Am început proiectul ăsta chiar după ce am intrat în carantină și mă simțeam super singură și ciudată. Voiam să o scot cumva la capăt și să mă simt mai bine în același timp, subminând ideea că singurătatea e chestia asta grea și profundă de care avem cu toții parte.
Locuiam singură atunci, așa că am decis să-mi creez niște prieteni imaginari ca să-mi țină de urât. Cam ca Tom Hanks cu Wilson în „Cast Away”. Pentru că nu prea aveam multe lucruri prin casă, am improvizat și i-am fotografiat în sufragerie, câte unul în fiecare săptămână. A devenit un exercițiu bun pentru creierul meu. Voiam să mă țin ocupată și să reflectez la vremurile astea prin care trecem fără să mă duc prea departe.
În retrospectivă, proiectul are un înțeles mai profund. Să transformi obiectele din spațiul ăsta închis în prieteni și să rămâi în același timp conectat la oameni prin tehnologie - Zoom, Facetime, etc. - arată că prietenii nu trebuie să fie lângă tine fizic ca să fie o prezență semnificativă în viața ta.
