Identitate

Cum a fost să învăț limba română ca siriană în București

Acum serios, nu te-ai gândit niciodată că „vulpe” ar putea fi pluralul de la „vulp”?
30 Ianuarie 2020, 11:48am
expat care invata romana, cum inveti limba romana, manual de limba romana
Fotografie de josephredfield via Pixabay. Colaj de VICE România
Seria descrie eforturile de integrare într-o lume nouă ale Rimei Alshami, o scriitoare siriană de 29 ani, care a venit din Damasc în România acum patru ani.

Seria de articole România, Siria mea descrie eforturile de integrare într-o lume nouă ale Rimei Alshami, o scriitoare siriană de 29 ani, care a venit din Damasc în România acum patru ani, ca urmare a războiului necontenit din țara ei natală.

Am învățat limba română de nevoie. Acum că o știu, îmi sună familiar și ușor de înțeles, dar pentru mine este o limbă care mă ajută să mă descurc, nu una poetică. Când n-o știam, îmi suna ca rusa, de neînțeles, un pic agresivă. Mi-am impus singură să o învăț, doar pentru că trebuia s-o fac. Am luat decizia acum patru ani de a nu mai vorbi în engleză, pentru că mă ținea departe de oportunități: de a mă integra, de a cunoaște oameni noi, de a-mi găsi un nou loc de muncă, un prieten nou sau pur și simplu de a purta o discuție interesantă în limba română.

Am citit un studiu care spune că avem personalități diferite când vorbim alte limbi decât cea maternă. Da, aș putea spune că mă simt mai puțin inteligentă și mai nesigură pe mine când vorbesc în română, pentru că știu că n-o s-o stăpânesc niciodată la perfecție. Și da, mă simt singură uneori, pentru că nu-mi pot exprima ideile în limba mea maternă și asta îmi accentuează senzația de izolare.

„De când ești în România?” mă întreabă deseori străinii pe stradă. În cultura mea, e nepoliticos să-ți bagi nasul în spațiul altora, dacă n-ai fost invitat, dar acum m-am obișnuit. Și orice aș răspunde la întrebarea asta, românii îmi laudă mereu româna, ca să fie drăguți cu mine: „Felicitări! Ai învățat limba bine și repede”. Și îmi zic asta din prima mea lună aici și mi-o spun chiar și când le răspund, în glumă, că trăiesc în România de 20 de ani. Ca și cum e un miracol să vorbești românește, chiar dacă stai aici de mult timp.

Deși am început să vorbesc româna din prima zi, pot să spun că primele mele conversații abia încep să se formeze acum, după patru ani. Îmi pregătesc în gând ce vreau să spun, uneori cu câteva zile înainte, când știu că trebuie spuse lucruri importante sau sensibile. O conversație de succes pentru mine e dacă reușesc să spun ce vreau să spun, fără să se piardă sensul sau mesajul emoțional. Mi-am făcut prieteni români. Traduc pentru nou-veniți, dar îi încurajez să învețe și ei limba, ca să prindă putere pe cont propriu. Unii îmi spun că aș putea să fiu trimisă înapoi acasă și acum pot le zic: „Nu, n-aș putea, că plătesc impozite și vorbesc limba!”.

„Apă” și „pâine”

De oriunde ai fi, prima dată bariera limbii îți cade în față la magazin. Cam la un an după ce am ajuns în România, când eram foarte nouă pe aici, primele cuvinte le-am învățat la cumpărături, de la o casieră care mi-a arătat cu degetul produsele și mi-a spus: „apă”, „pâine”. Evident, din nevoia de a supraviețui. Iar „supraviețuire” e un alt cuvânt pe care l-am învățat repede.

„Mărioară”

Odată ce m-am hotărât să nu mai rostesc niciun cuvânt în engleză, ca să mă forțez să învăț limba română, lucrurile s-au complicat. Ca atunci când m-a atacat un câine maidanez și, cu mintea mea setată să gândească și să comunice în crâmpeie de română, tot ce am putut să strig a fost: „Frică!”, „Ajutați!”.

Când nu înțelege, mintea umană încearcă să deducă. Așa mi s-a întâmplat la primul meu Crăciun în țara asta, când familia de români la care m-am dus în vizită a pus melodiile Mariei Tănase toată ziua. Eu nu înțelegeam versurile, dar îmi plăcea poza alb-negru a femeii care se uita semeață în gol. Când a început melodia Mărioară, m-am gândit că tipa cântă despre marijuana și am întrebat ce înseamnă cântecul. S-a făcut mișto de mine și aia a fost principala glumă a Crăciunului din acel an. De fiecare dată când întrebam ce înseamnă ceva, izbucneau în râs zgomotos. Râdeau de cât de „drăgălașă” sunt că învăț limba română, de accentul meu și de felul în care încercam să ghicesc sensul cuvintelor românești. Ei râdeau în continuare, iar eu tot n-am aflat despre ce e „Mărioară”.

Tot motiv de miștouri pentru amicii mei români e când mai strecor câte-un cuvânt în arabă în discuții în limba română: „Poți să-mi dai caietul, habibi (iubire)?,„Walla (jur pe Dumnezeu), mi-e dor să ne vedem”. Acum, prietenii mei români folosesc și ei aceste cuvinte în arabă în discuțiile cu mine. Sau, în cursul conversațiilor, când folosesc primele cuvinte care-mi vin în minte, pentru că n-am timp să-mi gândesc mai bine propoziția, iar rezultatul e dezastruos: câinele nu mișcă, în loc de mușcă.

„Un vulp, două vulpe”

„Vulpe.” Acum serios, nu te-ai gândit niciodată că „vulpe” e plurarul de la „vulp”? Și că „vulp” sună ca „lup”? Am văzut de curând o știre la TV care, în capul meu, suna cam așa: „vulpe se plimbă în străzi din București”.

Echivalentul din mintea mea a acestor cuvinte a fost o haită de lupi care aleargă liberi prin capitala țării.

„Doamne, au invadat lupii orașul!”, i-am zis prietenului meu. M-a liniștit că era vorba doar despre o mică vulpe care rătăcea speriată pe un bulevard din București. A, ok, deci „vulpe” nu înseamnă „lupi”, „vulp” nu este forma de singular și „vulpe” nu e pluralul. Gata, m-am liniștit.

„Urăsc și urât”

Când abia ajunsesem în România, foloseam des cuvântul „urăsc”. Urăsc să mă trezesc devreme, urăsc mirosul de porc, urăsc că femeile de-aici se tund scurt când trec de 40 de ani. Câteva luni mai târziu, am aflat că românii folosesc - din motive pe care în continuare nu le cunosc - expresia „nu îmi place” sau „nu e plăcut”, în loc de „urăsc”. Probabil e mai politicos și mai drăguț decât urâțenia cuvântului „ură”.

Nici „urât” nu e folosit prea des de români. Îl folosesc doar pentru chestii aparent urâte, cum ar fi „sinuzită urâtă” și mă întreb dacă e din cauza tendinței lor de a vorbi despre lucruri oribile mai degrabă pe un ton temător. Pentru că ai nevoie de curaj, într-o doză mică, dar însemnată, ca să pronunți cuvântul „urât”.

„Divorț”

Odată luată decizia, am început să merg la un curs de română la Universitatea de stat din București. 12 elevi, aproape trei ore, cinci zile pe săptămână. „Divorț.” Ăsta a fost printre primele cuvinte în română pe care le-am învățat acolo, pentru că profesoara era divorțată. Era tânără și drăguță și nu-i era rușine că divorțase, ne spunea asta fără nicio grijă. A fost unul dintre șocurile mele culturale, pentru că în partea lumii din care veneam eu, femeile divorțate trăiesc cu rușinea de a fi făcut asta. M-a mai șocat și recomandarea ei să-mi găsesc un soț român, dacă vreau să învăț cel mai rapid limba.

limba romana, cum inveti limba romana, manual limba romana

Exemplu din manualul comunist după care străinii învață limba română

Manualul era extrem de urât și de vechi, din perioada comunistă. Profesoara ne preda mereu lecții ilustrate din alte cărți sau ne ducea în excursii.

Chiar dacă chiulești, tot iei examenul. Nimeni nu pică, în primul rând pentru că guvernul are nevoie de banii studenților din Orientul Mijlociu care vin aici să studieze medicina - vorbesc de taxe de școlarizare de vreo șapte mii de euro pe an per student. La finalul fiecărui semestru avea loc un examen de formă, la care nici nu se dădeau rezultatele - dar nici că ne păsa, pentru că toată lumea îl lua, iar apoi primeam o diplomă cu nota zece. Cursul era inutil, am renunțat la el, ca să învăț din viața reală.

manual limba romana, inveti limba romana

Cum se petrecea în comunism. Exemplu din manualul vechi după care învață străinii

„Ai o țigară?”

În România, faptul că sunt o străină care vorbește românește i-a făcut pe oameni să fie mai puțin interesați și respectuoși cu mine. În schimb, când vorbesc engleză, sunt mai respectuoși, îi atrage conversația. Aștept autobuzul în stație, întârzie ca de obicei, și-l rog pe tipul care așteaptă și el să-mi dea o țigară, pe românește. Nu-mi dă, se uită dezaprobator la mine sau îmi dă și ia bancnota de un leu, dacă i-o ofer. Dar dacă într-o altă zi, în stația de autobuz, îi cer unei tipe o țigară în engleză, mi-o oferă zâmbind, mi-o aprinde și încearcă să pornească o conversație. Când vorbești românește, oamenii sunt mai puțin interesați și respectuoși, preferă superioritatea Celuilalt.

„Pizde”

Medicii le cer pacienților care nu vorbesc românește să vină cu translator, deși spitalele sunt obligate prin lege să asigure asta. Dar nici așa nu-s mulțumiți, mulți se enervează că pierd timpul așteptând ca translatorul să repete în cealaltă limbă.

Iar unii medici sunt de-a dreptul agresivi verbal.

M-am dus la ginecolog, cu ale mele umile cunoștințe de limbă română. Doctorița era atât de stresată că nu vorbesc fluent și nu-i înțeleg terminologia medicală. Am vorbit despre testul Papanicolau, iar când am întrebat-o ce se întâmplă dacă sunt testată pozitiv pentru o tumoare, mi-a zis: „O să tăiem doar tumoarea, nu tăiem pizde în România, cum faceți voi, în lumea arabă”. Se referea la procedura ilegală a mutilării genitale feminine, care se folosește în bazinul Nilului. Am plâns zile întregi după aia, a fost un atac direct. Din păcate, nu am dovezi ale conversației, altfel m-aș fi dus la instituția anti-discriminare, am auzit că aveți așa ceva aici.

În ciuda experințelor de genul ăsta, uneori mi-e dor de perioada în care nu înțelegeam o iotă de română. Experiența de a umbla prin spații publice și de a nu înțelege limba, în primele mele zile în România, a fost uluitoare. Ca surzii, am devenit foarte atentă la celelalte detalii din jurul meu: citeam limbajul corporal și expresiile faciale ale oamenilor, observam doamnele tunse scurt pe la 40 de ani, care au mici afaceri la piață, câinii maidanezi care se relaxau liniștiți la colț de stradă, țâșnitorile de la care beam apă, fără zgomotul obligatoriu al reclamelor citite pe orice trotuar, fără epuizarea care vine cu înțelegerea tuturor micilor discuții pe care le poartă alții în public. Am auzit sunetele reale ale României și au fost plăcute urechii.

Editor: Andreea Pocotilă, Ioana Moldoveanu