Cum vorbesc unii bărbați din România despre problemele lor din viața sexuală

Pătratul Roșu este un podcast bilunar despre toate lucrurile care-ți vin în minte despre sex și viața sexuală și ți-e rușine să le zici cu voce tare, dar și despre tabuurile din relații și din viața de zi cu zi.

În timp ce PNL și PSD au modificat legea educației sexuale ca nu cumva să supere organizațiile religioase care au pus presiune pe ei să schimbe „sexual” cu „sanitar” și să introducă și acordul părinților în ecuație, țara asta continuă să fie în top la mortalitatea cauzată de cancerul uterin și la mamele minore. Iar astea sunt doar două din seria de probleme pe care educația sexuală făcută corespunzător le-ar putea rezolva.

Când spun asta, am în minte și toate comparațiile între România și Franța făcute de medicul endocrinolog cu studii în sexologie Gabriela Madaras, în noul episod din podcastul Pătratul Roșu. Lucrează ca specialistă în endocrinologie în Târgu Mureș, din 2011, iar de la mijlocul lui 2019 și-a deschis cabinet pe sexologie pe baza diplomei obținute la Paris.

În contextul în care, în Franța, educația sexuală a fost introdusă-n școli încă din anii 70, iar în România abia dacă găsești statistici despre numărul de cazuri de BTS-uri, am vrut să văd care-s problemele care-i fac pe unii români să-și facă curaj și să ceară ajutorul unui specialist.

Pătratul Roșu: Care-i primul lucru pe care l-ai sesizat la persoanele care vin la tine cu o problemă ce ține de sexologie?
Gabriel Madaras: Orașul fiind mic, există o reticență din partea medicilor de a-mi trimite pacienți, dar și din partea pacienților de a veni. De multe ori, anumiți colegi, mai ales de la medicina de familie, mă caută și-mi spun: „Vezi că ți-am trimis un pacient care are o problemă pe parte de sexologie și mi s-a părut interesant, dar n-am timp să intru în detalii”. Și pacientul acela nu ajunge la mine, în condițiile în care nu există alt sexolog în oraș, cred că nici în județ. De sexologie se ocupă parțial urologii, ginecologii, câțiva psihologi, psihiatrii, dar foarte puțini au curajul să intre în sfera asta.

Mult mai multă experiență am cu pacienții din Franța, pentru că acolo timp de trei ani am făcut multă practică clinică, am avut întâlniri cu multe tipuri de patologie.

Ce se întâmplă, totuși, cu pacienții care ajung la consultații?
În proporție de 90% sunt bărbați. Au un anumit stil care cred eu că ține de o particularitate culturală, pentru că pot să fac ușor comparația cu situația din Franța. Dacă acolo și bărbații, și femeile vorbesc foarte deschis despre sexualitate, în România nu se întâmplă deloc așa. E ca și cum femeile n-ar avea o voce, iar bărbații, deși la început au o oarecare deschidere în sensul că spun de ce mă caută, pentru o tulburare de erecție, pentru ejaculare prematură, spre sfârșitul consultației de 50 de minute, ajung să nege motivul pentru care au venit sau ajung să diminueze mult din gravitatea lui.

Ceea ce mi se pare întotdeauna incredibil, sunt foarte jenați. Dacă ne întâlnim prima dată, ideea e să întind mâna și să mă prezint. Nu au curajul să dea mâna. E probabil o jenă pe care pot să o înțeleg, dar pe care-n Franța o întâlnești foarte rar. Și spre sfârșit spun că au o anumită problemă, dar nu-i chiar atât de gravă, că de fapt nu se întâmplă atât de frecvent și că, până la urmă, nici nu-i chiar așa de acută situația. Asta m-a surprins la primele consultații.

Mă gândesc că ține și de o atitudine de macho pe care o are bărbatul român și asta am observat și-n grupurile de prieteni. Când ieșim și sunt mai multe cupluri, în Franța, de exemplu, vorbesc și bărbații, și femeile, poate că acolo mai mult femeile. Dezbat anumite teme, iar bărbații le ascultă, completează. Dar nu există o discuție între bărbați cum se întâmplă când sunt mai multe cupluri în România.

La noi, bărbații vorbesc între ei și femeile eventual în șoaptă, despre bucătărie, despre copii. E o poziție a femeii în societatea românească, nu aș vrea să spun inferioară, dar femeia încă n-are o voce. Și cred că d-aia femeile nici nu vin să semnaleze că există o disfuncție în viața de cuplu.

Cam care sunt vârstele bărbaților care-și fac curaj să vină la o consultație?
Am avut pacienți de toate vârstele. Am avut și un adolescent care era la primul contact sexual, am avut și un tânăr ortodox, foarte credincios, care așteptase cinci ani să se căsătorească și să aibă viață sexuală și nu înțelegea de ce lucrurile nu merg bine. Am avut și un bărbat într-o căsnicie veche de 20 de ani, altul după 50 de ani cu disfuncție erectilă, cu boli asociate. Am avut și-un domn de 78 de ani care era extrem de fit, iubea foarte tare viața și avea o parteneră nouă, simțea că trebuia să reînceapă totul și ar fi vrut un pic de ajutor, pentru că avea un hipogonadism legat de vârstă - cum spun francezii, ei nu zic andropauză. Nu există o categorie de vârstă să aibă probleme mai mari decât alta. La fiecare calup de vârstă există un alt tip de patologie.

Adolescentul a venit cu un părinte?
Nu. Parcă nu împlinise 18 ani și a venit singur. El citise pe internet și era ferm convins că e bolnav, pentru că erecția lui nu putea să țină mai mult de un minut. Deci avea ejaculare prematură normală la vârsta lui, cu prima parteneră, și era convins că era bolnav. Citise tot felul de chestii oribile și de tumori. Într-adevăr, există și tumori care duc la patologie de acest fel.

Auzise că sunt și endocrinolog și s-a gândit că, dacă nu rezolvă cu partea asta, o să rezolve cu sexologia sau invers. Dar îi era teamă mai mult de partea asta tumorală. Din punctul lui de vedere, faptul că era la primele contacte sexuale nu reprezenta o problemă, ar trebui să fie performant ca-n filmele porno, de unde vine educația sexuală din România de cele mai multe ori, din păcate.

Dar am avut o adolescentă care venise cu mama. Și care, bineînțeles, n-a lăsat-o pe sărmana fată să spună mai nimic. Cum încerca să povestească ceva, intra peste ea și o corecta. A fost oribil. Acolo a fost mai puțin vorba de sexualitate, cât despre niște somatizări. Dar se vedea că fata va avea nevoie de psiholog pe termen lung, din păcate, din cauza relației din familie cu mama.

Un episod din Pătratul Roșu a fost dedicat unui sexological bodyworker care face workshop-uri mai mult cu femei și care povestea că bărbații care au apelat la ea considerau că problema lor era partenera. Ei așa abordau subiectul. În cazul de față, bărbații au venit pentru ei înșiși sau spuneau că partenera lor a sesizat o problemă?
Am avut un pacient care a venit să-mi ceară o tabletă pentru libidoul scăzut al soției. Bineînțeles că, dacă un bărbat are o problemă, o duce într-un cuplu, pentru că nu există simptom sexual fără patologie de cuplu. Asta au spus William Masters și Virginia Johnson în anii 60 (n.r.: despre cercetările cărora poți afla mai multe din seria Masters of Sex).

Întotdeauna, problema bărbatului va afecta cuplul. Și, spun francezii, dacă vine un bărbat cu o problemă sexuală, trebuie căutată femeia, pentru că, de multe ori, nu este ceva strict organic. Poate fi și organic masculin, dar în măsura în care îl deranjează pentru că nu-și poate satisface partenera sau pentru că există niște disfuncționalități în cuplu.

Totodată, în România există acest machism, bărbații așa sunt: „Nu pot fi eu de vină. Eu sunt puternic”. Am avut un pacient cu ejaculare prematură, în condițiile în care avusese foarte multe relații sexuale și i-am explicat că e o problemă de antrenament și că ar trebui să se masturbeze pentru că, de fapt, tratamentul ejaculării premature poate fi masturbarea. E ca un exercițiu fizic penian.

Și el mi-a spus: „Cum să mă masturbez, că n-am făcut niciodată asta. Că asta-i pentru fetițe, pentru bărbații ăștia feminini, care nu-s suficient de bărbați. Nu vă uitați la mine ce mușchi am, cum arăt? Eu să fac așa ceva?!”.

Mi-a fost atât de greu să-i explic că masturbarea face parte din dezvoltarea normală sexuală și la femei, și la bărbați și că asta nu ține de masculinitate sau de lipsa ei. El era atât de prins în aceste imagini ale bărbatului care-i puternic, care trebuie să facă sex de cel puțin patru - cinci ori cu partenera în decursul unei nopți, nu o dată. Și nici măcar atunci satisfăcător din punctul lui de vedere.

E păcat că bărbații și femeile se comportă așa în România. Și va dura foarte mult și va fi nevoie de foarte multă educație ca să se schimbe mentalitățile. Poate să vină bărbatul pentru că-i trimis de soție sau parteneră, poate să vină bărbatul să vorbească numai despre parteneră, poate veni și femeia la rândul ei. Nu există o regulă.

Femeile cum abordează problema?
În momentul în care ajung la sexolog, e întotdeauna vorba de o problemă cronică. Se pare că a trecut atât de mult timp, încât capacitățile ei de gestionare au fost depășite. Trebuie să fie o picătură care umple paharul.

Acest interviu a fost editat pentru claritate și lungime.

Poți urmări Pătratul Roșu pe Soundcloud, Instagram, Spotify, Apple Podcasts și YouTube.