Cum arătau mineriadele din Marea Britanie

Cea mai lungă dispută industrială din istoria Angliei a fost fără nicio îndoială un incident național atât de șocant și îndelungat, încât s-a simțit nu doar în beligeranța presei, dar și de la cele mai înalte forme de putere, până în căminele familiilor din țară.

Craig Oldham este persoana care știe tot despre asta. Poreclit cu afecțiune „copilul grevei", Craig s-a născut la vreo zece zile după ce conflictul s-a încheiat. El a crescut în fostul oraș industrial Barnsley, care a simțit din plin consecințele grevei și efectele de lungă durată ale minelor închise din comunitate.

Asta e o conexiune documentată în albumul lui, In Loving Memory of Work. O istorie vizuală a grevei, cu tot cu mărturii de primă mână și cultura efemeră care a venit la pachet. Albumul reprezintă un punct de vedere personal și profund al celui mai important eveniment politic din istoria recentă. O lucrare din dragoste, care omagiază lupta, disidența și creativitatea nu doar a minerilor, ci a întregii clase muncitoare.

Într-o seară de instalații, discuții și muzică pe seama albumului din cadrul expoziției, găzduită de Galeria Manchester's Whitworth, am vorbit cu Craig despre consecințele grevei asupra propriei vieți și relevanța culturală și politică.

Ce te-a determinat să creezi un album pe tema asta?
Datorită importanței politice și sociale, au fost publicate multe cărți despre greva minerilor, dar majoritatea au avut o perspectivă istorică și păreri bine echilibrate despre dispută. În general, s-au concentrat pe politică, mișcarea sindicatelor, impactul amplu al Angliei lui Thatcher din anii '80 și impactul social. Nu prea existau cărți care să exploreze partea culturală și creativă a grevei, care a fost explozivă și fără precedent. Mi s-a părut un moment potrivit ca acest echilibru să fie schimbat, iar munca creativă a oamenilor din clasa muncitoare să fie din nou pusă în valoare.

La ce vârstă ai aflat de grevă? Și în ce fel ai putea spune că ți-a fost influențată copilăria de aceste evenimente?
Eu m-am născut la zece zile după ce greva s-a terminat. Am crescut într-o comunitate post-grevă și lumea îmi spunea „copilul grevei", iar asta a avut o influență mare asupra mea. Până la urmă, trei generații din familia mea au lucrat în minele din Barnsley. În timp ce creșteam, iar familia și comunitatea se adaptau la închiderea minelor, a fost imposibil să evit un efect cultural negativ. Aparent, toată lumea avea o poveste de spus. Amuzante, tragice sau doar interesante, aceste povești (repovestite de rude, vecini sau prieteni) au descris o poveste mai complexă a minerilor, care, în timp, a creat un trecut curios pentru propria mea viață.

Au fost numeroase lucruri din educația mea, predominant de la mama, care mi-au influențat și direcționat viața. Lucruri de genul, etica mea de muncă, părerile mele politice despre egalitate, solidaritate, curaj, chiar și umorul. Iar dintr-o perspectivă personală, acest album este o manifestare a copilăriei mele. Nu sunt doar poveștile despre stoicismul părinților mei, care m-a fascinat, dar și narativele posterioare ale colegilor, prietenilor și ale comunității de mineri din întreaga țară.

Tatăl tău a fost arestat și agresat de poliție la Orgreave. Ce ți-a povestit despre experiența lui de acolo?
Poveștile tatălui meu de la Orgreave, chiar și cele relatate de familie, au ieșit cu adevărat la suprafață odată cu albumul ăsta. Nu am știut că tata fusese arestat până de curând. Când am anunțat-o pe mama: „Mamă, o să fac un album despre grevă, ca un ajutor pentru Orgreave Truth and Justice Campaign", ea mi-a răspuns pe scurt: „Păi, să vorbești cu tatăl tău, el a fost arestat la Orgreave." Atunci a fost prima oară când am aflat despre asta.

Tatăl meu era în fruntea protestatarilor în ziua aia, iar când s-a aplecat să ajute un alt protestatar căzut, un polițist i-a spart capul și apoi l-a arestat. El a fost acuzat de revoltă și întrunire ilegală (ei au spus că și cheile de la casă, din buzunarul blugilor, erau o armă ascunsă), pentru care putea să primească trei ani în închisoare. Pe măsură ce protestele au continuat, el s-a confruntat cu numeroase incidente, dar în timpul procedurilor judiciare,Mike Mansfield QC, avocatul lui (a ajutat familia lui Stephen Lawrence și multe alte cauze după mineriade) a dovedit înțelegerea secretă a poliției (falsificarea declarațiilor din ziua respectivă), iar tatăl meu a fost achitat.

După acel proces, eu cred că tatăl meu nu a vrut să se mai gândească la toate astea. Bunicul meu nici nu voia să audă de tot conflictul ăla, chiar l-a avertizat să nu se ducă, iar pe atunci tatăl meu avea 26 de ani și trei copii mici. Cred că de abia acum începe să înțeleagă severitatea pedepsei pentru acțiunile necomise.

Ce efect a avut presa asupra protestului din Orgreave și a altor evenimente din timpul mineriadei?
În timpul disputei, articolele din media erau extrem de subiective împotriva minerilor. Dacă titlurile din ziare, poveștile și minciunile fabricate, plus editarea materialului vizual nu ar fi suficiente, atunci onorarea cu titluri de cavaleri a aproape tuturor editorilor de top de pe Fleet Street, la recomandarea lui Thatcher, e o dovadă clară a regimului corupt. Cu toate acestea, greva a fost extrem de controversată, ceva ce britanicii nu au mai trăit până atunci. Ori erau cu minerii, ori împotriva lor, iar media era în a doua tabără.

Lucrurile astea sunt de o importanță foarte mare. Imaginează-ți cum ar fi ca în fiecare zi să te confrunți la televizor și în ziare cu un blocaj de minciuni și falsificări de informații. Cum ar fi să te gândești că vecinii tăi o să te consideră un dușman al țării, că ești un derbedeu, un instigator sau chiar mai rău.

La fel ca acuzațiile false pentru arestări și instanță, inflația salariilor poliției a schimbat măsurile politice adoptate, pentru a crește competența poliției, manipularea sistemului de beneficii, sechestrarea fondurilor, rezervele de cărbune, abordarea armatei și manipularea publicului: aceste minciuni din media au decimat eforturile oricărui miner protestatar. Minciunile din media, la fel ca poliția, nu reprezentau decât o unealtă a guvernului pentru a înăbuși greva.

În acest sens, cât de important a fost sprijinul altor grupuri marginalizate? Ar fi corect să presupunem că această grevă a devenit simbolică și pentru alții?
Cu cât greva avansa șchiopătând, timp de luni de zile, cu atât devenea din ce în ce mai evident că asta nu era doar o neînțelegere dintre sindicate și guvern, ci un eveniment istoric. Erau ceva mai mult decât niște muncitori care se certau cu șefii lor pentru joburi. Adevărata cauză și luptă era una mult mai profundă și complexă din societatea, clasa și cultura britanică.

Thatcher, la trei luni din al doilea mandat, deja avea o reputație în Anglia pentru o reformă dură și politici fără compromisuri, conducea cu austeritate aproape în toate formele, în timp ce declara război mișcării sindicatelor și clasei muncitoare. Atât de mulți oameni au fost asupriți de guvern, în atât de multe feluri, încât greva a devenit simbolică, un semnal care a atras pe toți cei care au resimțit opresiunea și care se puteau identifica cu oamenii implicați. Când minerii au cerut ajutoare, răspunsul primit a fost inspirațional.

Dar nu e vorba doar de solidaritatea sindicatelor și a clasei muncitoare, ci și a comunității de negri care a îndurat constant brutalitatea poliției și stigma socială. Comunitatea LGBT a fost subiectul unor atacuri similare printr-o demonizare din presa națională. Grupuri de studenți, colective de artă și organizații adiacente, cum ar fi Campania pentru Dezarmarea Nucleară, toți și mult mai mulți s-au alăturat, odată ce au descoperit propria luptă în cea a minerilor. Mi se pare demnă de evidențiat gruparea Women Against Pit Closures și sprijinul oferit de femei.

Recunoașterea clasei muncitoare feminine ca noua forță din politica britanică e cea mai importantă repercusiune a mineriadei. Descrisă de regizorul Ken Loach, ca „legendară", acțiunile și eforturile lor au zguduit exclusivitatea masculină din familiile britanice și a sindicatelor și a transformat familia tradițională patriarhală. Femeile au identificat din prima efectele pe termen lung al închiderii minelor din comunitățile lor și politica de combustibil a întregii națiuni. Iar această intervenție fără precedent a solidificat greva să reziste mai mult ca oricare alta din istorie, prin inițiativa, efortul și demersurile lor.

Aceste femei, care anterior nu aveau păreri politice și erau rezervate, au apărut ca niște creatoare talentate și au început să se implice în problemele industriale, politice și sociale, mai mult ca niciodată. Cu cât lupta devenea mai grea, cu atât ele erau mai puternice, iar mișcarea lor a emancipat multe femei, peste granițele grijilor personale.

Cam așa a fost greva pentru ceilalți: simbolică pentru nedreptățile extensive asupra clasei muncitoare, din partea unui guvern care instiga bogații să se îmbogățească mai mult, iar săracii să devină și mai săraci.

Cât de mult a fost folosită arta ca mijloc de transmitere a mesajului? Crezi că există o legătură între criză și creativitate?
Arta, ca termen vast prin care acopăr tot felul de activități creative, de la arta grafică la demonstrații, e o unealtă, atunci când vine vorba de dispute și proteste. Până la urmă, cum este prezentat un mesaj nu e la fel de important ca mesajul în sine, iar acțiunea colectivă directă deși e aproape mereu mai eficientă pentru schimbare, asta nu înseamnă că arta nu are un rol vital. Comunitățile de mineri au excelat în utilizarea artei ca mijloc de transmitere a mesajului.

Însă, ceea ce diferențiază exprimarea artistică a minerilor față de alte conflicte este că mijloacele artistice din cadrul mineriadei au fost mult mai răspândite ca mediu de evaluare a existenței și experiențelor. A fost ceva mai profund și mai semnificativ decât o dispută pe joburi, ci o luptă pentru identitățile comunităților, oamenilor și locurilor, a mijloacelor de trai care au definit timp de secole familii și orașe, care atunci erau sub amenințare.

Deci, deși există o legătură între criză și creativitate, nu se leagă întotdeauna, ci poate veni din orice loc sau perspectivă, din moment ce creativitatea devine dorința inerentă sau nevoie de auto-evaluare.

Cât de relevant este spiritul minerilor pentru zilele noastre și continuă acesta să dăinuiască în noi?
Eu consider că e surprinzător de relevant. Există o paralelă destul de evidentă, dar sunt comparații înfricoșătoare sau ecouri, în ceea ce privește politicile din ziua de azi și climatul politic: regimul Tory, desființarea sindicatelor, drepturile muncitorilor la o politică scăzută a capitalismului și ideea de individ, nici nu mai menționez ideea de o femeie la putere, cu o reputație de politici austere. Prin urmare, un exemplu indiferent și sclipitor al opoziției acestor probleme sunt minerii, mișcarea feminină a momentului respectiv și spiritul, solidaritatea și creativitatea lor. E vorba de lupta celor oprimați, care e vie în continuare și sunt multe lecții de învățat din asta.

Cum speri că vor fi amintiți minerii de generațiile viitoare?
Povestea mineriadei continuă și va continua pentru ceva timp. Timp de 30 de ani, cei care s-au răzvrătit împotriva politicilor crude și lipsite de sens ale lui Thatcher vor continua să lupte pentru responsabilitate, justiție și reformă, în speranța că nici o altă familie sau comunitate nu va trebui să sufere aceeași soartă. După trei decenii, povestea lor rămâne la fel de cutremurătoare, puternică și inspirațională ca atunci. Dar cel mai important e că rămâne surprinzător de relevantă.

Printre pancarte, semne, amintiri și efemeritatea din album, există o poveste care se accentuează mai mult decât celelalte, povestea unui război brutal și continuu dintre clasele sociale. Eu vreau ca minerii să fie ținuți minte pentru solidaritatea și creativitatea din vremuri extrem de grele. Cu siguranță e o poveste de care mă simt mândru, una care trebuie constant relatată. Cum am scris și în album: joburile minerilor ar putea fi uitate, dar să nu uităm niciodată munca lor.

Traducere: Diana Pintilie