Fotografii care îți arată ce n-ai văzut la TV din vama românească în care au ajuns mii de ucraineni

Următorul articol a fost documentat pe 26 februarie, iar fotografiile au fost realizate între 24–26 februarie. Lucrurile s-au mai schimbat de când au fost consemnate faptele, cum era și firesc. Iată cum s-au văzut lucrurile în focul primelor zile, de la români care au sărit să ajute cum pot până la oala cu sarmale pe care am surprins-o la vamă.

Când ajungi aproape de granița Siret, ce vezi prima dată e șirul de mașini parcate. Numere de Ucraina, Suceava, Botoșani, ba chiar și București și Cluj. Parcăm mașina la margine, iar Ema, fotografa care mă însoțește, îmi zice că până plecăm o să fie mult mai multe în spatele nostru. Mergem vreo 500 de metri și încep căsuțele, tarabele, voluntarii și toată imaginea mobilizării românilor. E sâmbătă, 26 februarie, a treia zi a invaziei Rusiei în Ucraina.

Până în dimineața zilei de duminică, 27 februarie, prin Vama Siret au trecut 4 800 de ucraineni. Ion Lungu, primarul Sucevei, a anunțat că va trimite ajutor umanitar și logistic către Cernăuți și a înființat o linie telefonică directă pentru cei care vor să ajute refugiații. Gheorghe Flutur, președintele Consiliului Județean Suceava, a pus și el umărul. Iar până să vină Inspectoratul de Situații de Urgență Suceava, polițiștii de la Siret au făcut o treabă foarte bună, din ce mi-au spus voluntarii. 

Unii dintre ei fug cu pungi dintr-o parte în alta, alții merg prin mulțime și împart ceaiuri. Pe mese sunt tot felul de dulciuri, conserve, pampers, șervețele, sandvișuri, pachete de șervețele, pungi cu haine, pături. Într-un colț văd o oală cu sarmale pusă pe carton pe jos și patru bărbați care mănâncă din farfurii de plastic. Câțiva dintre voluntari poartă veste cu numele organizației din care fac parte, alții au doar cu pancarte pe care scrie „loc cazare gratuit” sau „transport gratuit”.

Aud doi polițiști care vorbesc despre un nene dintr-o mașină: „Ăsta e deja la al șaptelea drum în care duce oameni”.  

Jandarmii fac un culoar din garduri și le spun voluntarilor să stea după ei – să lase ucrainenii să treacă și să meargă la mașini să le dea pachete doar dacă spun că au nevoie de ajutor. Unii ascultă, alții sar direct la geam să ofere alimentele. Ema îmi spune ce haos era cu o zi înainte, când aceste culoare nu existau. Dacă venea cineva din Ucraina, 20 de voluntari săreau direct pe el cu pungi. Într-o parte, un preot vorbește la telefon: „Nu știu ce să zic, e o abundență de ajutor. Dar, dacă chiar vrei, poți să vii”. Și are dreptate. De-aia unele mașini nici nu mai opresc la voluntarii care sar să ajute, ci ucrainenii fac doar un simplu „nu” din mână.

Vorbesc cu o doamnă de la Biserica Baptistă din Calafindești, o comună la 13 kilometri de Siret, care-mi povestește că a fost printre primele persoane care să ofere ajutor la graniță. Îmi spune că polițiștii din Siret sunt niște oameni extraordinari, că pensiunile din jur au oferit locuri de cazare, iar Biserica din Calafindești a pregătit saltele și pături. 

Ea a luat în gazdă o noapte o mamă cu un băiat de doi ani. Aveau doar o sută de euro, iar soțul ei nu putea trimite bani. Alt domn îmi povestește cum a avut grijă de-o mamă cu trei copii care a mers cinci kilometri pe jos ca să treacă granița. Cineva îi promisese că-i duce în Belgia, dar când au ajuns în Suceava le-a cerut două mii de euro până acolo. Ambii îmi spun că sunt mulți care încearcă să profite, dar jandarmii sunt în alertă.

Aflu că cele trei culte religioase din zonă – baptiștii, penticostalii și ortodocșii – s-au unit să ajute refugiații, iar primarul a stat până-n miezul nopții să-i ajute să facă pachete. Oamenii sunt organizați, așteaptă ucraineni cu care au vorbit deja să-i ducă în orașele apropiate, la rude. Au numere de telefon și de la alte persoane din Italia care își așteaptă rudele, iar ei vor faciliteze tot transportul. 

În timpul ăsta, pungile cu alimente se mută dintr-o parte în alta, oameni cu bagaje merg cât de repede pot să ajungă la liniște, iar jandarmii mai țipă din când în când ca oamenii să se dea din calea mașinilor. 

Vine și un domn cu un copil. Are în mână un bloc de desen pe care scrie „Transport gratuit. Trei persoane. Suceava sau Botoșani”. Scrisul pare al copilului. Un altul trece și zice că pleacă acasă. „E dezorganizare totală aici”, spune în timp ce merge agitat spre mașină. 

În dreapta mea e rulota celor de la Asistență Socială Siret, unde văd mulți copii și liceeni voluntari. Mă impresionează o fată care probabil n-a dat încă bacul și îi organizează pe toți. Vorbește și cu oameni de două ori vârsta ei, spune ce are nevoie și roagă să se întâmple cât mai repede. 

Vizavi, trei bărbați opresc mașinile. Unul se pune în fața lor, ceilalți strigă „stop, stop, stop”. Deși ucrainenii din mașini fac semne vizibile că le mulțumesc, dar că nu doresc ajutorul, bărbații insistă. Iar dacă vreun geam se lasă în jos, cei trei bărbați pun tot ce au în mâini. Fără vreo întrebare, doar cu replica „God bless you”. Un nene, din dorința de a ajuta, încearcă să pună un pachet de șervețele umede pe torpedou, dar cade prin mașină. Doamna de la volan vrea să închidă geamul, aproape îi prinde mâna domnului. Totul se repetă la următoarea mașină.

Mă bucur că oamenii sar cu tot ce se poate că să ajute măcar puțin ucrainenii care fug de teroarea războiului, dar e evident și că e nevoie de mai multă organizare. 

Văd oameni care stau de câteva ore cu pancarte cu „cazare gratuită” sau „transport gratuit” și nimeni nu cere acel ajutor. E normală frica, nu e așa ușor să mergi în casa sau cu mașina unor necunoscuți, într-o țară străină, fără să fie gestionată, facilitată sau centralizată de autorități. 

Încerc să ajung cât mai aproape de graniță, să trec de bariera la care încep voluntarii, să văd ce se-ntâmplă cu oamenii imediat ce trec de verificarea documentelor. Pe stânga, două microbuze mari și oameni care așteaptă lângă. Un băiat stă obosit pe marginea drumului. Oamenii la geam par extenuati și dezorientați. 

Pe dreapta sunt câteva corturi. Lângă ele, câteva mese cu diferite alimente și ceai cald. Puțini oameni. Refugiații ucraineni se opresc, beau un ceai, se liniștesc și sunt întrebați ce-au nevoie. Dacă vine cineva după ei, pot să aștepte în corturi, la căldură. Dacă au nevoie de transport, îi vor duce la persoane care oferă transport. Pe chipul lor se vede o mică speranță și puțină bucurie că au reușit în sfârșit să treacă granița și, deși cu un nod în gât, pot să respire puțin că au ajuns pe pământ sigur.

Sâmbătă, pe 26 februarie, situația a fost preluată de Inspectoratul de Situații de Urgență Suceava, în timp ce joi și vineri situația a fost gestionată mai ales de oameni obișnuiți, voluntari și poliția din Siret. Mi se zice că „au întârziat ăi’ mai mari”, dar acum s-au dezmeticit, se organizează și zilele următoare va fi și mai bine. 

La întoarcere, văd pe sensul opus foarte multe mașini. Rândul se înșiră până-n centrul Siretului. Sunt oameni care vin să preia refugiați sau să dea o mână de ajutor. Când ajung acasă, văd știrea că s-a instalat și e complet operațională o tabără cu 30 de corturi. Acolo, 201 de refugiați pot avea cazare temporară cu mâncare și căldură. Mă bucur că-n sfârșit se organizează autoritățile și ajută practic, la graniță, refugiații. 

Nu e nevoie să mergi și tu acum la graniță, pentru că ajutorul vine și altfel. Poți să donezi alimente, haine, pături sau bani către organizațiile care se ocupă de asta. Colega mea Ruxandra ți-a pregătit deja o listă. Dacă poți să oferi transport sau cazare, sună la numărul lăsat de primar, vorbește cu organizațiile care centralizează informațiile astea. Trebuie să fim pregătiți să oferim ajutor refugiaților care vor avea nevoie de ajutorul nostru în perioada următoare, dar nu haotic, ci calm, organizat și în colaborare cu autoritățile.