să măresc doza antidepresivului, pentru că acesta avea astfel și rol de anxiolitic. Nu toate antidepresivele se comportă așa, deci am decis să îi dau o șansă.

M-am adaptat locului nou unde ajunsesem, însoțită de o iluzie a grandorii super luminoasă. Tehnic, ieșisem la nivel de stimuli din orice zonă de stres și reeditam rutina zilnică și igiena psihică în favoarea unei stări de bine.

După vreo trei luni, însă, mi-am amintit că tratamentele anterioare pe care le făceam erau de scurtă durată și cu o concentrație înjumătățită. Am discutat cu terapeutul meu și ea era de părere că mai bine rămân pe medicamentație, dacă pare că am nimerit un combo care-mi face bine.

Nu ai nicio garanție: cum am oprit brusc tratamentul

După luni fără evenimente deosebite pe plan psihic, m-am surprins deodată într-o nouă situație de viață în care eram între joburi și într-un context incert. Am început să apelez și la anxiolitice, dar deveneam rapid dependentă de încă un medicament, așa că am încercat să le păstrez pentru situații de urgență. Zis și făcut, însă îmi era greu să îmi păstrez tonusul psihic constant. Au început fluctuații de stare de parcă nici nu luam medicamente. În momentele depresive, mai ales cele care se suprapuneau peste sindromul premenstrual, deveneam catatonică. Conștientizam că eram greu de suportat, iar presiunea psihică mă împiedica să fiu funcțională pe parcursul zilei cât să pot instrumenta sursele problemelor concrete.

„Nu mai aveam energie să ies din rahat. Chiar dacă între timp împlinisem 30 ani, încă mă feream să vorbesc asumat despre asta.”

Plângeam mult, îmi tremura vocea când vorbeam despre situația mea și aveam dificultăți de respirație dacă mă gândeam prea mult la asta. Făceam atacuri de panică din motive din ce în ce mai nesemnificative și, după ce reușeam să mă liniștesc, vinovăția mă împingea să încerc să compensez pentru momentele nasoale. Așa ajungeam în situații în care mă chinuiam să creez un comportament mult peste așteptări și să neg sau să ignor trecutul recent în care făceam ca toate alea.

După o succesiune de vreo trei switch-uri într-o săptămână, am privit iarăși medicamentele și le-am vârât adânc într-un sertar unde nu umblu niciodată. Voiam să ies cât mai repede din starea de manie.

A doua zi mi-am dat seama că va urma sevrajul.

Nu se cheamă niciodată că ai încercat destul: cum s-au dezinstalat medicamentele din sistemul meu

Sevrajul e un power-play: lupta se dă între cenușa metabolică a medicamentelor în corpul tău și sinele tău, deja alergat și tensionat. În prima zi, am fost amețită încontinuu și nu puteam să focalizez bine imaginea. Am stat mai mult în pat, dar nu am putut să citesc sau să mă uit la un film. Am ieșit la o plimbare mică de-a lungul străzii pe care locuiesc, ca să iau aer, cu câinele. Altfel, îmi era cam teamă să mă aventurez prea departe. Gândurile-pedeapsă nu au întârziat: uită-te cum ai ajuns, un șoricel ești. Sevrajul nu e funny, îmi reproșez că nu am abandonat pastilele treptat, dar așa am putut să mă salvez.

Greața nu s-a lăsat așteptată, precum nici tulburările de apetit sexual. Tonus psihic foarte jos, grav alimentat de stări fizice cu care nu mai știam cum să mă lupt. Somatizarea mă aducea în stări în care mă simțeam aproape imponderabilă și paralizată.

Devenisem Margot din The Royal Tenenbaums: stăteam o oră nemișcată în apă călâie. Bonus: făceam exerciții de respirație.

„Fără Doamne-Doamne, fără medicamente, fără vraci și new-age stuff, viața e pustiu.”

Meditația și exercițiile de respirație m-au ajutat mult, fiindcă sunt singurele acțiuni care îți rămân de făcut, dacă vezi că s-au prăbușit încet-încet toate sistemele generatoare de speranță sau credință din viața ta.

Și când crezi că nu mai poți sau ce am învățat din sevraj

Nu recomand nimănui să se apropie sau să se îndepărteze de medicamente fără supervizare medicală. Riscul de a te prăji iremediabil e super mare și se poate întâmpla într-un timp scurt. După sevraj, este relația de putere cea care se schimbă, între pacient și medicamente. Dacă dai medicamentelor toată tracțiunea și puterea ta se întâmplă pentru că disperarea te face să ignori rolul important al altor factori pe care îi poți influența (stilul de viață, orele de odihnă, alimentația, comportament social).

Am luat puterea medicamentelor și mi-am dat-o înapoi mie. Așa m-am putut lupta cu cele mai grele angoase din sevraj, cu disperarea că nu voi fi niciodată bine „dacă până și terapia și pastilele au dat chix”, cu senzația că nu pot schimba nimic. Și am început, pur și simplu, să gândesc și să înfăptuiesc un viitor apropiat cu care să fiu de acord.

Nu cred că ne-am născut într-o lume în care sănătatea psihică să fie prețuită la fel de mult ca cea fizică, dar norocul este că cercetările avansează rapid și modelele de mentalitate devin mai puțin rezistente timpului. Asta înseamnă că e recomandabil să vorbim despre lucruri de genul ăsta cum vorbim despre o migrenă sau despre febră, ca să le aducem pe ordinea de zi.

E o luptă dublă: una pentru sănătatea proprie, alta pentru ceea ce înregistrează mentalul colectiv.

În caz de episod depresiv sever, poți suna la linia telefonică gratuită de prevenție a suicidului la 0800 801 200 sau poți merge la camera de gardă a Spitalului de Psihiatrie Al Obregia sau la Centrul Psyclass, o clinică privată cu servicii de psihiatrie și psihoterapie. Dacă nu ești din București, caută cu încredere o clinică care oferă astfel de servicii.

Editor: Iulia Roșu

Tagged:
Features
opinie
depresie
terapie
panica
bipolaritate
sevraj
tulburare bipolara
tratament