Fotografii de Sukhpreet Purewal

La conferința oamenilor urâți am aflat ce vor ei de la societate

Participanții nu încearcă să sfideze nimic. Vor doar să fie văzuți așa cum sunt.

|
20 Aprilie 2019, 12:26pm

Fotografii de Sukhpreet Purewal

Articolul a apărut inițial pe Broadly

În noiembrie 2018, dacă ai căutat pe Google „ugly black woman”, fotografia Vanessei Rochelle Lewis era al doilea rezultat care apărea.

„Ceea ce mă jignește”, spune Lewis, artistă și scriitoare din zona Bay Area, „pentru că sunt în zodia berbec și-mi place să fiu numărul unu în orice.”

Fotografia lui Lewis a făcut înconjurul internetului prima dată în noiembrie anul trecut, când un organizator de petreceri din Los Angeles, căutând să angajeze femei care să apară în videoclipuri muzicale, a creat un meme în care ironiza înfățișarea lui Lewis. „Eu căutând bunăciuni”, scria pe el. Sub poza lui Lewis scria „Și genul de femei care răspund”.

Lewis a răspuns prin ediția inaugurală a Conferinței pentru Urâți, un eveniment de o zi din Oakland pe care l-a gândit pentru examinarea fenomenului pe care îl numește „looksism” (cunoscut și drept „lookism”): discriminarea împotriva oamenilor ale căror înfățișări nu se încadrează în standardele sociale convenționale pentru atractivitate.

Ea vede conferința, care găzduiește în jur de 50 de oameni, ca prima ediție dintr-o serie de evenimente și întâlniri pentru a combate abuzul și discriminarea bazate pe cum arată oamenii. Conferința din 23 martie a fost finanțată în mare parte de un grant de la BGD (Black Girl Dangerous), un blog care publică editoriale de la membrii comunității queer și trans de culoare, iar intrarea la conferință a fost pe bază de donație.

Stephanie Gray
Stephanie Gray, participantă la Conferința pentru Urâți

Deși mă încadrez cât de cât în standardele de atractivitate ale societății (sunt albă, fără niciun handicap, de gen cis, și relativ slabă), mă simt chemată de Conferința pentru Urâți. Deseori m-am considerat monstruoasă, uneori până la granița problemelor psihice. Ca adolescentă, mi s-a părut mereu că arăt ca un bebeluș din portretele medievale, genul acela care arată ca niște oameni bătrâni închiși în corpuri micuțe. Mai recent, mi-am dezvoltat această senzație stranie, dar de neînlăturat, că semăn cu un chist.

Nu știu sigur dacă disprețul meu este atât pentru cum arăt cât pentru însăși noțiunea de înfățișare. Faptul că sunt forțată să ocup un exterior în alegerea căruia n-am avut niciun cuvânt de spus pare uneori o pedeapsă a la Hades. Ce poate să fie mai condamnabil decât să fii blocat într-un sac de carne ce ți-a fost atribuit în mod aleatoriu? În unele zile, această idee mă controlează atât de mult, încât evit să ies în public. Pe scurt, mă simt ca și cum corpul meu nu e al meu.

Acest sentiment că ești închis undeva poate fi epuizant, mă împiedică să mă bucur de micile plăceri zilnice. Așa că am venit la Conferința pentru Urâți sperând că voi găsi o nouă strategie pentru a trece prin lume: una care să mă facă să mă împac cu propria materialitate fizică, și, poate, deși asta pare mai improbabil, chiar să îmi placă.



Conferința oamenilor urâți, așa cum am trăit-o din interior

Pe parcursul conferinței, Lewis, care poartă o rochie roșie înflorată și își semnează emailurile cu „Prințesa ta zână, sirenă și gangster pentru Revoluție” reușește să capteze atenția publicului prin strigăte periodice și, mai târziu, prin cântat improvizații. Pentru a inaugura evenimentul, ea stă cu o tablă neagră în spate pe care a fost pictat cuvântul UGLY cu spray auriu și face audiența să chiuie cu entuziasm.

„Merit –”, strigă ea.
„să ocup spațiu!” răspundem noi conform instrucțiunilor ei.
„Merit –”
„să simt dragoste și apartenență!”
„Merit –”
„să fiu un om întreg!”

Deși norma mea de țipat a fost deja consumată, ne așteaptă și mai mult. În continuare, prietena lui Lewis Ifasina T.L. Clear, care predă lecții de dans menite pentru a întâmpina nevoile oamenilor supraponderali sau a celor cu mobilitate limitată, ne roagă să ne ridicăm (dacă putem) și să ne batem ușor în piept când cu o mână când cu cealaltă.

„Eu, eu, eu, eu” zicem noi, bătându-ne ritmul direct în inimă. „Eu, noi, noi, tu”.

Clear zice că asta ne va ajuta să ne conectăm la propriile corpuri și unii la alții. Eu cam ezit: am evitat multă vreme să mă conectez la propriul corp, iar perspectiva de a o face în prezența altora pare cumva dubioasă, de parcă mi-aș tăia unghiile în metrou. Încerc în ciuda reticenței, și sunt surprinsă să văd cum ascultarea vocilor ritmice ale celor din jur mă face să mă simt mai ușoară și mai liniștită. Faptul că recunosc prezența corpului meu îi face povoara mai ușoară, iar faptul că o fac alături de alții – eu, noi, noi, tu – face întreaga experiență mai puțin supărătoare.

Eri at the Ugly Conference
Eri

Lewis ne spune să ne grupăm câte doi și să împărtășim o amintire legată de o persoană care ne-a făcut să suferim, fără să menționăm dacă amintirea e legată de urâțenie sau nu. Nefiind prea sigură ce să spun, povestesc o întâmplare vag amuzantă, dar banală despre altercația supărătoare cu un profesor din clasa a patra care a refuzat să-mi publice o poezie pe care am scris-o în gazeta clasei, pe motiv că e „prea întunecată”. Partenera mea îmi povestește despre refuzul unui profesor de a o înscrie la cursul lui opțional de scriere creativă, din cauza dizabilității ei, care o face să folosească un scaun cu rotile.

Probabil confuză din cauza anecdotei mele, partenera mea de conversație mă întreabă despre motivele care m-au făcut să vin la conferință. „Cred că pur și simplu caut o rezolvare la” – și aici folosesc o expresie pe care o tot folosesc demult pentru a explica de ce mă interesează urâțenia – „problema spinoasă de a fi văzută”. Ea dă din cap politicos.

Când participanții sunt rugați să-și împărtășească amintirile cu restul grupului, starea de spirit din încăpere devine apăsătoare rapid. Ascultăm povești despre doctori care au pus la îndoială capacitatea pacienților de a avea grijă de propriile corpuri. O persoană cu sindromul Tourette își amintește cum a fost hărțuită pe stradă în timpul unei crize. Altcineva își amintește cum alții aruncau cu diverse obiecte în ea după ce i-au spus că e urâtă. Mai mulți participanți povestesc cum au fost abuzați sexual de către atacatori care le-au spus că merită acest tratament din cauza felului în care arată. Unii dintre ei chiar și-au crezut un timp atacatorii, gândindu-se că ar trebui să se considere norocoși dacă primesc atenție sexuală de orice fel.

„Urâțenia încuie poarta spre a te simți vrednic de dragoste”, spune un participant. „Nu am vorbit despre violență pentru că nu credeam că merităm dragoste”.

Sathya ugly conference
Sathya

În eseul ei „Lost Cat”, Mary Gaitskill descrie o ceartă între doi copii în care unul spune despre celălalt că e urât.

„Toți suntem urâți”, îi spune Gaitskill.

Această idee pare să fie pe placul adversarului lui de șase ani, care repetă cu entuziasm ”Da, toți suntem urâți!”.

Când am citit prima data eseul și eu m-am entuziasmat de idee. Noțiunea că toți suntem frumoși mi s-a părut mereu la fel de inhibantă ca standardele de frumusețe pe care încerca să le demonteze. Deși teoretic cu același înțeles, construcția opusă – că toți suntem urâți – pare eliberatoare: dacă suntem toți urâți, atunci nimeni nu îmi poate judeca înfățișarea sau că nu m-am împăcat cu ea.

Am înțeles după ce am ascultat poveștile celorlalți participanți că nu e adevărat. Nu suntem toți urâți și să declari asta este echivalent cu a șterge cu buretele poveștile tuturor celor care sunt percepuți în felul ăsta zilnic – de care se izbește lumea pe trotuar pentru că efectiv nu-i vede, sau care sunt hărțuiți pe același trotuar pentru că felul în care arată îi ofensează pe alții. Condiția de a fi văzut o fi spinoasă, însă condiția de a nu fi văzut, de a fi monstrificat, este ascuțită ca o lamă, neiertătoare și incredibil de dureroasă.

jack ugly conference
Jack

Încă un strigăt ritmic („Eu-” „ow!” „sunt” „atât de mișto!”) se topește în anunțarea următoarei activități, o conversație despre experiența directă de a fi perceput drept urât. Cei care nu s-au confruntat cu ceea ce Lewis numește „stigmatul urâțeniei” sunt rugați să nu participe. În loc de asta, mergem într-o cameră alăturată și creăm niște „hărți ale urâțeniei”, documente care să arate fluctuația privilegiului nostru al frumuseții pe parcursul vieții de până acum.

În timp ce stau jos, cu creionul în mână, să-mi creez harta, îmi dau seama că nu am fluctuații despre care să vorbesc. În ciuda faptului că m-am simțit mereu urâtă, n-am fost niciodată percepută ca fiind urâtă, sau nu mi s-a confirmat că asta contează. Urâțenia nu e un instrument pentru eliberare, și mai ales nu pentru eliberarea celor a căror aparențe le permit să se miște prin lume destul de ușor.

„Urâțenia”, spune Lewis, „este ceva ce li se face oamenilor. Este o acțiune, un comportament, nu un adjectiv”.

Spre deosebire de alți activiști anti-lookism, Lewis nu are niciun interes să recupereze cuvântul „urât” și să-i schimbe înțelesul.

„Eu nu mă identific ca o persoană urâtă”, îmi spune ea. „Dar mă identific ca o persoană care are trăsături pe care lumea le percepe drept urâte. Am crescut cu toată lumea spunându-mi că sunt urâtă, iar asta era folosit pentru a justifica violența împotriva mea. Dar nu sunt urâtă. Asta e doar o etichetă care a fost plasată asupra mea, iar eu nu vreau să îmbrățișez un termen care a fost folosit pentru a mă răni.”

jai ugly conference
Jai

Le scriem mesaje celor care ne-au rănit pe bucăți groase de hârtie de stejar și le punem în boluri puțin adânci pline cu apă caldă, ca simbol al renunțării la trecut. Amestecând cu o lingură de lemn în bol, mă uit cum se dizolvă bucățele de hârtie și cum fac ca apa să devină tulbure.

Dizolvarea e o mare chestie la Conferința pentru Urâți. Multe activități se îndepărtează de programul oficial (de exemplu, o discuție pe tema „Politicile de dezirabilitate și vindecarea”) și devin în schimb o ocazie pentru participanți să vorbească la microfon despre ce experiențe au avut cu discriminarea bazată pe înfățișare. Nu de puține ori, un participant se scuză că a vorbit atât de mult, iar audiența, împreună cu Lewis, îl încurajează să continue scandând „Ocupă spațiul! Ocupă spațiul!”.

Grupul stă în fața unei table cu întrebarea „Ce este look-ismul?„ scrisă pe ea și încearcă să ofere răspunsuri. Credința în dragostea de sine ca panaceu este o idee care tot apare: mulți participanți cred că viețile lor ar fi mai bune dacă ar fi într-o stare de spirit mai bună.

„Nu există niciunde atâta nenorocită de stimă de sine care să poată compensa pentru faptul că lumea te consideră urât”, spune un participant.

kimberly ugly conference
Kimberly

O parte din munca lui Lewis presupune să ajute oamenii să se conecteze social și romantic între ei, pentru a combate tensiunile derivate din politicile de dezirabilitate. Pe parcursul zilei, participanții se cunosc mai bine jucând Bingo-ul Urâțeniei, un joc care include teme precum „Găsește pe cineva care a jucat teatru sau a făcut artă performativă pe tema look-ismului sau a privilegiului frumuseții” sau „Găsește un activist care luptă pentru drepturile supraviețuitorilor și mulțumește-i pentru eforturile depuse”. La finalul conferinței, câștigătorul jocului de Bingo primește o gentuță de pânză cu „Fatties against fascism”, un set pentru a te auto-tatua acasă în siguranță și un vibrator Hitachi („Joaca s-a cam terminat”, glumește câștigătoarea, o femeie în vârstă, în legătură cu relația ei cu auto-satisfacerea). Audiența o aplaudă.

În cele din urmă, Lewis ne roagă să ne abordăm „infatuările de conferință”: trei oameni ale căror idei sau emoții ne-au impresionat. Plouă cu îmbrățișări, iar cuvintele de admirație umplu camera.

Eu am probleme în a mă implica în acest exercițiu, în parte pentru că nu fac parte din activismul din jurul Oakland pe care conferința l-a atras și în parte pentru că încă mă gândesc la o problemă care a fost ridicată în cadrul unei discuții precedente despre lookism, anume simțul puternic de singurătate pe care îl alimentează. Grupul a discutat deja despre cum atracția sexuală e involuntară și le permite oamenilor să ignore corpurile „urâte” în viețile lor romantice. Am ajuns la concluzia că acest fenomen este rezultatul faptului că suntem condiționați întreaga viață într-un mod care ne face să vedem unele corpuri ca fiind valide, în vreme ce ignorăm altele care nu sunt reprezentate în cultură ca fiind viabile sexual.

„Atracția este ultimul câmp unde discriminarea încă este acceptabilă”, spune partenera mea de la exercițiul anterior. Atinge o coardă sensibilă în cadrul grupului. Pentru prima dată în cadrul conferinței, cineva plânge.

O femeie spune că atunci când se pregătește să participe la un eveniment social, o face anticipând sentimente de izolare și respingere.

„Voi dansa singură” spune ea grupului, „dar asta nu înseamnă că nu doare că nimeni nu vrea să danseze cu mine”.

Dar Lewis, care vorbește des și cu afecțiune despre partenera ei Eri, în parte și ca să le arate participanților la conferință că dragostea reciprocă este posibilă pentru ei, vede lupta zilnică cu look-ismul și ca pe o sursă de conexiune cu alții.

stephanie lewis ugly conference
Vanessa Rochelle Lewis, jos în centru, și participanții

Plec de la conferință simțindu-mă stoarsă de energie ca după o zi lungă în care mă simt privită și văzută. Pe stradă, afară de la conferință, un bărbat strigă ceva obscen după mine, și deși el îmi transmite că sunt atractivă, mă simt trădată de propria corporalitate și îmi doresc să dispar. Înțeleg că, în ciuda sentimentului, sunt și alte căi prin care poți face față problemei de a avea un corp. Una din ele este să te folosești de acest sentiment și de corpul pe care-l ai ca să încerci să te conectezi la alții și să te identifici cu ei. Ca să urmez instrucțiunile lui Lewis: „Duceți-vă și fiți urâți în public împreună”.