Ana Ularu, tribes of europa, Netflix
Fotografie de Marc Rissmann
Cultură

Am vorbit cu Ana Ularu despre feminism, #metoo în România și noul ei serial de pe Netflix

„Nu pot spune cu mâna pe inimă că mă stabilesc nicăieri, nici că-mi reneg țara, nici că visul american, nici că nimic.”
5.3.21

Pe Ana Ularu am cunoscut-o demult, la Apropo TV, vorbind, cât de cât la mișto, despre niște oameni și filme, apoi am revăzut-o în casa unor prieteni comuni, unde se fuma, se bea și se vorbea, cât de cât la mișto, despre niște oameni și filme. Acum n-am avut încotro și, cu ocazia laxă a noului serial în care joacă, Tribes of Europa, chiar la o zi după premiera lui pe Netflix, am organizat un interviu de la distanță, prin telefon. 

Publicitate

VICE: Ești la Berlin. Ce faci acolo, dacă nu sunt indiscret?
Ana Ularu:
Ești. Locuiesc parțial aici. E o chestie care mă amuză foarte tare, pentru că din clipa asta am patru adrese. În lume. Adică am adresa din buletin, din București, am adresa la care locuiesc aici, în Berlin, am o adresă în Statele Unite, fiind deținătoare de Green Card, și am adresa la care locuiesc, de fapt, în București. 

Deci, nu te-ai hotărât, încă, s-o rupi definitiv cu România?
Nu, nu, nu, nu-mi place să zic despre nimic că ar fi definitiv. Adică sunt zone ale vieții mele în care sunt cât se poate de decisă și fermă, dar din punctul de vedere al vagabondajului și al bucuriei de a descoperi geografia nu știu dacă o să mă fixez vreodată în ceva. E bizar că acum am petrecut cel mai mult timp, consecutiv, în interiorul acelorași granițe.

Dar e doar o chestie legată strict de contextul pandemiei. Nu pot spune cu mâna pe inimă că mă stabilesc nicăieri, nici că-mi reneg țara, nici că visul american, nici că nimic. Optez să fiu liberă. Unde-mi doresc eu în lume. Și mă gândesc cu drag și tristețe la un bun prieten care e englez și locuiește în România și care va trebui să treacă prin multe rahaturi datorită alegerilor politice imbecile ale Marii Britanii.

Vorbim despre geografie, filmografie și despre cum a intrat primul sezon al serialului pe Netflix, unde Ana joacă rolul Grietei, „una dintre războinicele de rang înalt din tribul Crows”. O întreb dacă chestia asta cu interpretatul femeilor puternice, independente, ocazional războinice, a devenit pe undeva un reflex condiționat, un obicei lucrativ, dacă a ajuns în punctul acela al carierei în care știe ce rol o să i se ofere înainte de a răspunde la telefon agentului.   

Nu știu dacă s-a format un obicei. Dar nu cred că inspir eu neapărat infanta și ingenua. Și aplaud pe oricine mă distribuie într-un astfel de rol pentru că e, cred, și o formă de imaginație. Adică, uite, fata știe să mânuiască sabia, să călărească, să tragă cu arbaleta și are maxilarul puternic, dar mă bucur mult când cineva mai vede și alte valențe strong în mine. Pe de altă parte, nu știu dacă se poate împărți totul în femei puternice și femei slabe, există multe nuanțe la mijloc.

Publicitate

Dar apropo de nuanțe sau de lipsa lor: ai văzut că unii și, mai exact, unele, îl cataloghează deja ca fiind un serial „feminist”?
Eu mă bucur dacă e perceput așa. Dar m-aș bucura și mai tare dacă am ajunge în punctul ăla în care ar fi perfect normal să avem în funcții de conducere atât bărbați, cât și femei. Cât și absolut orice variantă intermediară pe care ar avea-o cineva. Așa, ca alegere pur personală.

Până foarte de curând, lumea a mers foarte pidosnic, așa, pe ideea că femeia e ori soție, ori amantă, ori târfă, dar totdeauna în relație cu altcineva. Va fi o zi binecuvântată aia în care ni se va părea normal - deci, nu vom mai simți nevoia să remarcăm sau să aplaudăm - faptul că, uite, a mai apărut un serial „feminist”. Ziua aia când o să zicem, simplu: „Uite un serial.”      

Observă că ea, una, a avut noroc. Inclusiv în Emerald City (NBC, 2017), în care a jucat personajul Wicked Witch of the West din The Wonderful Wizard of Oz. „Pentru că, întâmplător, în magie e matriarhat.”

Totuși, privitor la Triburile, aș observa că, în sfârșit, acolo se rezolvă problemele privind egalitatea de șanse între femei și bărbați, salarizarea egală, știi ce zic. Anul în care se petrece acțiunea fiind 2074.
Asta ar fi haios să se întâmple un pic mai devreme. Am avut deja un milion de discuții pe tema asta cu indivizi care se opun salarizării egale în sport, de exemplu, aducând în sensul ăsta tot felul de argumente imbecile. Nu vreau să mai insist.

Publicitate

Dar îți propun un alt gen de argument, fără a generaliza: uite cum a fost tratată pandemia în țările conduse de femei. Deci, da, suntem încă în punctul acela în care ne trebuie o formă de militantism în direcția asta - cum îi spui tu - „feministă”. În sensul de a tinde spre normalitate, cum aș zice eu.

Altminteri, cred că a existat întotdeauna un fel de respect și de înțelegere pentru femeile interesante și puternice ale epocii, chiar dacă ele erau silite de societate să funcționeze aproape ilicit, trecând mai mereu pe sub radar. Sunt într-o perioadă în care citesc mult din Alexandra David-Néel și mă gândesc că dacă altcineva ca ea ar fi avut posibilitatea să facă expedițiile pe care le-a făcut Alexandra în Lhasa, în Tibet, în 1924, le-ar fi făcut. Pentru că voință și curaj din partea femeilor exista.

O întreb, on topic, dacă a sesizat vreodată că e discriminată financiar, dacă nu altcumva, gândindu-mă la ceea ce la Hollywood se numește „gender pay gap” (vezi, de pildă, cazul actriței Michelle Williams, plătită de opt ori mai puțin decât partenerul ei Mark Wahlberg, pentru rolul interpretat într-o producție intitulată - ce ironie grosieră, ce caterincă proastă! - All the Money in the World). În fond, Emerald City era, totuși, un serial american. 

Nu știu, sincer, apropo de ideea de plată, pentru că n-am pățit să transpire cumva sumele, dar cred că m-aș fi revoltat vizibil dacă aș fi știut. Cert e că discriminată nu m-am simțit, ci dimpotrivă. Nici în țară, nici aici, în străinătate - cel puțin în situațiile de lucru în care m-am aflat eu, că n-am ajuns în contexte de genul Harvey Weinstein.

Publicitate

E drept că n-am jucat niciodată în America, ci doar în proiecte americane, produse de americani, dar filmate în Europa. Și am avut mereu experiențe profesionale foarte plăcute cu bărbații, ba chiar am sesizat, de câteva ori, că și femeile pot fi la fel de crude. Dar, mă rog, asta ține foarte puțin de cum ne-am divizat zigoții și foarte mult de personalitate și caracter.

10 Ana Ularu ©Marc Rissmann.jpeg

Fotografie de Marc Rissmann

Te-ntreb asta și într-un context românesc cumva paradoxal, în egală măsură puțin inflamat, dar și destul de abstract: chiar există #metoo în România? E și mișcarea asta tot un fel de trib și se comportă ca atare?
Nu e un trib. E pur și simplu o mișcare de emancipare esențială. Pentru că a existat foarte mult abuz de putere, foarte multă vreme. Și, da, știu că sunt gurile rele care susțin că au existat beneficiare ale abuzului. Dar per total asta nu schimbă cu nimic datele esențiale ale problemei.

Și în România există încă un pic de atitudine, evident nu din partea tinerei generații care e complet trezită la realitatea istorică. Apropo: eu, una, am lucrat, încă de la 19 ani, cu regizori precum Cristian Mungiu și Radu Muntean, care fac parte acum din generația mediană, și am avut parte numai de experiențe profesionale civilizate și creative.

Dar dincolo de experiențele mele fericite, și o spun cu tot respectul pentru interlocutorul meu, există mulți bărbați în România care nu sunt gata să renunțe la niște precepte vechi, din alt secol. Uită-te, de pildă, la cât de mult trebuie să luptăm și să aducem în atenție ideea de violență domestică. Uită-te ce atitudine există încă față de victime. Și la acordul tacit al unei anumite părți a populației.  

O întreb cât de reconfortant e să trăiești, ca femeie, în Germania, care ocupă locul 10 în Global Gender Gap Report (clasament dominat de Islanda), cu un indice de 0,787, și un onorant loc 6 în Gender Inequality Index (clasament unde, apropo, România e pe 49). În Germania, așadar („cea mai feministă țară în care am trăit”, vorba unei autoare americane pe nume Sarah Rosemary Anagnostou, care publică în The Leipzig Glocal), unde cancelar e o femeie. 

Publicitate

Nu trăiesc aici de suficient de mult timp să-mi fi format o opinie definitivă, dar sunt convinsă că în Germania nu are nimeni atitudinea aia: „Lasă, că și ție ți-a plăcut”. Din ce-am observat până acum, poliția se comportă exemplar. Am văzut de curând pe stradă un punker beat mort, care trântea mese și făcea ca toate alea și niște polițiști au venit imediat și l-au calmat. Fără să fie nicio secundă violenți, fără să aducă echipament de război, cum s-au mai văzut cazuri.

Vezi, câteodată mi se face foarte dor de România și dup-aia mă gândesc la toate lucrurile astea, fac comparații, îmi dau seama cum s-ar fi întâmplat lucrurile la noi și mă ia cu niște spume... Să nu mai vorbim despre ce se întâmplă cu drepturile LGBTQ+. Mai avem mult de lucrat noi, românii, până să ajungem la nivelul unei lumi civilizate din 1997. 

03 Ana Ularu ©Marc Rissmann (1).jpg

​Fotografie de Marc Rissmann​

Mă trezesc remarcând că și în Triburile sunt niște minoritari. Și niște ecologiști, niște corporatiști, niște extremiști (de dreapta) și așa mai departe. E o lume politică în mic, care apare, se coagulează, se stratifică, pe tipologii, după ce ne cade șandramaua asta în cap. Când? Într-un viitor postapocaliptic al omenirii care devine, la cum merg lucrurile acum, din ce în ce mai plauzibil. O întreb pe Ana ce crede despre triburile astea reale, politice, de azi. Și unde se plasează ea ideologic, întrucât - atenție, urmează un fals paradox -  actoria e o meserie prin excelență liberală, de dreapta, iar activismul e prin definiție de stânga. 

Mă plasez într-o bulă, să zic așa, de bun simț, întrucât cred că drepturile minorităților sunt chestiuni de bun-simț. Liberul schimb și libera circulație sunt iarăși niște teme de bun-simț.  

Publicitate

Conservatorii ar putea fi de altă părere.
Păi, știi ce se-ntâmplă acum în Texas, cu republicanii care dau vina pe Green New Deal, care nici n-a fost încă aplicat... Vezi Doamne, e din cauza turbinelor de vânt. Boss, nu s-a ratificat încă chestia asta! Și încearcă să aducă drept argument faptul că n-ar trebui niciodată să devenim ecologiști pentru că, uite ce se-ntâmplă, îngheață Texas! Evident că e o absurditate, dar gurile mari și demagogii prind la oamenii dezinformați, care-și iau știrile dintr-o singură sursă sau zonă și care de-abia așteaptă să nu le schimbe nimeni părerea pe care deja o au despre ecologie.

Dar apropo de asta, iarăși, noi vorbim de fapt despre chestiuni care ar trebui să fie de bun simț. La fel cum sunt convinsă că nu ți-ar trece prin cap să te caci în propria ta sufragerie, tot așa ar trebui să nu faci mizerie în propriul oraș. Nemaivorbind de faptul că faci și plozi în același timp cărora le lași ce? Râuri de deșeuri și gunoaie englezești arse la marginea Capitalei?

Bănuiesc că e puțin mai bine la Berlin din punctul ăsta de vedere.
Să știi că și aici e foarte mult gunoi, chiar azi am remarcat chestia asta. Dar în același timp sunt și multe spații verzi, multe colonii, cu grădini - grădini din astea comune, cum sunt și în New York, unde lumea plantează legume și flori sau crește albine. E un avânt hipiot puternic, care mie-mi place foarte mult. 

Publicitate

Îmi propun să închid discuția (care și așa s-a dus dincolo de limita de bun simț cantitativ care exista, eheeei, pe vremea mea, în presa scrisă) cu câteva întrebări legate de cea mai problematică specie endemică: adolescenții. Personal, vin din trecut, dintr-un univers paralel, anacronic, și nu-i înțeleg. Îi și evit, pe cât pot, so help me God, și fac glume - de la mediocre la foarte proaste - despre un youtuber de 20 de ani pe nume Selly, pe care-l consider complet nefrecventabil. Revenind: o întreb pe Ana Ularu ce s-a schimbat esențial în societate și cât de safe i se pare lumea asta în care trăiesc ei față de anii '90, în care ne-am petrecut noi adolescența.

Hm. Nu știu ce să zic. Mi se pare că trăiesc într-o lume care are tendința să-i deprime. Care-i conduce la excese și la suicid mult mai repede decât se întâmpla, foarte rar, pe vremea noastră. Și mi se pare că ce face social media în perioada asta e absolut criminal. Pentru că e oricum destul de greu să fii adolescent și fără să ai niște repere greșite și false de pe Instagram.

În paralel cu aceste slăbiciuni, adolescenții de azi sunt, din multe puncte de vedere, mai inteligenți decât eram noi, mai adaptabili la tehnologiile noi, știu mai multe lucruri decât știam noi. Dar nu mi-aș schimba adolescența mea pe a lor. Uite, e atât de multă violență și nedreptate în social media, unde nimeni n-are chip, de fapt, încât îmi dau seama că pentru cei care se situează în afara normei poate să fie absolut deprimant.

Chiar aveam pregătit un citat despre chestia asta. E un psiholog social american, o doamnă pe nume Jean Marie Twenge, imaginează-ți, care a declarat recent: „Tinerii Generaţiei Z sunt în pragul celei mai mari crize a sănătăţii psihice din ultimii zeci de ani”.
Ar trebui să cunosc mult mai mulți adolescenți să comentez la modul avizat ce zice doamna asta. Dar simt că sigur nu le e ușor, întrucât trăiesc într-o lume care valorifică niște lucruri pe care ei nu le pot controla sută la sută. Adică, uite, sună foarte tâmpit chestia asta, dar noi aveam un soi de rușine în a fi repetentul clasei. Era ceva mișto în a fi ăla deștept. Nu tocilar, deștept. Eu eram la uman, la spaniolă intensiv și, mamă, ne uitam la ăia de la real, care fuseseră colegii noștri până într-a opta, ca la Dumnezeu. Era o chestie de: „Băi, ăia sunt mai inteligenți decât noi, îi duce capul mai mult.” 

Acu’, degeaba ești deștept dacă arăți ca un tocilar.
Da. Și fără să fiu o persoană pudibondă, mi se pare că sunt sexualizați mult prea mult. Copiii ăștia. Adolescenții ăștia. E înfiorător. Și asta ți-o spune o femeie care a debutat în meseria ei în rolul Lolita.  


Dragoș Vasile e jurnalist de cursă lungă, a lucrat la Evenimentul Zilei și Jurnalul Național, precum și la Academia Cațavencu. De șapte ani e producătorul emisiunii Apropo TV. Vede un film în fiecare zi.