Dacă te-ai sufocat vara asta-n România, uite de ce ar putea fi mult mai rău de-atât

Știi mema cu asta-i cea mai răcoroasă vară pe care o vei trăi vreodată? Ei, s-ar putea să fie pe bune.

În ultima jumătate de an am văzut nave din Al Doilea Război Mondial ieșite din Dunăre, am urmărit experți care zic că Europa a trecut prin cea mai severă secetă din ultimii 500 de ani, am văzut cum apa a fost restricționată în sute de localități din România și cum în Iran, unde o treime din țară a fost inundată, agricultorii au arat porumbul uscat pentru că era mai rentabil decât să-l culeagă. În același timp, am ascultat-o pe mama care-mi povestea în august cum în satul unde merg ai mei în weekend nu mai plouase de aproape lună și satul nu mai avea apă.

Ei mergeau cu bidoanele umplute de la oraș, că altfel nu aveau ce să bea.

Poate pare prea departe de noi și România, însă nu e. Clima ne afectează pe toți, deși nu în egală măsură.

Pentru Ulkar Kelkar, director pentru climă la World Resources Institute, pare ironic că valurile de căldură din Europa au atras atenția tuturor, însă inundațiile din nord-estul Indiei și din Bangladesh nu au ajuns în topul evenimentelor climatice din acest an. „Furia pe care o vedem în imaginile din Pakistan este uluitoare, dar arată, de asemenea, că nu mai putem nega problemele legate de loss and damage. Adaptarea trebuie să fie în centrul atenției."

Loss and damage, sau L&D, este uneori înțeleasă ca suma tuturor consecințelor negative ale schimbărilor climatice. E un termen general utilizat în cadrul negocierilor ONU privind clima pentru a se referi la consecințele schimbărilor climatice care depășesc lucrurile în fața cărora oamenii se pot adapta, dar o comunitate nu are resursele necesare pentru a le accesa sau a le utiliza.

Pierderile și daunele sunt și vor continua să afecteze cel mai mult comunitățile vulnerabile, ceea ce face ca abordarea problemei să fie o chestiune de justiție climatică.

Ulkar Kelkar consideră că e nevoie de modalități inovatoare de finanțare a schimbărilor necesare și a subliniat introducerea impozitului pe profit (cunoscut în engleză drept „windfall tax”) pentru companiile producătoare de combustibili fosili, adică petrol și gaze. După părerea ei, problema loss and damage pentru țările în curs de dezvoltare este împărțită în două: urgența intervenției financiare și recunoașterea responsabilității istorice a statelor mai bogate.

Deși și-au redus emisiile de dioxid de carbon în prezent, sunt responsabile pentru punctul în care suntem acum din cauza industrializării agresive de la începutul secolului, dar și pentru că și-au externalizat amprenta de carbon în state cu forță de muncă mai ieftină. 

Politica loss and damage revine în actualitate într-o perioadă de inflație uriașă, criză alimentară și temeri de recesiune globală.

Friederike Roder, vicepreședinte al Global Advocacy, Global Citizen, consideră că ceea ce trăim e de fapt o policriză. „În prezent, peste 800 de milioane de oameni din lume se confruntă cu foametea extremă” – cam cât toată populație Statelor Unite ale Americii și Uniunii Europene. „Sunt deja 50 de milioane de oameni în poziția asta. Nesiguranța alimentară este în creștere din cauza schimbărilor climatice și avem nevoie de un răspuns umanitar și de soluții pe termen lung.”

Roder a menționat, de asemenea, două oportunități de intervenție în economia globală pentru a sprijini statele în dezvoltare: o propunere a FMI de a pune în aplicare ceea ce ei numesc „fereastră [de timp] pentru şocul alimentar” (cunoscută în engleză drept „food shock window”), care ar permite țărilor să se împrumute de la FMI cu mai mult decât pot în acest moment, chiar până la 50 la sută mai mult. Cealaltă idee este „special drawing rights” (SDRs), o rezervă a statelor – în special – bogate la dispoziția FMI, dar nefolosită. Este însă o chestiune de voință politică. 

Dacă nu este controlată, creșterea inegalității în următorii 50 de ani va duce la societăți din ce în ce mai disfuncționale, ceea ce va îngreuna cooperarea pentru a face față unor amenințări existențiale, cum ar fi schimbările climatice, potrivit unei noi cărți „Earth for All: Un ghid de supraviețuire pentru umanitate”. Cu toate acestea, lumea încă mai poate stabiliza temperaturile globale sub 2°C și se poate apropia de sfârșitul sărăciei până în 2050. 

Dintr-o varietate de posibilități, autorii propun două scenarii posibile pentru următorul secol.

„Prea puțin, prea târziu” — Temperatura globală crește cu peste 1,5 grade Celsius peste nivelurile preindustriale, iar societățile răspund la provocările viitoare prin îmbunătățiri graduale ale politicilor. Adică cum au făcut și până acum, mai încet că-i mai sigur, fiecare pe tarlaua lui etc.

În scenariul ăsta, decalajul de inegalitate crește și mai mult, ceea ce va duce la tensiuni sociale intense și creează un mediu dificil pentru abordarea unor probleme comune precum schimbările climatice. Adică mai puțină colaborare, mai mult naționalism și curente extremiste. Mai târziu în acest secol, aproximativ două miliarde de oameni vor trăi în condiții inumane, fără suficientă mâncare și expuși la tot felul de epidemii. 

„Saltul uriaș” — Scenariul pozitiv în care inegalitatea economică devine recunoscută pe scară largă ca o amenințare la adresa stabilității politice și a progresului uman, iar statele recunosc crizele interconectate.

Cercetătorii propun cinci abordări pentru dezvoltarea scenariului în care nu ne dăm în cap între noi: reformarea sistemului financiar internațional – scoaterea a trei–patru miliarde de oameni din sărăcie; impozitarea progresivă, impozitarea averii, responsabilizarea lucrătorilor și introducerea venitului minim universal; echitate totală între sexe până în 2050 – investiții în educație și sănătate; un sistem alimentar regenerativ și pozitiv față de natură; emisii nete zero până în 2050. 

Oamenii vor fi în continuare afectați de șocurile climatice și de incertitudine, dar temperaturile vor fi stabilizate sub 2°C peste nivelurile preindustriale, suferința va fi redusă la minimum și sărăcia extremă va fi eliminată.

Un studiu a arătat că o tranziție rapidă către energia curată este mai profitabilă și mai ieftină decât se estima anterior – până în 2050 ar putea economisi cel puțin 12 trilioane de dolari.

Costurile tehnologiilor ecologice au scăzut semnificativ în ultimul deceniu și este probabil să continue. Tranziția rapidă către energia curată are ca rezultat costuri mai mici ale sistemului energetic în comparație cu un sistem bazat pe combustibili fosili și poate furniza în același timp mai multă energie economiei globale. Asta înseamnă un acces mai ușor la energie și mai puține sărăcie energetică. 

Scenariul pozitiv presupune că un posibil sistem energetic fără energie fosilă până în 2050 ar furniza cu până la 55 la sută mai multe servicii energetice la nivel global decât în prezent, prin creșterea numărului de energie solară, eoliană, baterii, vehicule electrice și combustibili curați. 

În articolul „Empirically grounded technology forecasts and the energy transition”, autorul principal dr. Rupert Way, cercetător postdoctoral la Smith School of Enterprise and the Environment, susține că modelele din trecut, care au prezis costuri ridicate pentru tranziția către o energie cu zero emisii de carbon, au împiedicat investițiile și au făcut ca guvernele să ezite să stabilească politici care să accelereze tranziția energetică. ​​În cercetare au fost analizate mii de scenarii de costuri de tranziție produse de principalele modele energetice și au fost folosite date privind 45 de ani de costuri ale energiei solare, 37 de ani de costuri ale energiei eoliene și 25 de ani pentru stocarea bateriilor. 

În fine, o idee de final. Autorii „Earth for All” consideră că în Antropocen nu e loc pentru actualul sistem financiar și susțin că e necesară o distincție între emisiile bazate pe consum și cele bazate pe producție, astfel încât țările cu venituri ridicate să nu scape de responsabilitatea de mediu. Societățile în care cetățenii sunt mai egali economic au rate mai mari de coeziune socială și încredere, elemente esențiale pentru oprirea schimbărilor climatice.