Cum am ajuns într-o cabină cu filme porno c-un rom bulgar în prima mea vacanță în afara României

Probabil că motivul principal pentru care am desconsiderat turismul și l-am evitat până de curând e că nu mi-l prea permiteam. Prefer să călătoresc în mintea mea, îmi spuneam cu câte o carte în față în adolescență sau cu câte o liniuță mai târziu, pe la 20–30 de ani. Eram prea falit și prea mahmur după atâtea vizite pe la dealeri ca să mai am chef să ies din casă măcar.

Să locuiești o vreme în alt loc, în altă țară – ceea ce am și făcut la un moment dat –, e o chestie, dar ce sens are să te plimbi pe străzile unui oraș unde nu cunoști pe nimeni și să caști ochii la clădiri și copaci? Munți, plaje? Mă lipsesc, sunt băiat de oraș.

În copilăria mea din anii ‘80 primeam pachete cu ursuleți gumați și șampon de la rudele din Germania, dar nimeni, chiar nimeni dintre cunoscuți, nu călătorea în afara țării.

Pe lângă vacanțele la bunici, la Drăgășani, mergeam cu chiu cu vai de două ori pe an pe Valea Prahovei și undeva aleatoriu între Năvodari și Vamă. În anii ‘90, ai mei au reușit să mă trimită o singură dată, la 17 ani, într-o excursie de grup de câteva zile în Grecia, la Salonic și Atena, într-o primăvară ploioasă. N-am reușit decât să mă fac antipatic în autocar cât ascultam muzică clasică dată la maximum în căști și să suspin pe ascuns după un coleg de liceu cu două clase mai tânăr.

Nebunia colectivă a călătoritului și plecatului începuse deja. Dar în anii 2000, și mai ales după 2007, a devenit obsesie națională. Bineînțeles, mulți nici că s-au mai întors, în bună parte tot din motive economice. Eu am evadat pentru doi ani, după licența din 2001, într-un orășel canadian provincial, cu un nume ciudat și temperaturi care iarna ajung frecvent la minus treizeci de grade Celsius. Sunt însă printre cei care n-au prins rădăcini și s-au întors. De atunci nici că am mai trecut granița altfel decât accidental, pe la câte un workshop de câteva zile, legat de vreun job, la Strasbourg, Novi Sad sau Stockholm.

Fast forward douăzeci de ani după o tonă de legale și ketamină, depresii, psihoze și reabilitări, o mulțime de aventuri pasagere și spre zero relații serioase, câteva joburi obscure și prost plătite în media, ONG-uri, edituri. Iată, ai, în linii mari, portretul unei ratări oarecare. 

Cunoscuții hetero căsătoriți, trecuți de 40, se confruntă cu spectrul veștejirii și își trăiesc plafonarea, să zic așa. Fac al doilea copil și, poate, încep să se retragă tot mai des într-o casă la țară sau sunt absorbiți cu totul de vreo funcție măruntă la care au ajuns cu greu. Ăia gay fac poate pe maeștrii și jurații în emisiuni TV. Odată abstinent și complet reabilitat, mie nu mi-a rămas decât să-mi iau câine, eventual mașină pentru carnetul pe care nu l-am mai folosit de la 20 de ani, și să mă pun pe călătorit.

Ce-i drept, începusem de câțiva ani să prind gustul avionului, doar că sevrajul de key, fie el și psihic, cam interfera cu leisure-ul. După ce problema asta a dispărut, m-am trezit cu o sete de călătorit pe afară mai aprigă ca oricând. Turism mainstream, fără jenă.

Nu îmi trebuie musai locații exotice, trasee alternative, cartiere de periferie, plaje izolate, stațiuni obscure din țări mai puțin umblate sau natură în condiții extreme. Cel puțin nu înainte să văd și eu, ca tot omul, Roma, Paris, Istanbul și altele asemenea. Și ce-i cu figurile alea că trebuie să cunoști o țară din interior, să interacționezi cu localnicii? Dacă stai acolo cinci zile ce sens are să te prefaci că ești altceva decât un turist oarecare? Eventual, în timpul ăsta îi mai și bâzâi la cap pe localnici cu nevoia ta închipuită de a bea și a mânca cu ei, în loc să te plimbi prin locuri spectaculoase, amenajate cu grijă special pentru tine, chit că acasă un muzeu e ultimul loc în care ai merge.

Uneori lucrurile pe care nu le-ai făcut la timpul lor trebuie recuperate. Așa că merg oriunde. Timp și bani să fie, ideal și companie, dar la nevoie m-am obișnuit până și cu voiajurile de unul singur. Bifez țări, orașe, centre istorice, muzee, parcuri, tururi cu bus sau barcă, obiective turistice. În răgazuri mă mai scap la un joint sau o întâlnire prin Grindr. 

Fac mii și mii de poze cu telefonul. Zbor cu low-cost, cu escale lungi dacă e nevoie. Stau la prieteni și rude, în airbnburi, în dormitoare comune de hostel, la cort, oriunde e nevoie. E ceva adevăr în vorba aia că dacă vrei, se poate, chiar și în cazul călătoriilor pe afară. Nu spun nu la avion privat și apartament prezidențial, dacă se ivește ocazia, dar n-am nicio greață să fiu backpacker la 43 de ani și 130 de kilograme. 

La vârsta la care colegi de generație conduc catedre universitare sau fac averi prin corporații, iar unii se pregătesc să-și trimită copiii pe afară, eu îmi pun rucsacul în spinare, și mă ghemuiesc pe un loc meschin de avion. Apoi șontâcăi cu cârja mea, cu care m-am procopsit în urmă cu doi ani după o artrită septică care s-a lăsat cu proteză de șold, până la dormitorul cu paturi suprapuse aflat mai aproape sau mai departe de centrul unui nou oraș, după cum mi-e norocul și bugetul.

Până la urmă, fiecare călătorie, cu toate rateurile, gafele, escapadele deplasate, zgârceniile și snobismele ei, reușește încă să fie memorabilă. Ca să zic așa, am fost tânăr și neliniștit, am rămas neliniștit. Uite și cum a fost prima vacanță memorabilă, din afară, cu ani înainte să mă cumințesc cât de cât.

Germania a fost prima țară în care am ieșit în ultimii zece ani. Prima oară la Berlin, pentru o săptămână, în iulie 2012, la un prieten vechi care se mutase acolo și se transformase în câțiva ani, doar el știe cum, în jurnalist de limbă germană. Am avut unde să stau și un ghid avizat prin oraș, cel puțin când nu avea treabă.

Scopul principal, mai degrabă pretextul, era să-mi fotocopiez niște lucrări de specialitate de la câteva biblioteci universitare și publice pentru doctoratul pe care tocmai îl începusem, ceea ce am și făcut, în mare. Am descoperit orașul în drum spre Staatsbibliothek, Grimm Zentrum, Humboldt-Universität și Freie Universität. De muzee nu prea aveam timp și chef pe atunci, așa că în timpul rămas luam la pas Tiergarten și Mitte sau ieșeam cu amicul Sergiu pe seară la unul dintre zecile de restaurante studențești din Friedrichshain sau în Kreuzberg.

Nu ne-am încercat norocul atunci la Berghain, celebrul club electro care-și selectează clientela la intrare. Am poposit însă lângă, în Laboratory. E un club gay de sex unde, după ce intră, clienții se dezbracă și își lasă toate hainele la garderobă, în saci de plastic – mai puțin eu, pentru că era cam mult pentru mine din prima și nu voiam să complexez pe nimeni cu fizicul meu. 

M-am plimbat însă prin încăperile cu decor de ruină industrială și dispozitive BDSM. Am petrecut momente bune de șoc cultural în zona în care niște neni trecuți bine de prima tinerețe stăteau sub niște grilaje unde alții veneau să urineze și în zona centrală, unde un găligan cât ușa penetra în forță – ca să nu zic cu ură de ultras antigay – alți hăndrălăi în diverse hamuri și harnașamente. 

După ce mi-am mai revenit din panica gen „sunt în Sodoma și vine sfârșitul lumii”, ca un flashback din psihoza instalată după legalele din București, m-am mai relaxat și mi-am scos și eu scula pe afară, în timp ce mă mai învârteam pe acolo. În scurt timp, pe când stăteam pe o balustradă, a venit la mine celălalt tip solid din club și s-a apucat să mi-o sugă. Eu l-am lăsat. M-am suit apoi pe un fel de podium sau platformă unde erau mai mulți tipi care participau la nu știu ce acrobații sexuale.

Cum stăteam acolo m-am nimerit fix cu penisul în dreptul fundului unui tip nu prea înalt, dar fit și sexy. La un moment dat a observat și el proximitatea și, ca din întâmplare, fără să facă vreunul vreo mișcare anume, cu o ușurință neverosimilă, m-am trezit adânc în el. Deși excitant la început, din nu știu ce motiv, poate pentru că trebuia să fac pe armăsarul activ, mi-am pierdut repede interesul și apoi erecția, după care a dispărut și el. Și cam asta a fost seara aia, l-am adunat pe Sergiu de pe unde și-o sugea cu vreun turc sau asiatic și în scurt timp ne-am cărat.

N-a fost o experiență prea grozavă. Nici în cluburile gay mai sociale și la party-urile alternative la care m-a dus amicul meu nu am fost mai satisfăcut. 

Într-o după-amiază, spre finalul călătoriei, am coborât la Bahnhof Zoologischer Garten ca să văd celebra stație plină de tineri heroinomani prin anii ‘80. Știam de ea din filmul Christiane F., bazat pe cartea „Noi, copiii din Bahnhof Zoo”. Când am ajuns eu, stația era curată și degajată, dar atmosfera și fauna din spațiile comerciale din preajma ei nu păreau deosebit de respectabile – era plin de cârciumi ieftine și sex shopuri.

M-am tot învârtit pe acolo fără mari speranțe sau vreun scop anume până am luat la ochi ceea ce părea a fi un muncitor scund și vânjos, oacheș și cu ditamai bulge-ul, care dădea peste cap o halbă de bere în picioare, la o masă înaltă. Nu știu cum l-am convins din ocheade, dar cert e că peste câteva minute i-o sugeam imigrantului bulgar de etnie romă într-o cabină cu filme porno. El mă întrerupea din când în când ca să mă facă cumva să înțeleg mai mult prin gesturi că, dacă vreau să continuăm acolo, trebuie să mai introduc niște monede într-o fantă din perete. 

Bărbatul avea în jur de treizeci și pumnii și palmele supradimensionate, cum li se întâmplă muncitorilor în construcții. Avea și o sculă pe măsură, ceea ce ar fi putut fi o coincidență fericită, dacă n-ar fi fost unul dintre criteriile de selecție din capul locului. La final i-am lăsat vreo 20 de euro, nu mai știu exact, dar nu a mai contat, pentru că eram epuizat psihic. 

Am dormit bine în noaptea aia.

Am revenit în Germania câțiva ani mai târziu. Și de atunci până în prezent am mai călătorit și-am mai adunat povești pe care le voi prezenta aici în capitole viitoare.