istorie

Cum e să afli că vecinul tău a ucis zeci de oameni

Un tânăr din Tasmania a împușcat letal 35 de persoane în timpul unui masacru oribil în 1996. Localnicii își amintesc cum era tânărul înainte de incident.
4.5.21
masacru australia
Australianul Martin Bryant în fața casei sale din Hobart, cu câteva zile înainte să comită masacrul pe 28 aprilie 1996. Foto: AFP

Acum douăzeci și cinci de ani, pe 28 aprilie, un bărbat a intrat într-o cafenea din Port Arthur Historic și s-a așezat să ia masa. După ce a terminat de mâncat, a băgat mâna în geantă, a scos o pușcă semi-automată Colt AR-15 și a început să tragă în toată lumea din jur. A ucis 33 de persoane, inclusiv doi copii, și a rănit alte 25.

În aceeași zi, cu ceva timp înainte, îi omorâse și pe Noellene și David Martin, un cuplu care avea o casă de vacanță în zonă. În total, 35 de persoane. A fost cel mai înfiorător masacru din lume comis de o singură persoană și rămâne până azi cel mai teribil comis de o singură persoană în Australia.

Publicitate

În prezent, Bryant ispășește cele 35 de sentințe pe viață în închisoarea Risdon. Va muri închis între pereții de beton.

La fel ca mulți alți tasmanieni, aș vrea ca numele ucigașului să moară odată cu el. Dar nu are rost să evităm numele bărbatului care a ucis 35 de oameni într-o dimineață însorită de aprilie. Numele lui e Martin Bryant.

În anii care au urmat masacrului, la școala mea au circulat zvonuri că Bryant plănuia să comită masacrul la liceul New Town High, Sacred Heart College sau Port Arthur Historic Gaol. New Town High pentru că era fostul lui liceu, iar Sacred Heart pentru că era școala cea mai apropiată de el. Știu de zvonul ăsta pentru că am fost la Sacred Heart între 1997 și 2008.

Am crescut în același oraș cu el și am locuit la cinci minute de casa lui. Martin Bryant mă dezgustă și mă înfurie. Toată lumea își amintește ziua aceea întunecată a masacrului.

Cunosc personal mai mulți oameni care au amintiri cu el și am hotărât să vorbesc cu ei.

masacru

Casa din copilărie a lui Bryant și grădina unde mama lui avea obiceiul să-l lege. Fotografia autorului.

Martin s-a născut în Hobart, în 1967, ca fiu al lui Maurice și Carleen Bryant. Era dificil încă din copilărie. Cineva a povestit că, atunci când era mic, mama lui îl lega în grădina casei, ca pe un cățel, ca să nu fugă.

Jen Smith, care locuia pe atunci în Eaglehawk Neck, a avut o prietenă care i-a fost colegă de școală lui Bryant. I-a povestit lui Jen că Bryant era rău cu ceilalți copii, așa că mama lui îl ținea departe de ei.

Publicitate

Un raport psihiatric, întocmit de Paul E. Mullen, susține același lucru. Raportul subliniază că, în timpul școlii, Bryant își sâcâia colegii și se bucura să le cauzeze disconfort. A fost suspendat pentru că avea accese de agresivitate și îi tortura pe copiii vulnerabili. Când avea zece ani, a fost internat câteva luni la spitalul de arși după ce s-a jucat cu artificii. Își teroriza sora pentru că era mai isteață decât el și avea mulți prieteni. Și îi plăcea să tortureze animalele.

Comediantul din Hobart Mick Davies i-a fost vecin lui Bryant. Locuia chiar lângă el. „Îmi amintesc că mi se părea ciudat. Avea douăzeci de ani și tot îmi vorbea de jocuri Nintendo. Era pasionat de un joc cu Barbie și m-a întrebat dacă vreau să joc cu el, dar nu am fost interesat.”

Davies își amintește că se juca cu copiii din zonă și Bryant, care era adult, îi privea adesea din tufișuri. Îl strigau: „Știm că ești acolo, Martin!”

Tatăl lui Davies, Frank, își amintește ziua în care Bryant a împușcat toți papagalii din zonă.

„Când ne-am mutat aici, erau mulți piersici. Erau atât de multe fructe încât nu știam ce să facem cu ele. În fiecare an, veneau papagalii să le mănânce. Pentru ei era un paradis. Tatăl lui Martin i-a cumpărat o pușcă cu aer comprimat și el a tras în toți papagalii. Nu s-au mai întors niciodată. De atunci n-am mai văzut niciun papagal în copacii noștri.”

Publicitate

„Îmi amintesc că am citit că primul lucru pe care l-a zis când l-a prins poliția a fost: «Câți am omorât?».  Pentru el, era totuna că împușcă oameni sau papagali.”

După ce Bryant a plecat de la școală, a fost internat la o pensiune din diverse motive psihologice, conform raportului psihiatric. Ca să facă niște bani în plus, tundea gazoanele oamenilor.

Mama mea își amintește că venea mereu la noi acasă și încerca să ne vândă chestii sau ne propunea să ne tundă gazonul sau să ne vopsească pereții.

„Era o persoană timidă și ciudată”, mi-a zis ea.

Bryant a avut parte de niște evenimente ciudate pe când avea douăzeci și ceva de ani. În primul rând, pe când își căuta job, s-a împrietenit cu o moștenitoare foarte bogată. Helen Harvey avea patruzeci și cinci de ani și era nepoata managerului loteriei. S-a împrietenit cu Bryant și au devenit atât de apropiați încât, în 1991, și-a trecut toată averea pe numele lui, în cazul în care ea urma să moară.

Se știe că Harvey conducea foarte încet când era cu Bryant, din cauză că el avea obiceiul nesuferit de a apuca volanul. În seara de 20 octombrie 1992 au lovit o altă mașină.

masacru

O fotografie din 22 mai 1996, din timpul procesului de după masacru. Fotografie: AFP

Jen Smith își amintește noaptea aceea. „Știu că Helen Harvey a murit, pentru că partenerul meu, Buck, a fost primul la fața locului accidentului”, a zis ea.

Publicitate

Buck era în mașină cu fiica lui vitregă și un prieten când au dat peste accident. 

„S-au dus la mașini și au observat că Harvey era moartă. În spate erau doi câini care erau leșinați. Bryant era și el inconștient.”

După decesul lui Harvey, Bryant a devenit milionar peste noapte, prin testamentul acesteia. Cu noua avere, a călătorit mult în alte țări.

Apoi a murit tatăl lui Bryant. Maurice avea o fermă și, în data de 13 august 1993, un vecin a găsit un bilet pe ușa din față a fermei, pe care scria: „Sunați la poliție”. Poliția și pompierii l-au căutat două zile pe Maurice. În timpul asta, Bryant era cu ei la fermă și spunea glume sau flirta cu femeile.

Până la urmă, i-au găsit corpul, înecat într-un șanț puțin adânc.

Bryant și tatăl lui mergeau uneori la scufundări împreună. Maurice avea înfășurată pe corp cureaua cu greutăți pentru scufundări a fiului lui. În același șanț s-au găsit mai multe cadavre de oi. Unul dintre polițiști trăise la o fermă și știa că oile nu beau niciodată apă din astfel de șanțuri și foarte rar se întâmplă să cadă în ele.

Moartea lui Maurice a fost considerată nenaturală și Martin a moștenit din nou o sumă mare de bani. Conform testamentului, a primit de la Maurice 250 de mii de dolari.

Cu banii ăștia, Bryant a început să cumpere arme, pe care le ascundea prin casă.

Publicitate

Amanda Bergman, care lucra la barul pe care Martin Bryant îl frecventa în anul dinainte de masacru, își amintește și ea de personaj.

„Lucram la barul din hotelul Sheraton. Era deschis și pe zi, și pe seară. Bryant a început să vină acolo cu iubita lui de atunci și câțiva prieteni. Știu că le făcea cinste tuturor și se dădea mare cu asta.”

Pe atunci, Bergman avea douăzeci de ani. Iubita lui Bryant avea 16. El avea 27. 

„Prima oară când l-am servit, eram pe tură cu o chelneriță mai veche. Știu că m-a rugat să-l servesc eu, pentru că o făcea să se simtă inconfortabil. M-am dus la masa lui și am observat că făcea un contact vizual ciudat: își mișca ochii, după care se holba la tine lung. Era dubios. Și înjura mult aiurea, fără sens.”

Ultima oară când Bryant a fost văzut în cartierul lui a fost cu două săptămâni înainte de masacru. Davies își amintește că purta haine albe „de parcă era scos din Miami Vice”.

„A fost ciudat să îl vedem așa, cu părul blond și lung, îmbrăcat elegant. Pentru că îl știam varză, sincer”, a zis el.

Bergman își amintește foarte clar ziua masacrului. Era după-amiază și nu avea clienți. Se dusese deja vorba despre masacru și presa vuia. Peste tot dădeau descrierea ucigașului: „Păr lung și blond de surfer, ochii albaștri, douăzeci și ceva de ani.”

„Mi-a trecut prin cap că ar putea fi tipul care venea la noi la bar, dar mi-am zis că exagerez eu. Când i-au publicat fotografia în ziar, am fost șocată să-l văd. Chiar el era.”

Publicitate

Și Smith își amintește ziua respectivă. „Pe atunci locuiam în Eaglehawk Neck și lucram ca voluntar pe ambulanță. A venit un tip din brigada pompierilor să ne spună că a avut loc un masacru la Port Arthur și că toți merg să caute ucigașul. Ne-am gândit că își bate joc de noi.”

Masacrul l-a făcut pe prim-ministrul John Howard să schimbe legile națiunii cu privire la arme. Dar înainte de asta, Smith își amintește cât de ușor era să faci rost de una dacă voiai.

„Toată lumea avea arme!”, mi-a zis ea. „Și noi aveam o pușcă semi-automată pentru împușcat iepuri. Toată lumea avea o armă le ei, era ceva normal. Trăiam într-o cultură a armelor. Nu știu cum am intrat în posesia armei noastre. Nu trebuia să ai licență, nimic. Acum, ca să poți avea armă, trebuie să fii membru într-un club de arme sau fermier. Trebuie să ai un motiv decent.”

Smith a oftat. „Masacrul a distrus inocența Tasmaniei. Până atunci eram un loc liniștit.”

Mai jos sunt numele victimelor lui Martin Bryant și vârstele lor.

Winifred Joyce Aplin, 58; Walter John Bennett, 66; Nicole Louise Burgess, 17; Sou Leng Chung, 32; Elva Rhonda Gaylard, 48; Zoe Anne Hall, 28; Elizabeth Jayne Howard, 26; Mary Elizabeth Howard, 57; Mervyn John Howard, 55; Ronald Noel Jary, 71; Tony Vadivelu Kistan, 51; Leslie Dennis Lever, 53; Sarah Kate Loughton, 15; David Martin, 72; Noelene "Sally" Joyce Martin, 69; Pauline Virjeana Masters, 49; Alannah Louise Mikac, 6; Madeline Grace Mikac, 3; Nanette Patricia Mikac, 36; Andrew Bruce Mills, 39; Peter Brenton Nash, 32; Gwenda Joan Neander, 67; William Xeeng Ng, 48; Anthony Nightingale, 44; Mary Rose Nixon, 60; Glenn Roy Pears, 35; Russell James Pollard, 72; Janette Kathleen Quin, 50; Helene Maria Salzmann, 50; Robert Graham Salzmann, 57; Kate Elizabeth Scott, 21; Kevin Vincent Sharp, 68; Raymond John Sharp, 67; Royce William Thompson, 59; Jason Bernard Winter, 29