Povestea fascinantă a mescalinei, șefa psihedelicelor

Am vorbit despre evoluția drogului de la peșterile preistorice la azteci, mormoni, Jean-Paul Sartre și un parlamentar britanic.

de Max Daly; translated by Oana Maria Zaharia
|
17 Mai 2019, 4:00am

Imagine: Sandema / Alamy Stock Photo 

Mescalina, un halucinogen natural care se găsește în cactuși, e unul dintre cele mai vechi droguri psihedelice. Se folosește de cel puțin șase mii de ani, de când oamenii preistorici se tripau pe el în peșterile de lângă Rio Grande din Texas.

De atunci, efectele lui puternice au fost testate de toată lumea, de la azteci, indieni și mormoni până la WB Yeats, Aldous Huxley și un parlamentar britanic, care a luat drogul în fața camerei într-un episod din 1955 al emisiunii Panorama de la BBC.

Am vorbit de curând cu istoricul Mike Jay – care tocmai a scris despre drog, Mescalina, o istorie globală a primei substanțe psihedelice – despre vechea fascinație a umanității pentru această substanță caleidoscopică.

VICE: De cât timp se tripează oamenii pe mescalină?
Mike Jay: Cele mai vechi dovezi fizice ale drogului sunt efigii din cactus peyote uscat care s-au păstrat în peșterile Shumla de pe malul texan al fluviului Rio Grande. Acestea datează din 4000 înaintea erei noastre. Există dovezi din aceeași perioadă pentru consumul mai multor plante psihoactive: tutun și frunze de coca în Anzi, plante pe bază de DMT în Amazon, opiu și canabis în Europa și Asia, bere artizanală în Orientul Mijlociu.

Într-un templu foarte vechi din Peru, care datează din 1000 î.e.n., se găsește o statuie incredibilă cu un șaman care ține un cactus San Pedro, plantă care conține mescalină. Pare să fi fost un loc de pelerinaj unde aveau loc ceremonii cu substanțe psihedelice. Termenul psihedelic își are originea într-un dialog dintre Aldous Huxley și psihiatrul Humphry Osmond, după primul trip cu mescalină al lui Huxley din 1953.

Ce e mescalina, mai exact, și cum diferă de alte substanțe psihedelice?
Mescalina e un alcaloid care apare în natură în două familii de cactuși: San Pedro din Anzi și peyote din Mexic și Texas. E o fenetilamină, biosintetizată de cactuși din aminoacidul fenilalanină, care se găsește în ouă, lapte, boabe de soia, laptele matern și, în cantități mici, în creierul uman.

Asta o diferențiază de alte substanțe psihedelice precum LSD-ul, psilocibina și DMT-ul, care sunt triptamine, derivate dintr-un aminoacid diferit, triptofanul. Alte fenetilamine includ amfetamina și MDMA-ul. Mescalina are niște efecte similare cu acestea, dar e mult mai tripant și mai intens vizual. În comparație cu alte substanțe psihedelice, oferă senzații tactile care se pot manifesta ca euforie sau greață sau ambele. Traversează mai lent bariera sânge-creier, așa că efectele se simt mai târziu – după două ore de la ingerare – și țin mai mult, până la 12 ore.

Ce rol a jucat drogul în cultura mexicană străveche?
Când spaniolii au ajuns în Mexic, au descoperit că peyote se vindea și se folosea ca plantă sacră. Au notat că oamenii care îl consumau aveau viziuni, despre care preoții lor credeau că sunt lucrarea diavolului. Dar au și înregistrat niște rugăciuni și cântece aztece care vorbesc despre peyote ca despre o plantă divină care îi duce pe oameni în Casa Soarelui, o lume de lumină și frumusețe.

Scrierile spaniole descriu două forme diferite ale ritualului cu peyote. Există o ceremonie de vindecare, în care un curandero (vraci) îl folosește ca să scape de o boală sau un blestem sau ca să vadă evenimente viitoare și locuri îndepărtate. Și, în triburi precum Huichol, în nordul Mexicului, au asistat la ceremonii în care sătenii mâncau sau beau peyote și dansau toată noaptea în jurul focului ca în transă.

Am fost surprins să aflu că și amerindienii luau mescalină. Poți să-mi spui mai multe despre asta?
Ceremonia amerindiană cu peyote s-a dezvoltat când triburile au fost prinse în captivitate în rezervații. Înainte, le era cunoscută doar celor care vizitau Mexicul și sudul Texasului, unde creștea peyote – în special comunităților apașe precum Lipan și Mescalero. Dar după ce s-a inaugurat calea ferată Texas-Mexic în 1881, cactusul peyote din Texas a ajuns în rezervațiile Comanche, Kiowa și Apache din Oklahoma.

După ceremoniile Ghost Dance din 1890, care au fost oprite după masacrul de la Wounded Knee, dansul și cântecele au fost interzise în rezervații. Ceremoniile cu peyote aveau loc în corturi, departe de ochii iscoditori ai agenților guvernamentali. Participanții mâncau cactus uscat și stăteau toată noaptea în jurul unui foc purificat cu rugăciuni, tutun și tămâie, și cântau acompaniați de tobă și instrumente de percuție pe care le pasau unii altora. De aici au evoluat mai multe tradiții și forme ale ritualului.

Pentru bărbații care fuseseră crescuți să devină luptători, întâlnirile cu peyote au devenit un microcosmos al lumii lor dispărute. Ceremoniile le păstrau cultura și identitatea și le încuraja abstinența de la alcool, care le distrugea societățile.

Cum s-a amestecat mescalina cu religia amerindienilor și a mormonilor?
Ceremonia nativilor indieni a adus cactusul peyote în vizorul științei occidentale, iar în 1897, compusul lui activ a fost izolat și denumit mescalină. Dar i-a atras și pe cei în căutare de experiențe spirituale. Aleister Crowley l-a folosit extensiv în practicile lui magice și a obținut un extract special, foarte puternic, de peyote, de la farmaciștii Parke-Davis din Detroit. Președintele Bisericii Mormone, Frederick Smith, a participat la ceremoniile indienilor cu peyote din Oklahoma și a tras concluzia că starea ciudată de extaz produsă de substanță are „efecte minunate și benefice”. S-a gândit să o introducă în credința mormonă pentru a genera o experiență religioasă extatică.

În rezervațiile de indieni, peyote era adesea interzis, iar consumatorii erau hărțuiți și arestați. În 1918, guvernul a încercat să-l interzică. Ca să se protejeze, iubitorii de peyote din Oklahoma au înființat Biserica Nativ Americană, ca să aibă un statut legal conform actului de libertate a religiilor. Dintre toate încercările de a înființa o religie bazată pe peyote, aceasta e singura care a supraviețuit. Și e încă înfloritoare, un secol mai târziu.

Ce au făcut cu el oamenii de știință din Occident?
Oamenii de știință din Statele Unite și Europa au fost fascinați de peyote și mai ales de mescalină, după ce au sintetizat-o în laborator în 1919. Nu se comporta previzibil ca alte droguri: unele persoane aveau experiențe extatice, alții de coșmar. A fost primul exemplu de substanță psihedelică, iar cercetătorii s-au concentrat pe halucinațiile vizuale pe care le producea. Zeci de subiecți experimentali și-au descris și și-au înregistrat halucinațiile, iar artiștilor li s-a administrat mescalină și au fost rugați să deseneze și să picteze ce vedeau.

Psihiatrii au observat că efectele erau similare pe alocuri cu simptomele unei psihoze – halucinații, iluzii, paranoia, pierderea identității – și au speculat că tulburările mintale precum schizofrenia ar putea fi cauzate de o substanță chimică similară cu mescalina produsă de creier. În anii 1950 a fost folosită mult în cercetările clinice. În 1960, această teorie psihomimetică a fost abandonată, iar mescalina a fost înlocuită de LSD, care producea efecte similare în doze mult mai mici.

Mescalina a fost folosită de multe persoane importante din cultura secolului XX. De ce crezi că s-a întâmplat asta?
În prima jumătate a secolului XX, mescalina a fost singura substanță psihedelică, iar oamenii au experimentat-o din perspective diferite: științifice, artistice, filosofice, spirituale. Tradiția spirituală care a început cu personaje ca Aleister Crowley și Frederick Smith a ajuns mainstream în 1950, odată cu cartea lui Aldous Huxley despre prima lui experiență cu mescalina, Porțile Percepției, în care acesta a scris că drogul „dezvăluie, clipă de clipă, miracolul existenței dezgolite”. În anii 1970, peyote a fost popularizat de autorul Carlos Castaneda, care a susținut că misteriosul său profesor Don Juan l-a ghidat printr-o serie de tripuri în lumea ascunsă a șamanului.

Alții au folosit mescalina nu pentru iluminare spirituală, ci pentru experimente artistice și filosofice. În anii 1980, esteții și poeții precum Havelock Ellis și WB Yeats au făcut experimente cu ea și au analizat obiecte artistice și muzică în timp ce erau sub influența ei. În anii 1930, pictorii avangardiști au pictat sub influența ei, iar psihiatrii au administrat-o intelectualilor precum Walter Benjamin și Jean-Paul Sartre. Sartre a avut o experiență foarte neplăcută, după care a rămas cu impresia că era urmărit de crabi pe care nimeni altcineva nu-i putea vedea.

Scriitorii din generația Beat, printre care Allen Ginsberg și William Burroughs, au fost unii dintre primii adepți ai cactusului peyote: Ginsberg a zis că e „ca telepatia, ca electricitatea”, iar Burroughs a avut halucinația, după ce l-a consumat, că se transformă într-o plantă. Cel mai îndelungat trip de acest gen se găsește în cartea lui Hunter S. Thompson Fear and Loathing in Las Vegas.

Ce impact a avut Porțile percepției asupra felului în care ne raportăm la substanțele psihedelice?
Înainte de Porțile percepției, majoritatea oamenilor – inclusiv Aldous Huxley – considerau că substanțele psihedelice sunt droguri de care sunt interesați doar psihiatrii, boemii și infractorii. Huxley a prezentat mescalina ca pe ceva diferit, conectată cu înțelepciunea strămoșilor și cu revoluția științifică. Termenul „psihedelic” a eliberat-o de asocierile cu psihiatria și bolile mintale și a integrat-o în mișcarea pentru evoluție personală și iluminare spirituală.



Ai descoperit că mescalina e folosită tot mai mult în ceremonii. De ce?
Biserica Nativ Americană s-a extins în ultimii ani. Acum se estimează că are cel puțin 250 de mii de membri în Statele Unite și Canada. S-a răspândit rapid în triburile în care era neobișnuită, precum Navajo, unde noi mișcări religioase precum evanghelismul și creștinismul penticostal sunt în creștere.

BNA păstrează vie identitatea culturală a nativilor americani în lumea modernă. Membrii ei sunt de obicei foarte activi în comunitățile lor, în inițiative precum programele de recuperare a alcoolicilor. Printre indienii Navajo, ceremonia cu mescalină are un puternic efect de vindecare și e considerată mai eficientă decât psihiatria occidentală în tratarea traumelor.

În carte, descrii efectele drogului asupra ta într-un context incredibil – poți să-mi povestești cum te-ai simțit?
Înainte să scriu cartea, experiențele mele cu mescalina au fost sub forma cactusului San Pedro, care e mai accesibil și mai ecologic decât peyote. Am scris puțin despre un trip din Peru de acum câțiva ani. E greu de descris ce face mescalina, din cauza senzațiilor contradictorii: pe de o parte e euforică, intensă vizual, pe de altă parte, e inconfortabilă fizic și epuizantă. Oamenii au experiențe foarte diferite cu ea din această cauză.

Deși există niște diferențe farmacologice între San Pedro, peyote și mescalina pură, am descoperit că toate au efecte similare. Dubioșenia fizică nu e doar un efect secundar al cactusului – și alcaloizii în stare pură au același efect. Marea diferență e de context. Când am luat-o pe cont propriu sau într-o sesiune experimentală, am fost absorbit de senzații și de halucinațiile vizuale. Când am luat-o în cadrul unei ceremonii din Biserica Nativ Americană din Oklahoma, efectele au avut legătură strict cu experiența comunală.

Ce impact a avut mescalina asupra culturii drogurilor?
Când cultura drogurilor psihedelice a prins aripi, în anii 1960, mescalina fusese deja înlocuită de LSD, care era mult mai puternic: un gram de mescalină înseamnă trei doze, pe când un gram de acid înseamnă zeci de mii de doze.

Dar mescalina a avut un impact masiv – chiar dacă indirect – asupra culturii moderne a drogurilor. După primul trip cu mescalină al chimistului Alexander Shulgin în 1960, acesta a reușit să descopere alte fenetilamine cu efecte similare. În căutările lui, a ajuns să sintetizeze MDMA, care, în anii 1970, a ajuns din domeniul psihoterapiei în cluburile de dans din Texas, Chicago și New York. Shulgin a sintetizat zeci de variante, precum DOM, 2C-B și 2C-T-7, dintre care unele au câteva dintre proprietățile psihedelice ale mescalinei. Aceste droguri noi sunt un fel de mescalină îmblânzită: mai puțin tripante și care durează trei ore în loc de 12.

Astăzi, mescalina pură a dispărut cam de peste tot, cu excepția unor zone de pe dark web. Dar cactușii care conțin mescalină sunt mai răspândiți ca niciodată. Peyote e tot mai popular în Mexic pentru ceremonii și ca remediu medical, până în punctul în care ecologia cactusului a ajuns să fie amenințată. Totuși, cactusul San Pedro crește din abundență în Peru, Ecuador și Bolivia, iar șamanii și ceremoniile de vindecare se răspândesc tot mai mult pe tot globul.

Mulțumesc, Mike.

Articolul a apărut inițial pe VICE UK.