Povestea oribilă din culisele filmărilor pentru „The Blair Witch Project”

Realizat cu un buget de doar 60 de mii de dolari, fillmul a avut premiera la festivalul Sundance în 1999. La doar câteva ore după proiecția lui de la miezul nopții, cei doi tineri regizori au vândut filmul către Artisan Entertainment pentru 1,1 milioane de dolari. A fost cel mai discutat film de groază al sezonului, deși a durat câțiva ani ca el să se concretizeze. Deși Sanchez și Myrick au dezvoltat conceptul prima dată pe când erau studenți la specializarea video a Universității din Central Florida în 1991, și-au pus planul la bătaie în 1996, iar, din cauza unor probleme cu fondurile, au făcut casting-ul abia în 1997. Sanchez și Myrick au trebuit să găsească actori rapizi și spontani, pentru că, deși cei doi scriseseră un scenariu detaliat, dialogul urma să fie improvizat aproape complet.

În una dintre cele mai intense experiențe de filmare pe care poți să ți-o imaginezi, actorii Heather Donahue, Joshua Leonard și Michael C. Williams au interpretat versiuni ficționale ale propriilor persoane, intrând într-o pădure din Maryland pentru a filma un documentar despre legenda vrăjitoarei Blair. Parțial, ceea ce a făcut documentarul The Blair Witch Project atât de revoluționar este faptul că nu vezi deloc vrăjitoarea propriu-zisă, iar realizatorii filmului nu au avut nevoie de niciun efect special ca să sperie publicul; în schimb, au avut reacții autentice de la niște actori care nu știau ce îi așteaptă în pădure. Filmul a reușit să creeze atât de mult cu atât de puțin, și totodată a introdus și una dintre primele campanii virale de marketing, fiind urmărit în mod semnificativ încă dinainte de a ajunge în cinematografe. The Blair Witch Project a împlinit anul acesta 20 de ani, așa că am vorbit cu actorii și membrii echipei de filmare pentru a vedea felul în care a fost făcut unul dintre cele mai bune filme horror din toate timpurile.

Michael C. Williams [„Mike"]: Nu prea aveam experiență profesională, în afară de pregătirea de la SUNY New Paltz, timp de patru ani. [Anunțul de casting] menționa un „lungmetraj artistic care va fi filmat într-o zonă împădurită”, cred că spunea de fapt „film artistic cu improvizație”… improvizația și camparea necesare. Iar eu iubesc ambele activități, așa că mi s-a părut interesant. Improvizație? Cum improvizezi un film? Așa că m-am dus la audiție și era un anunț pus înainte de intrarea în cameră, un fel de poster care spunea „dacă iei acest rol vei fi pus în situații de disconfort fizic, nu vei fi niciodată în pericol, vei sta în aer liber în majoritatea timpului, dar dacă nu e genul tău de chestie, atunci te rog nu veni la audiție”.

Daniel Myrick: Am făcut audiția în așa mod încât ne permitea să evaluăm rapid abilitatea unei persoane de a improviza, iar [când actorii intrau], vedeau un paragraf care anunța că tocmai au audiență pentru eliberare condiționată, au fost condamnați pentru crimă în urmă cu 12 ani, iar acum se pregătesc să-și susțină cazul în fața unei comisii.

Williams: Ed Sanchez stătea la o masă împreună cu alți oameni [în sala de audiții] și deodată a spus „Tocmai ai terminat de făcut zece ani de închisoare dintr-o sentință de 20, ești audiat pentru eliberare condiționată, ce ai de zis în apărarea ta?”. Deci nu s-a uitat la caseta mea demo, n-a zis bună dimineața, n-a zis nimic, doar a intrat imediat în improvizație.

Eduardo Sanchez: [Heather] ne-a speriat îngrozitor, și eram în acest spațiu de repetiții în New York City, ce mai inofensivă locație posibilă.

Myrick: [Heather] a fost singura persoană din grămada de oameni cu care ne-am văzut în anul acela, care, atunci când a fost întrebată „De ce crezi că ar trebui să fii eliberată condiționat?”, m-a privit direct în ochi și a spus „Nu cred că ar trebui să fiu”.

În timpul pre-producției, regizorii trebuiau să se asigure că totul era perfect ca actorii să poată filma pe cont propriu. Asta a presupus să îi învețe cum să folosească echipamentul, să se familiarizeze cu orașul și să își pregătească unelte pentru supraviețuire.

Myrick: Producătorul nostru Gregg Hale, care era fost cadru militar, ne-a băgat pe niște sisteme GPS. Aveam două – actorii aveau unul la ei, noi pe celălalt, și cu trei săptămâni înainte de filmare, Ed și cu mine am mers în pădure și am marcat toate locurile unde urmau să campeze și unde aveau loc situațiile șocante, deci totul a fost planificat metodic.

Sanchez: Odată ajunși în pădure, am vrut ca ei să fie cât mai singuri cu putință, așa că am încercat să-i învățăm cât mai multe despre cum se filmează, iar lui Mike i-am arătat cum se conectează cablurile și cum să coordoneze bine partea audio cu DAT.

Myrick: Cea mai mare parte din film a fost trasă cu camera Hi8, iar asta înseamnă în mare parte doar să apeși butonul de înregistrat. O pornești și face totul automat pentru tine. Procesul de training pentru asta a durat o zi sau două.

Williams: A trebuit să învăț cum funcționează sunetul și DAT. Tot ce era filmat cu camera video se putea auzi din cameră, dar tot ce era alb-negru era DAT, care e un sistem mai vechi de sonorizare.

Leonard: Nu am mai filmat niciodată înainte de asta cu un CP-16. Era o bestie de cameră – în principal folosită pentru jurnalele de știri înainte să fi fost inventat videoul. Când am ajuns în Maryland, mi s-a făcut cunoștință cu marele Neal Fredericks, decedat între timp, care se ocupa de „aspectul” filmului. Am filmat împreună o zi întreagă ca să pot înțelege cum funcționează CP-ul. Dar nici asta nu m-a salvat de la a strica o parte din materialul filmat. Toată conversația din film despre măsurătorile în feet versus metri după ce am plecat din casa lui Mary Brown e reală. Ăla eram eu conștientizând că am greșit calculele și că materialul înregistrat va fi probabil neclar.

Sanchez: I-am dus la Montgomery College ca să ne plimbăm un pic, acela era teoretic locul unde ei s-au cunoscut, și apoi am condus prin Maryland ca să vadă priveliștile și să-și facă o idee despre cum e să locuiești acolo. Apoi le-am dat reviste din 1994 ca să citească despre perioada aia, și am lucrat cu Heather un pic la mitologie. I-am oferit o poveste mai detaliată pentru că simțeam că ea trebuie să știe din start mai multe despre vrăjitoarea Blair decât băieții, așa că i-am spus „tu trebuie devii un fel de expert”, apoi, evident, informațiile de bază despre campare.

Gregg se ocupa de toată treaba cu GPS-ul, de felul în care îi duceam dintr-o locație în următoarea prin pădure fără să fim fizic acolo. A trebuit să le explice un pic despre cum să folosească tracker-ul GPS, chestii din astea, plus informații simple despre supraviețuire, despre siguranță, precum ce să facă dacă se întâmplă ceva.

Sanchez: I-am dus la locație, a trebuit să le împachetăm bagajele, și i-am cam trimis pe cont propriu de la începutul filmărilor. De cele mai multe ori vorbeam cu ei doar dacă ceva mergea prost sau dacă era o întrebare majoră care necesita un răspuns imediat. Am încercat să îi urmărim în primele câteva zile, dar nu a mers. Era prea greu să ne ferim din calea lor și nici nu aveam altceva de făcut. Tot ce puteai să faci era să te uiți la ei. Așa că am început să ne uităm la materialul filmat când ne-am întors, și ne-a plăcut ce vedeam, așa că că ne-am gândit că totul mergea bine. De aceea am cam abandonat ideea de a-i urmări. Era vorba doar de a-i ghida un pic și de a ne asigura că totul urmează cât de cât planul.

Myrick: Ei ajungeau la un reper de pe harta lor GPS, vedeau o lădiță și un steag de bicicletă, așa că știau că sunt la un loc de campare. Tot atunci primeau și instrucțiunea să se oprească și să campeze pentru seara aceea acolo. În lădiță aveau câteva cutii cu role de film în care găseau indicații regizorale individuale. Apoi erau rugați să le citească și să nu le zică celorlalți ce spuneau.

Williams: Scenele erau conduse de indicațiile astea lăsate în rolele de film de 35 de milimetri prin toată pădurea, pentru că aveam un sistem GPS care fusese programat de producători și regizori care cuprindea tot locul. Aranjaseră niște așa-numite puncte de trecere pe parcursul celor opt zile. La fiecare astfel de reper, ne uitam pe GPS și era un mesaj „Reperul nr. 3 atins, reperul nr. 4 este la trei kilometri distanță”, așa că te uitai mai sus, iar la următorul punct de trecere urma să se întâmple ceva.

Myrick: Am putut astfel să-i dirijăm prin pădure fără să avem o întreagă echipă în jurul lor, dar în același timp să le dăm și indicații prin care să le dezvoltăm personajele.

Leonard: În noaptea în care teoretic trebuia să plec, producătorii mi-au lăsat un mesaj prin care îmi cereau să aștept ca toată lumea să adoarmă și apoi să mă strecor afară din cort. Țin minte că spuneau „dacă se trezește cineva, spune-le că trebuie să urinezi și apoi pleacă de acolo cât mai repede”. După ce m-am furișat afară, Ed, Dan și Gregg mă așteptau acolo. M-au aruncat în mașină și mi-au spus că plec acasă.

Myrick: Era o filmare de opt zile în care ei chiar campau în pădure. Îi puneam intenționat în situații presante ca să obținem o reacție autentică de la ei. În timp, am început să le planificăm porții mai mici de mâncare, așa că erau înfometați. Evident că nu mureau de foame sau ceva, dar devii iritat când nu mănânci trei mese ca lumea zilnic. Îi pregătisem în avans și pentru asta.

Williams: Hai să zicem că în prima zi era un sandviș și o pungă de chipsuri la prânz, în a doua zi poate era doar sandvișul, a treia zi poate era doar punga de chipsuri, iar în a patra zi poate nu aveam prânz. În ultimele două zile, era suficient cât să te susțină. Așa că au scăzut gradual cantitatea de mâncare pe care ne-o dădeau, ceea ce știam că se va întâmpla, dar nu a fost ca și cum… Nu era ca și cum nu mai mâncasem de câteva zile. N-am fost niciodată puși în pericol. Toată ideea era să devină totul cât mai inconfortabil fără a ne afecta siguranța.

Myrick: Râdem de o replică aproape faimoasă pe care Gregg le-a dat-o actorilor. A spus ceva de genul „Ne preocupă siguranța voastră, dar nu și confortul”.

Sanchez: Era ca un teatru în pădure, iar noi jucam Blair Witch, iar uneori spuneam „ok, e miezul nopții, trebuie să ieșim și să fugim sau să facem ceva”, și în fiecare noapte aveam un plan. Așa că mergeam în pădure în grupulețe și făceam niște zgomote, apoi mai scoteam câteva, mai făceam una-alta, iar după ce obțineam ce ne trebuia, spuneam „Ok, e bine” și ieșeam de acolo pe la 2 dimineața după ce speriam [actorii].

Leonard: Oamenii întreabă mereu dacă eram speriați cu adevărat când producătorii ne făceau toate șicanele alea noaptea. Răspunsul e că nu prea… pentru că de regulă eram extenuați și uzi și ne era foame. Așa că ne puneam cortul și ne prăbușeam și tocmai când reușeam să ne încălzim în sacii noștri de dormit umezi, dădeau drumul la un casetofon cu sunete de copii siniștri undeva în pădure. Așa că o mare parte din chestiile pe care le vedeți pe film au venit de fapt direct după un mare oftat colectiv, când conștientizam că trebuie iar să ne punem pantofii și să ieșim afară să jucăm.

Williams: În prima noapte sau două, nu s-a întâmplat mai nimic, apoi până la urmă au început să… Puteai să-i auzi cum merg prin aproapiere, cum rup chestii sau aruncă pietre în copaci. A fost de fapt destul de mișto pentru că nu vedeai niciodată unde sunt. Știai că sunt ei, dar jobul tău ca actor era să încerci să uiți realitatea acelor oameni și să te concentrezi doar pe sunet. Cumva asta a creat niște circumstanțe despre care era foarte ușor pentru noi să credem că sunt înfricoșătoare. Dar după a treia sau a patra sau a cincea noapte, erai foarte extenuat, și țin minte că ne trezeam și spuneam „Băi, voi auziți asta?”, și apoi „Da”, „Ugh, chiar trebuie să ne ridicăm să facem asta?”.

Myrick: Am vrut să ne asigurăm ca actorii, pe parcursul fiecărei zile, să nu știe cu nimic mai mult decât personajele lor la acel moment. Când Josh sau Mike o întreabă ceva pe Heather pe cameră, e chiar o întrebare reală.

Monologul lui Heather a devenit unul dintre momentele iconice ale filmului, pe care chiar și oamenii care nu au văzut The Blair Witch Project pot să-l recunoască imediat.

Myrick: Aveam nevoie de un moment în care după ce Josh nu mai era, ea conștientiza că a făcut o tâmpenie. Era în scenariu acolo un moment în care erai gata să pleci de unul singur și îți luai la revedere. Spuneai la revedere familiei, îți cereai scuze, ca și cum ai fi pe o barcă în mijlocul Pacificului și ai insista să mergi într-o anumită direcție, iar toată lumea ar spune că n-ai voie. E ce ai spune când scufunzi. Așa că momentul a fost inclus în scenariu de la început, dar am lăsat-o pe Heather să ia camera și i-am zis „Asigură-te că o îndrepți spre tine, ca și cum ai ține un fel de monolog, și spune doar ce ar vrea personajul tău să transmită familiei și prietenilor. Ăsta este momentul când accepți în sfârșit ce ai făcut”. Atunci Heather a luat camera și a intrat în personaj.

Finalul filmului a devenit una dintre cele mai provocatoare scene pentru producători. A fost filmat în Griggs House, o casă istorică din secolul al XIX-lea.

Sanchez: Aveam un casetofon portabil cu o casetă pe care-l înregistrasem pe Josh cu câteva zile în urmă în timp ce-și spunea replicile. A fost un cadru unde cineva era sus la etaj cu casetofonul, iar altcineva era jos în pivniță. Eu eram în pădure fix lângă cort. Odată ce mi-am dat seama că au adormit, am apăsat pe play.

Myrick: Ei știau [cam cum va fi finalul]. Scena cu casa a fost probabil segmentul trans cel mai tradițional din tot filmul, pentru că logistic vorbind a fost foarte complicat. Primul cadru cu ei în timp ce se apropiau de casă e real. Chiar vedeau acea casă pentru prima dată.

Williams: Indicațiile mele pentru ultima scenă au fost „Mike va auzi ceva în seara asta, iar când se întâmplă, să mergi după sunet până sus, până când Heather ajunge la tine, iar când Heather ajunge la tine o să vrei să fugi până jos de tot”. Bineînțeles, în acel moment nu știam că era vorba de o casă, așa că habar nu aveam ce presupunea „sus”, „jos” sau ce o să aud. Aveam o stație de emisie recepție ca să vorbim cu Ed Sanchez, căruia i-am spus „Nu prea înțeleg ultimul mesaj”, iar el a zis „Uite, îți promit că o să înțelegi atunci când o să se întâmple”. Eu am zis „Ok” și am închis dispozitivul, m-am culcat, iar când m-am trezit, sunetul era vocea lui Josh dintr-un casetofon. Așa că am urmat vocea lui Josh, am văzut casa și în acel moment mi-am dat seama ce înseamnă sus.

Myrick: A trebuit să compilăm o hartă cu toate astea în avans, ca să putem lucra prin fiecare cadru, și la final să le tăiem și să le punem pe toate împreună în așa fel încât să arate ca un cadru continuu.

Înainte de Sundance, producătorii au făcut propriul site unde pretindeau că dispariția actorilor era una reală, devenind astfel unul din primele cazuri de marketing viral. Odată ce Artisan Entertainment a văzut campania de marketing, au decis să refacă design-ul site-ului și să pretindă în continuare că filmul e real.

Sanchez: Site-ul a fost lansat în iunie ’98, înainte de Sundance, și l-am construit de așa manieră ca totul să pară real. Am pus un timeline, un pic de biografie despre Heather, Mike și Josh, informații despre caz, aveam și jurnalul lui Heather acolo, ca să dăm impresia că am fost angajați de mama lui Heather ca să edităm materialul filmat. N-am avut campanie de marketing. S-a mers pe recomandare de la om la om, dar când am ajuns la Sundance, aveam în jur de zece mii de oameni abonați, ceea ce era enorm pentru 1999, așa că site-ul chiar ne-a pus pe hartă.

Myrick: Artisan a preluat povestea falsă de pe site, că ăsta e un incident real care s-a întâmplat în Maryland, și a mers mai departe cu asta. Când am mers la Cannes, au creat broșuri cu anunțuri de „dispărut” și au pus interni să le lipească peste tot prin festival, iar asta a avut un impact imens. Așa că pentru vreo două săptămâni după ce filmul a luat cu asalt scena internațională, oamenii credeau că actorii chiar au dispărut, și abia când au început să apară pe la emisiuni, au înțeles că e doar un film.

Leonard: A fost un pic stupid, dar cred că a și funcționat. Ca indivizi, a început să fie un pic ciudat din moment ce ne-am folosit numele reale în film. Părinții noștri primeau telefoane de condoleanțe. Apoi, când adevărul a ieșit la suprafață și am început să avem întâlniri cu presa, unii tot nu ne credeau. Credeau că suntem actori angajați ca să îi joace pe Josh, Mike și Heather ca să nu pară că e un film snuff. Până în ziua de azi, tot mai sunt teorii ale conspirației despre chestia asta.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.