Sănătate

O zi din viața unei asistente din SUA, speriată că are coronavirus, o să-ți amintească de România

Sunt mulți pacienți despre care am presupus că au corona, dar nu i-am putut testa. A trebuit să-i trimitem acasă și să le spunem: „Odihniți-vă, beți lichide și întoarceți-vă dacă simțiți că sunteți pe moarte”.
Oana Maria Zaharia
translated by Oana Maria Zaharia
Gina Tron
consemnat de Gina Tron
25 Martie 2020, 5:00am
coronavirus, asistenta, America, virus, tratament coronavirus
Imagine de pe Getty cu o asistentă
Totul despre COVID-19 care ne-a mâncat zilele și lunile în ultima vreme.

Pe măsură ce coronavirus bântuie spitalele americane, a devenit tot mai clar că sistemul american de sănătate publică nu e pregătit pentru această epidemie. O asistentă cu zece ani de experiență, care n-a vrut să-i dăm numele sau spitalul unde lucrează, a dezvăluit că n-a mai văzut niciodată așa ceva. La spitalul ei din nordul Californiei, a văzut cum nimeni nu mai respectă regulile de bază – doctorii folosesc deja în mod regulat echipament sanitar pe care înainte îl aruncau după fiecare utilizare. Se teme și ea că are coronavirus și că i-ar putea infecta pe pacienți. A zis că are simptome de câteva săptămâni. Deși febra i-a scăzut – în zilele acelea și-a luat liber de la muncă – tusea persistă. Dar nu i s-a aprobat cererea pentru un test și continuă să trateze pacienți cu coronavirus în camera de urgențe. Ne-a povestit despre unul dintre cele mai recente schimburi în care a lucrat:

Trezire alarmată

M-am trezit pe la 3:30 a.m., cu mult înainte să sune ceasul. Am probleme cu somnul zilele astea, din cauza anxietății. Stau în pat și mă întreb:

Câți o să se mai interneze azi?

Ce decizii va mai trebui să iau?

Am luat telefonul să citesc ultimele știri. Am încercat să găsesc cele mai recente statistici, ca să îmi fac o idee cât de proastă va fi ziua de azi.

Știind că probabil nu voi avea o pauză de prânz, mi-am luat în buzunare batoane de proteine și o sticlă cu apă. Din cauză că trebuie să mă schimb de haine după ce termin munca, am luat la mine și un schimb.

Am intrat în spital anxioasă, cu o mie de griji și gânduri. Mi-am întrebat colegii ce simptome s-au mai modificat la pacienți. Lucrurile se schimbă în fiecare zi, e greu să fii la curent cu toate problemele.

Colegele mele asistente erau speriate pentru că Organizația Mondială a Sănătății tocmai anunțase că virusul poate supraviețui în aer. Nici măcar nu avem echipamentul de protecție necesar pentru așa ceva, cel pe care îl folosesc în China și Italia.

Pacienții

Înainte, oamenii abuzau grav de sistemul de urgențe: veneau la noi cu tot felul de prostioare. Acum nu se mai poate face asta. Toată lumea care vine e incredibil de bolnavă. Așa că avem mai puțini pacienți, dar mult mai grav bolnavi.

Deocamdată avem patru infectați cu corona, dar și mulți alții despre care presupunem că sunt infectați, dar nu i-am putut testa. A trebuit să-i trimitem acasă și să le spunem: „Odihniți-vă, beți lichide și întoarceți-vă dacă simțiți că sunteți pe moarte”. N-am avut ce să facem. Le-am dat un inhalator și i-am trimis acasă, pentru că nu avem teste suficiente. Am trimis acasă 75% dintre ei.

Avem foarte mulți pacienți în vârstă – un azil întreg care s-a infectat – dar și persoane cu vârste între treizeci și cincizeci de ani, care au forme mai puțin severe. Doar cazurile severe sunt internate. Majoritatea celor internați au peste șaizeci de ani.

Am văzut azi mai multe cazuri de stop cardiac. Când nu știm nimic despre pacient, ni se spune să presupunem că are COVID-19. Un bărbat de vreo patruzeci de ani a făcut stop cardiac și presupunem că are legătură cu COVID. De cele mai multe ori presupunem, cam asta facem.

Lipsa echipamentului

Folosim masca N95 doar în timpul procedurilor de risc înalt precum intubarea. Altfel nu. Folosim măști normale, care nu sunt la fel de sigure. Până la prânz, am rămas și fără ecrane de protecție pentru față.

Când a fost internat un alt pacient cu COVID, un doctor ne-a cerut un ecran de protecție pentru față. I-am zis că nu mai avem. A zis că nu va consulta pacientul, în acest caz.

Nu l-a consultat decât prin telefon. Mi se pare înfricoșător. Ca asistentă, mă simt și mai obligată să consult pacienții și să îmi fac datoria, chiar dacă îmi lipsește echipamentul de protecție.

Dar sunt și persoane care simt că au obligația morală să aibă grijă de sănătatea lor, ca să poată trata mai departe alți pacienți. Avem probleme morale noi, cu care nu ne-am confruntat până acum.

Un doctor de la Urgențe a refuzat să vadă un pacient cu probleme respiratorii din cauză că doctorul respectiv suferă de astm. E greu să vezi așa ceva, doctori care se tem. Se cacă pe ei de frică. Am impresia că doctorii sunt mai speriați decât asistentele, ceea ce mă face să mă întreb dacă nu cumva au mai multe informații decât noi. Unul dintre doctori a zis la un moment dat: „Am belit-o toți, suntem terminați”.

Presiunea de a produce măști

Cu cât am rămas fără rezerve de echipament pe parcursul zilei, cu atât atmosfera a devenit și mai apăsătoare.

După-amiaza, managerii au înființat un atelier unde ne-au rugat să confecționăm ecrane de protecție pentru față din tot ce găsim. De exemplu, hârtie laminată. Am tăiat-o în formă de scuturi pentru față și ni le-am pus.

Am avut o ședință despre schimbările care vor urma. Ședințele sunt foarte importante în ultima vreme, participă la ele tot personalul. Unele persoane vin la spital și când au liber, doar ca să știe ce se mai întâmplă. De obicei, doar câteva persoane participau la ședințele astea.

Evident că asta ne crește anxietatea tuturor.

Finalul turei

Înainte să plecăm de la muncă, ni s-a zis să punem măștile în pungi, ca să le putem folosi și în ziua următoare. Ne-am scris numele pe pungi și le-am pus deoparte. N-am făcut niciodată așa ceva până acum.

Înainte de criză, ni se spunea mereu să nu refolosim măștile, să aruncăm totul din cameră, să luăm un set nou. Dar acum ni se spune să refolosim măștile cât de des putem, chiar dacă asta înseamnă să ne supunem unor riscuri mari.

Cât despre kiturile de testare, sistemele de sănătate nu au cum să facă față. Nu știm cum să alegem persoanele pe care le testăm. Cred că virusul se răspândește în comunitate mult mai repede decât credem, dar nu putem ști, pentru că nu avem suficiente teste.

Și eu am cerut să fiu testată, dar am fost refuzată. O asistentă a tratat recent un pacient bolnav de corona și acum are și ea simptome, dar nu se califică pentru un test, pentru că avea echipament de protecție. Multe asistente au cerut să fie testate, dar au fost refuzate.

Eu tușesc de două săptămâni. Și lucrez așa, la fel ca și colegele mele. Cineva trebuie să aibă grijă de pacienți. Dar stau mereu cu frica în sân: oare răspândesc și eu virusul în jurul meu? Ar trebui să merg la muncă? Habar nu am.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.