Am văzut în Insulele Canare cum e viața bună, după ce am renunțat la România

În primăvara lui 2021 mă simțeam epuizată. După un an de pandemie petrecut mai mult în casă, ajunsesem să mă ascund sub plapumă, veșnic obosită, înfrântă, anxioasă și deznădăjduită. 

La nivelul minuscul al existenței mele, n-o duceam rău: stăteam cu pisica într-un apartament nici lux, nici ghenă, pe care-l umplusem cu plante și ghirlande de beculețe; aveam un iubit, prieteni buni, sprijin de la mama. Dar nu mă puteam da jos din pat. 

Îmi amânam proiectele la nesfârșit, nu răspundeam la mesaje, abia mă târam în fiecare marți la terapie, unde vorbeam în fiecare ședință despre același lucru: că nu găsesc motivația sau energia să fac nimic.

Ca jurnalistă, îmi petrecusem ultimii cinci ani la curent cu toate știrile, scandalurile de pe Facebook și nedreptățile sociale. Când eram încă în facultate, nu înțelegeam cum colegii mei puteau să trăiască complet deconectați de ce se-ntâmplă în jurul lor.

Abia intrasem în gașca de la Casa Jurnalistului, unde toate discuțiile se învârteau în jurul relelor din societate, în timp ce colegii mei vorbeau despre adidași și ce filme au ajuns în cinema. Pentru mine era important să vorbesc și să scriu despre tot ce se întâmplă rău în jurul meu, în speranța că o să contribui la o schimbare în bine. 

Iată-mă însă ani mai târziu, ascunsă sub plapumă, strivită de realitate. 

Punctul de cumpănă a venit într-o zi când am avut un atac de panică. Plângeam atât de tare că nu puteam să respir. Mă apăsa prea tare Bucureștiul, mă simțeam blocată într-un oraș care mă sufoca la propriu cu aer otrăvit, care putea să cadă pe mine la primul cutremur, unde toată lumea, inclusiv eu, era deprimată și săracă. Nu mai aveam energia nici să înot în valul de extremism în creștere sau în lăturile politice care curgeau în realitatea noastră comună în România. Soluția, pe care o știam deja de câțiva ani, era să fac o schimbare radicală – să plec. 

De-a lungul anilor am tot auzit de programele europene de voluntariat. Dacă ai sub 30 de ani, poți să mergi într-o țară străină unde lucrezi part time într-un proiect, de obicei al unui ONG. La schimb, Comisia Europeană îți dă cazare și ceva bani din care să trăiești. Mi s-a părut o punte de plecare bună, pentru că aș fi avut ceva mai multă stabilitate decât dacă m-aș fi mutat într-o țară străină de capul meu.

Am intrat pe toate grupurile de Facebook de European Solidarity Corps pe care le-am găsit și m-am pus pe scris aplicații. Am încercat, printre altele, la un adăpost de cai din nordul Italiei, la o fermă de fluturi prin Franța și la un proiect din Germania destinat copiilor cu dizabilități, dar de fiecare dată am primit răspuns negativ.

Nu știu dacă a fost noroc chior sau s-au aliniat planetele, dar soluția a venit dintr-un e-mail scris mai mult la plezneală. În 2017 aplicasem și fusesem acceptată la un proiect în Insulele Canare, dar până la urmă n-am mai plecat pentru că pe iubitul de la vremea aia nu-l acceptaseră și nu voiam să merg fără el – mare greșeală. Patru ani mai târziu, am zis să mai bag o fisă.

„Hei, sunt fata aia din România din 2017, mă mai țineți minte?”, așa am început e-mailul, fără mari speranțe. Timp de vreo săptămână n-am primit niciun răspuns, dar într-o după amiază m-am trezit cu un mesaj. Tipa mi-a zis că le-am scris pe o adresă pe care n-o mai foloseau și că am avut noroc că a intrat pe ea din greșeală. Și mai mare noroc a fost că erau în căutarea unui voluntar pentru un proiect pe insula La Palma.

După un interviu scurt, în care le-am povestit câte ceva despre mine, am primit confirmarea că pe 1 septembrie mă așteaptă în La Palma, unde voi lucra în departamentul de tineret al autorităților locale, care se ocupă cu organizarea de evenimente culturale pentru tinerii de pe insulă.

După o euforie inițială – wow, chiar se întâmplă! – a venit ca o găleată de apă rece sentimentul că urma să renunț la tot – casă, familie, prieteni, pisică, iubit, job, ca să mă mut pe o insulă în mijlocul Oceanului Atlantic, la șase ore de zbor de București. Un pas uriaș pentru cineva care n-a fost niciodată plecată din țară mai mult de două săptămâni. 

Ultimele zile în țară le-am petrecut într-un turneu de plâns. La mama, la bunica, cu mătușa, cu toți prietenii din București. Pe 31 august, câțiva prieteni și gagiu-meu m-au condus la aeroport. Deși urma să se întâmple exact ce îmi doream de niște ani, aveam inima frântă. Urăsc despărțirile. 

La Palma face parte din Arhipelagul Insulelor Canare, alături de Tenerife, Fuerteventura, Gran Canaria, Lanzarote, La Gomera, El Hierro și La Graciosa. Sunt teritorii care aparțin Spaniei, pierdute undeva prin oceanul Atlantic, în zona subtropicală, mai aproape de continentul african decât de Europa. Atât de aproape că atunci când sunt vânturi puternice, norii de nisip din Sahara saturează aerul de deasupra lor și le învăluie într-o ceață gălbuie.

Insula are 85 de mii de locuitori, cu câteva mii mai mulți decât are Târgoviște, orașul meu natal. Majoritatea trăiesc din agricultură: animale și plantații nesfârșite de banani. Se face și ceva turism, dar mai degrabă rural și mult mai puțin decât în insula vecină, Tenerife. În La Palma e liniște și aer nepoluat. N-ai prea multe de făcut decât să te plimbi prin munții cu păduri tropicale seculare și pe plajele cu nisip vulcanic negru.

După un zbor lung și o călătorie cu feribotul, în care am descoperit că am rău de mare, am ajuns într-un apartament din centrul capitalei Santa Cruz de La Palma, unde urma să locuiesc cu alți patru voluntari. Primul șoc a fost că trebuia să vorbesc în spaniolă, limba comună pentru toți. Spaniola mea se rezuma la ce știam de prin telenovele (mulțumesc, Rebelde). În primele zile mi-a fost mai greu, dar, spre surprinderea mea, spaniola s-a lipit destul de ușor de mine, sau eu de ea, așa încât după câteva săptămâni puteam să susțin conversații uzuale.

La început m-am simțit ca verișoara de la țară. În prima zi de plajă, am zis că rămân eu cu lucrurile pe plajă, cât ceilalți se duc să înoate. Toți s-au uitat la mine nedumeriți – cum adică să rămân cu lucrurile? Apoi mi-au explicat că pe insulă nu prea există furturi și în general nu se întâmplă chestii ilegale, așa că pot să merg liniștită odată cu ei, că n-o să rămân fără portofel.

Apoi, m-am minunat de cât de funcțională e societatea canară. La Palma este o rezervație a biosferei UNESCO. Nu știu dacă ăsta e motivul sau pur și simplu palmerii sunt foarte civilizați, dar în șase luni de străbătut insula în lung și-n lat n-am văzut deloc gunoaie aruncate aiurea. Nici prin orașe sau prin cele mai izolate sate, nici pe plaje sau prin păduri. M-a durut sufletul când îmi aminteam de râurile sufocate de plastic din țara mea, unde găsești gunoaie până și pe crestele munților. 

Pe 19 septembrie, la două săptămâni și-un pic de când ajunsesem pe insulă, un munte s-a cutremurat din străfunduri și a început să scuipe râuri de lavă și nori de cenușă. A fost prima erupție vulcanică din La Palma din 1971 și cea mai lungă. A durat până aproape de Crăciun, a înghițit câteva sate și a acoperit întreaga insulă cu un strat de cenușă neagră. N-a murit nimeni, pentru că garda civilă a evacuat populația cu câteva ore înainte de erupție. 

M-a impresionat eficiența cu care s-au mobilizat autoritățile și sistemul de sprijin pe care l-au construit pentru evacuați. Mulți și-au pierdut casele, plantațiile de bananieri, animalele. Guvernul a început imediat demersurile de reîmproprietărire și despăgubire. A înființat un centru de donații, unde am lucrat ca voluntară și am cunoscut câțiva dintre oamenii afectați. Majoritatea bătrâni, veneau acolo ca să primească haine, produse de igienă și alimente de bază, pentru că nu mai aveau de niciunele.    

Într-un mod aproape suprarealist, viața pe restul insulei a continuat aproape fără schimbare. La câțiva kilometri de un dezastru natural în plină desfășurare, oamenii au continuat să meargă la muncă, la plajă, să iasă la terase, chiar dacă în unele zile ploua cu cenușă în beri și cafele. 

Chiar și cu stresul unui vulcan în plină erupție, ușor–ușor m-am acomodat cu noua mea viață. Sigur, n-am scăpat pur și simplu de anxietate și de depresie, dar am descoperit că dacă mă arunc în apa rece a oceanului în fiecare dimineață, îmi scade ritmul cardiac și mi se topesc fricile. Am petrecut mai mult timp în natură decât închisă într-un apartament, am mers enorm pe jos prin munți și prin păduri și am început să mă simt mai în formă și mai puternică.

Pe măsură ce m-am relaxat, mi-am dat seama cât de încordată eram permanent în România. Unul din motivele principale era că nu mă simțeam în siguranță, ca femeie. Mi s-a întâmplat de nenumărate ori să aud cele mai scârboase lucruri de la bărbați necunoscuți. De atâtea ori m-au atins, s-au înghesuit în mine în autobuz, s-au holbat la mine ca niște hiene nemâncate. 

Pe străzile din București am văzut atâtea penisuri de masturbatori în public, mi s-au urlat atâtea grosolănii despre cum îmi intră șaua bicicletei în pizdă, despre ce mi-ar face și cum mi-ar da-o, că abia când am ajuns aici mi-am dat seama că am trăit atâția ani cu teama cuibărită în suflet și că nu e așa peste tot. Ce șoc!

Și ce diferență în felul cum respir aici. Nu mi se mai înnoadă aerul în gât dacă sunt singură noaptea pe stradă, pentru că toată lumea se comportă ca și cum aș fi invizibilă. Bărbații trec pur și simplu pe lângă mine, nu se holbează nici dacă nu port sutien. Poate aruncă o privire fugitivă, dar atât, nici vorbă de comentarii sau, culmea, să mă atingă. Mă simt ca un om în treaba lui, nu ca o pradă. 

Viața nu mi se pare mai scumpă ca în București, ba pe alocuri ies chiar mai ieftin. Prețurile în supermarket sunt cam aceleași. Nu mai cheltui bani pe comandat mâncare, pentru că gătesc mai mult. La chirie dau mai puțin, pentru că nu mai stau singură. Ieșitul în oraș mi se pare mai ieftin ca în București, poate și pentru că stau într-un orășel universitar și prețurile sunt studențești. O cină de două persoane, cu băuturi și porții generoase din care te saturi și poate mai iei și pentru acasă, ajunge pe la 30–40 de euro. Nu prea am pățit asta în restaurantele bucureștene. 

Altă mare diferență e atmosfera generală. Dacă în București totul e pe repede–înainte, toată lumea e nervoasă, stresată, cocoșată de griji, aici e opusul. M-au uimit oamenii care ies pe stradă doar să se plimbe, pensionarii care ies la terasă să bea cafeluța de dimineață. E și normal că în România, unde aproape jumătate din populație muncește pe salariu minim, lumea e permanent nervoasă și tristă. Cum ar putea să fie altfel, când trebuie să te gândești mereu la bani, pentru că banii nu-ți ajung niciodată, oricât ai munci? Mai ales într-un oraș ca Bucureștiul. În La Palma, salariul minim de 1 050 euro îți ajunge să trăiești decent. 

În ianuarie proiectul s-a terminat. M-am mutat în Tenerife și m-am reapucat de scris, în timp ce caut un job la corporație. 

Nu vreau să fac reclamă plecatului din țară și nu zic că e alegerea potrivită pentru toată lumea. Am sacrificat confortul psihic pe care mi-l dădea sistemul de sprijin format din prieteni apropiați, cariera pe care mi-o construisem ca jurnalistă și un oarecare statut social care venea la pachet cu asta. Acum sunt neica nimeni, momentan n-am prea mulți prieteni, n-am contacte, dar știu că pot să ajung să mi le fac, trebuie doar să am răbdare. 

În schimb am un sentiment nou, de pace. Pentru că știu că lucrurile merg așa cum trebuie, că jucăm toți după aceleași reguli, că nu mă simt vânată pe stradă sau la vreo petrecere. Mă simt în siguranță, nu tre să mă feresc de oameni, nu-i bănuiesc de intenții rele. Poate e naiv din partea mea. Dar până acum nu mi s-a demonstrat contrariul.