sanatate mintala

La psihiatrie izolarea din pandemie e ca iadul pe pământ

„Prima oară când a trebuit să mă izolez, creierul meu afectat de PTSD a luat foc.”
21.4.21
psihiatrie in pandemie
Imagine: Nadia Akingbule 

Avertisment: traumă, tulburări alimentare, automutilare și suicid.

Mulți dintre noi am fost nevoiți în pandemie să ne autoizolăm pentru un „X” număr de zile din cauza expunerii la COVID-19. Alții au fost mai puțin norocoși și s-au infectat. 

Dacă ai susținere din partea celor dragi și ești îndeajuns de norocos/ă să fii asimptomatic/ă, autoizolarea este mai mult plictisitoare, frustrantă, plină de singurătate și probabil că implică câteva alegeri culinare dubioase și mult Netflix.

Publicitate

Dar dacă ai fi unul dintre cei 50 893 oameni din Marea Britanie proaspăt internați într-un spital psihiatric sub Mental Health Act între 2019 și 2020?

Sedona, în vârstă de 19 ani, nu a avut voie să iasă din camera ei de spital timp de două săptămâni după ce a intrat în contact cu virusul, și a trebuit să se autoizoleze câte șase zile de fiecare dată când s-a întors pe secția de psihiatrie de la Urgențe, după ce a avut nevoie de îngrijiri medicale. Fiindcă suferă de anorexie și BPD (Tulburare de Personalitate Borderline), îi este prea rău să meargă acasă, o decizie care nu i-a mai aparținut odată spitalizată, conform proiectului de lege. 

„În fosta secție unde eram, mi se aduceau mesele în cameră, unde trebuia să mănânc pe pat, lucru destul de complicat. Pe secția unde sunt acum, a trebuit să stau în salon și orice personal medical care intra trebuia să fie echipat din cap până în picioare în echipament de protecție”, spune ea. „Am fost pusă sub observație de doi la unu (doi membri ai personalului la un pacient) din cauza riscului crescut, dar a fost și o binecuvântare fiindcă am avut cu cine să vorbesc.”

Pentru pacienții cu tulburări de alimentație, să ia masa în medii diferite poate fi extrem de tulburător, iar anorexia lui Sedona înseamnă că momentan poate mânca confortabil numai în sala de mese. „În timpul izolării nu mi-a fost oferită niciun fel de hrană orală. Am fost hrănită mecanic printr-un tub la pat, lucru deloc practic și destul de traumatizant.”

Publicitate

Când a fost anunțată carantina în martie 2020, Sedona era în comă la terapie intensivă după ce a încercat să se sinucidă din cauza stresului pandemic. Fiindcă e în spital de atunci, Sedona spune că „am văzut secții care intră în carantină, pacienții care urlă încuiați în saloane fiindcă nu au vrut să se autoizoleze, familii care nu au mai participat la recuperare, personal medical îmbrăcat în combinezon, testare continuă a pacienților și secții care au devenit clinice.”

Deși recidivarea în timpul recuperării nu este neobișnuită, Sedona simte că autoizolarea în spital i-a adus o cantitate substanțială de suferință în plus când vine vorba de sănătatea ei mintală. „Prima oară când a trebuit să mă izolez, creierul meu afectat de PTSD a luat foc. Să fiu încuiată sau blocată într-o cameră este unul dintre factorii mei declanșatori.”

Pe lângă nesupunerea pacienților, aplicarea restricțiilor împreună cu oferirea de îngrijire adecvată au fost extrem de dificile pentru personalul medical. „Cea mai mare provocare este să încerci să găsești un echilibru”, spune o asistentă de la o cameră de gardă psihiatrică din nordul Angliei. 

Publicitate

„Pacienții pot fi confuzi, agresivi sau cu comportamente provocatoare. Au venit la spital pentru ajutor și să fie singuri în cameră poate fi contraproductiv”, explică ea. „În același timp, personalul medical și ceilalți pacienți trebuie protejați de infecție. Pare imposibil să-i ținem pe toți în siguranță și să-i îngrijim și din punct de vedere mintal, cât și fizic.”

Lui Paige, care când am vorbit cu ea era în a 15-a zi de autoizolare într-un spital de psihiatrie din Londra, i s-a spus că izolarea trebuie să continue pentru toți pacienții până când ultimul caz activ de COVID de pe secția ei este negativ. Protocolul în spitalul unde e internată spune că pacienților li se permite să iasă din saloane numai ca să mănânce, și atunci la mese individuale vizavi de un membru al personalului. Pacienții cu COVID sunt izolați în alte „zone”, unde intrarea personalului medical este puternic restricționată.

Începutul autoizolării, a spus Paige, „m-a făcut să mă simt claustrofobă și blocată. Mi-au crescut răspunsurile induse de traumă”. La fel ca Sedona, Paige a fost internată pe perioada ultimului an din cauza unei tulburări de alimentație. Simte că izolarea i-a declanșat tipul de gândire dat de tulburare și că i-a afectat recuperarea. O mare parte din progresul ei a fost inversat și a avut nevoie de intervenții intensive ca să fie hrănită adecvat.

Paige nu a putut nici să-și mai vadă familia peste cinci luni de la internare, lucru pe care l-a descris ca fiind „cea mai grea experiență prin care am trecut”, din moment ce era în stare critică și nu putea să se dea jos din pat fără scaun cu rotile. „Chiar și atunci când au fost implementate vizitele în grădină la distanță, nu am putut să cer părinților să traverseze toată țara ca să stea departe de mine în grădină timp de 90 de minute.”

Publicitate

În ciuda lucrurilor ăstora, Paige spune că se simte în siguranță și adaugă că „este foarte clar că personalul muncește din greu să ia măsurile necesare cât mai rapid”, dar este „un sentiment comun că sistemul de sănătate mintală a fost uitat”. A vorbit cu manageri de spital care nu știau ce reguli pentru coronavirus să urmeze „fiindcă nu li se oferiseră indicații”. Confuzia cu privire la restricțiile coronavirus pare a fi o temă recurentă peste tot.

Cât a fost internată, tot pentru o tulburare de alimentație, Vicky, în vârstă de 22 de ani, s-a luptat să fie în siguranță când era singură. Așa că un „plan” a fost implementat ca să o susțină și să aibă o tranziție lentă și graduală către timpul în solitudine. După șase luni din cele opt petrecute internată, a început să aibă simptome și i s-a spus să se autoizoleze imediat. Testul pentru virus i-a ieșit negativ, dar a trebuit să stea în salonul ei aproape o săptămână până a primit rezultatul.

„Am muncit din greu ca să am acces restricționat la camera și baia mea, dar nu eram pregătită pentru acces total”, își amintește ea. „Când am intrat în izolare, am stat în camera mea toată ziua, nesupravegheată în majoritatea timpului. Asta a însemnat că am căzut pradă multor comportamente nesănătoase, lucru care mi-a afectat recuperarea.”

Pe secțiile de tulburări de alimentație, pacienții sunt de obicei susținuți după mese de personal medical instruit, sub „supervizare” sau „timp protejat”, fiindcă atunci se simt cel mai rău. După cum explică Vicky: „Primeam suport la mesele unu la unu și o perioadă după. Fiindcă personalul instruit era în sala de mese, eram adesea lăsați cu angajați neinstruiți, lucru foarte dificil, dar imposibil de evitat.”

Publicitate

Și pacienții și personalul sunt speriați. „M-am simțit destul de nesigură în izolare”, spune Vicky. „Când mă comportam periculos, majoritatea personalului era reticent să încalce distanțarea socială ca să mă imobilizeze. De mai multe ori am fost lăsată să-mi fac rău.”

Vicky mi-a mai spus și că a trecut prin „cea mai traumatizantă experiență” din spitalizare când, în izolare, s-a declanșat alarma de incendiu noaptea și a fost forțată să intre înapoi în cameră. Spitalul a avut un plan personalizat să o țină în siguranță în preajma alarmelor de incendiu, dar din cauza izolării nu a fost urmat. „Nu mi s-a spus ce trebuia să fac în situația asta, dar am o reacție foarte urâtă la alarmele de incendiu.”

Spune că „personalul a fost incredibil” în condițiile în care „nu erau destui angajați și se temeau adesea pentru propria sănătate și să nu ducă virusul acasă la familie, dar au fost mereu dedicați”. 

Dar Vicky adaugă că „Îmi doresc ca spitalul să fi primit mai multă pregătire de la început fiindcă părea că improvizează pe parcurs.”