Cum ar trebui să comunice părinții români cu copiii, când trec printr-un divorț

Cea mai recentă analiză (din 2018) arată că numărul divorțurilor din România a scăzut vertiginos, la 30 857, ajungând astfel la unul din cele mai reduse niveluri din ultimii 30 de ani. Bine, la fel de tare au scăzut și căsătoriile, atingând recorduri negative. Cu 50 de mii mai puține decât în 1990. În perioada pandemiei, avocați din Germania, New York sau China avertizau că multe căsătorii se vor destrăma din cauza izolării și a crizei financiare post-COVID-19.

Nu avem încă statistici despre cât de afectate au fost căsniciile dintre români în pandemie, dar divorțurile se întâmplă oricum din varii motive. Despărțirea este o perioadă dificilă pentru oricine, cu atât mai mult dacă la mijloc este prins și un copil. Mai ales că, în România, sunt raportate peste 15 mii de cazuri de abuz asupra copiilor pe an. Multe dintre ele se petrec în familie. Și mai multe însă rămân neraportate. Un divorț aduce deseori conflict în familie. Tocmai d-asta părinții trebuie să înțeleagă că, deși nu mai sunt un cuplu conjugal, ei rămân unul parental.

De când lucrez ca psiholog, mi-au trecut prin cabinet și cazuri de copii ai căror părinți au divorțat și am observat că de cele mai multe ori adulții îi implică pe cei mici în problemele lor de cuplu și nu știu să comunice cu ei.

Primul an după divorț sau după despărțire este la fel de greu atât pentru părinți, cât și pentru minori. Ulterior, copiii se adaptează la noul context, însă unele cercetări spun că impactul divorțului se va vedea pe termen mai lung. Totuși, adaptarea se poate face mai eficient prin custodia ambilor părinți, o autoritate părintească în comun, printr-o bună relație a adulților între ei. Tot pentru o dezvoltare bună a copiilor este important să mențină legătura în mod permanent cu părintele care se mută de-acasă, chiar dacă cei doi adulți nu se simpatizează reciproc.

În mod normal minorul trece prin mai multe etape în funcție de vârsta pe care o are:

• sub 3 ani: poate simți tensiunea dintre părinți, dar nu o poate înțelege; în etapa asta de dezvoltare, copiii au nevoie de rutine predictibile, ca să se poată simți în siguranță. De exemplu, sunt importante orele de somn, respectarea meselor și regulile similare;
• 3-7 ani: preșcolarii nu înțeleg noțiunea de divorț, simt că nu pot controla contextul și sunt centrați pe sine, pot crede că ei sunt de vină pentru ceea ce se întâmplă, se tem că pot pierde un părinte. Deseori plâng, au tantrumuri, schimbări frecvente de dispoziție, se comportă ca niște bebeluși;
• 8-12: pot încadra părinții în categorii ca „cel bun” și „cel rău”, se poate forma o alianță cu un părinte împotriva celuilalt, lucru ce poate persista și în adolescență.

Fazele tipice prin care poate trece un copil ai cărui părinți se despart:

Negarea: copiii pot crede că nu s-a schimbat nimic în cadrul familiei, că totul e ok și că își pot face planuri cu părinții în continuare la fel ca înainte.

Se simt părăsiți: se îngrijorează că ambii părinți îi pot părăsi și se pot simți vinovați dacă sunt loiali și părintelui care a plecat. Doresc să-i împace sau resimt vinovăție pentru situația despărțirii.

Nevoia de previzibilitate, de a fi informați: vor pune multe întrebări despre tot ceea ce se întâmplă.

Furie: pot scădea rezultatele școlare, pot apărea probleme cu comportamentul și furia poate fi întoarsă și către sine, fiind similară depresiei.

Pot regresa (să revină la o vârstă anterioară) sau pot să-și asume multă responsabilitate, devenind „parentificați” (Copiii ce preiau multe dintre responsabilitățile unui adult, din loialitate față de părinți, iar pe măsură ce înaintează în vârstă aceștia pot îndeplini inclusiv nevoile emoționale ale părintelui. De exemplu, în anumite cazuri ei se pot comporta ca niște părinți pentru frații mai mici).

Au comportamente de tip „acting out”, în care trăiesc propria ostilitate, dar și pe cea a părinților. În modul ăsta, ei vor atrage atenția prin comportamente ostile la școală, prin consum de alcool sau prin retragere efectivă din mediul social.

În majoritatea cazurilor despărțirea are un impact negativ asupra copiilor, însă pot exista și situații cu cupluri foarte conflictuale, unde copiii pot avea un sentiment eliberator emoțional când părinții se despart. Impactul negativ poate fi și mai mare când relația cu unul dintre părinți se schimbă, pentru că timpul petrecut împreună se reduce. Sunt situații în care copiii își văd mai rar tatăl, acest lucru petrecându-se brusc, dacă cel mic nu a fost pregătit din timp cu privire la despărțire.

Copiii, în special cei mici, au nevoie de un mediu previzibil, iar când se mută în patru case (inclusiv ale bunicilor) și experimentează mai multe stiluri parentale, pot deveni destul de confuzi. Autoritatea adulților importanți, regulile, limitele și figurile de atașament sunt peste tot, dar copilul le poate experimenta pentru puțin timp. Am avut cazuri de copii mici care simțeau o lipsă considerabilă de afecțiune, pentru că erau obișnuiți cu mulți oameni în jurul lor, de aceea mă luau spontan în brațe, pe mine, o necunoscută.

Uneori, afecțiunea și nevoile emoționale trec pe ultimul plan, deoarece copiii rămân de regulă cu un părinte al cărui nivel de distres crește odată cu responsabilitatea, motiv pentru care atenția pe care o poate acorda celui mic scade. Așadar, nu te vei mai gândi prea mult la joacă când toate treburile casnice, financiare și responsabilitatea pică pe umerii tăi.

Copiii până în opt ani, uneori mai mult, deja pot crede că și ei sunt sursa conflictului dintre părinții lor. Un puști de șase ani care se simțea părăsit de tată întreba: „De ce a divorțat tati și de mine? Nu am fost destul de cuminte?”, în contextul în care mama nu susținea relația lui cu tatăl.

Adolescenții trec oricum prin multe schimbări, în special în plan emoțional, fiind o perioadă a căutării de sine. Dacă ești o mamă în grija căreia au rămas copiii, vei mai avea nevoie de multă fermitate ca să-ți iasă partea cu disciplina, de exemplu. Conform cercetărilor, adolescenții care nu au tații prin preajmă, își încep viața sexuală mai devreme. Uneori ei se „alătură” unui părinte și îl judecă pe celălalt pentru despărțire, formând o alianță.

Îmi amintesc că un adolescent care locuia cu mama lui după despărțirea părinților avea un discurs de genul: „Noi nu suntem de acord cu ce a făcut tata. Ne-a părăsit, nu i-a păsat de noi, motiv pentru care ne-am supărat pe el”. Ei pot fi destul de furioși pe tot ceea ce se întâmplă, iar uneori furia este îndreptată către ambii părinți.

Deși majoritatea copiilor se adaptează la contextul creat de despărțire, procesul nu este deloc unul ușor. E firesc ca în primul an după divorț, copiii să simtă furie, tristețe, îngrijorare, ca răspuns la schimbările din viața lor și la faptul că nu pot avea controlul pentru ceea ce se întâmplă. Și pentru un adult, lucrurile stau cam la fel, doar că ține de tine modul în care gestionezi situația și emoțiile celui mic.

De exemplu, poți vedea cum reacționează copilul la pierdere, prin comportamentele lui (poate deveni mai agitat când este trist) sau prin poveștile pe care și le imaginează sau care îi plac. Dacă e vorba de un adolescent, atunci pot crește comportamentele de risc (alcool, tutun, sex neprotejat), uneori ca modalitate de a face față emoțiilor foarte puternice.

Odată cu schimbarea școlilor, a casei și a grupului de prieteni, pot apărea probleme (tulburări de conduită) și la școală, manifestate prin note mai scăzute, copiii pot intra destul de des în conflict. Îmi amintesc de un preadolescent care îmi spunea că preferă să se certe cu toți colegii, pentru că oricum nimănui nu-i pasă de el, părinții săi nu ajunseseră la nicio serbare de când au divorțat, pentru că dacă veneau, se certau, iar el nu fusese întrebat despre cum se descurcă la școală de mai bine de un semestru. Tot acest context îi încuraja comportamentul impulsiv, dar și starea de deprimare.

Copiii și adolescenții au nevoie să se adapteze treptat cu noii parteneri ai părinților. Îi pot respinge inițial sau pot fi destul de opozanți, fiind uneori influențați și de perspectiva celuilalt părinte.

Dacă tot ai să treci prin atâtea schimbări, sunt modalități mai sănătoase de a face față:

Coparentalitate cooperantă. Sună complex și e o provocare să o pui în practică. Comunică cu celălalt părinte pentru a lua cele mai bune decizii pentru copil, pentru a vă sprijini reciproc și pentru a aborda un stil parental comun. Dacă nu reușești să faci toate astea, e important ca cel puțin să comunici direct cu fostul partener, fără a fi copilul intermediar între voi. Mai concret, nu-i spune lui ce vrei să-i spui fostului soț, copiii nu „pică” la mijloc, ei nu sunt mediatorii voștri.

Nu blama celălalt părinte. Oricât de dur sună, vina este a amândurora (dacă nu vorbim de relații cu violență domestică), iar când îl rănești pe el, involuntar îl rănești și pe copil. Dacă este important pentru tine ca cel mic să aibă relații cât mai sănătoase când va fi adult, atunci îi vei oferi un model de relație cât mai ok cu celălalt părinte.

Învață-l pe cel mic sau pe adolescent să identifice și să exprime emoțiile autentic. În cazul în care un adolescent își va exprima tristețea, o va verbaliza și va plânge, poate că nu va fi nevoit să termine un bax cu bere pentru a o evita. De exemplu, ajută mult să vorbești cu copilul ca să recunoască și să definească emoțiile bazându-se pe alte contexte în care le-a întâlnit.

Validează-i emoțiile. E ok ceea ce simte. Dacă totuși crezi că emoțiile sunt prea intense (anxietate, depresie), pe o perioadă mai lungă de timp, poți cere ajutorul unui specialist.

Întreabă-l de ce are nevoie în prezent? Cum i se pare noua casă? Cum e la școală? E ok să folosești întrebări deschise, pentru a afla mai multe despre el.

Disciplina să fie abordată similar, de ambii părinți. Dacă tu negociezi cu el un program pentru teme, timpul liber și alte activități, e ok ca un program similar să fie abordat și de părintele cu care nu locuiește copilul.

Monitorizarea comportamentului adolescenților. Ei pot beneficia de pe urma faptului că voi nu vă înțelegeți și pot face ceea ce-și doresc, fără să respecte limitele impuse de un părinte. Așadar, ajută ca ambii părinți să le acorde atenție.

Caută consiliere parentală ca să te ajute și pe tine, să gestionezi divorțul sau viața de părinte singur.

Oricât de grea este perioada asta, va trece și poate te ajută să știi că emoțiile nu au o durată nelimitată. Așa că fii atent la copilul tău, încearcă să te înțelegi cât mai bine cu fostul/fosta partener/ă, deoarece veți rămâne în cuplu parental, fie că vă doriți sau nu.