FYI.

This story is over 5 years old.

Muzică

Lăutarii lui Paul Hitter

Picturile lui Paul Hitter le ştiţi din VICE sau de pe blogul lui. Despre petrecerile ţigăneşti care-l inspiră, aflaţi acum din povestea pe care o spune chiar el.
17.4.12

Picturile lui Paul Hitter le știți din VICE sau de pe blogul lui. Despre petrecerile țigănești care-l inspiră, aflați acum din povestea pe care o spune chiar el. Cea a unei neașteptate prietenii dintre un pictor și un țambalagiu.

Pe Jean l-am cunoscut acum doi ani, oarecum întâmplător. Deşi, după cum veţi vedea, nimic nu este întâmplător. Căutam pe vremea aceea să improvizez o formaţie de muzică lăutărească pentru una din expoziţiile mele din Germania. Am plecat prin München, în căutarea ţiganilor – le voi zice aşa cum își spun şi ei. Ştiam în mare locurile în care cântă, aşa că m-am oprit la Rosenheimer Platz unde, într-un hol de la staţia de metrou, se strâng de obicei lăutarii. Este un loc bine ales, pentru că imediat lângă ieşirea de la metrou se află cea mai mare bibliotecă din oraş, dar şi una dintre cele mai mari săli de concerte – acolo vin zilnic amatorii de muzică clasică.

Publicitate

Ţiganii români au ajuns să cânte în Germaniacu contracte, prin 1995, după primii ani de tranziție. Era o perioadă în care se organizau concerte pentru românii de afară, iar unii soseau uneori să cânte pe la nunţile româneşti de aici. Câţiva mai şi rămâneau. Alţii au primit interdicţie la graniţă şi au trecut-o ilegal. Mai apoi, s-a introdus regula care spunea să ai 500 de euro la ieşirea din ţară. Aşa că mulţi luau bani de la cămătari, cu dobândă, veneau aici, şi îi înapoiau la întoarcere.

Cei pe care îi cunosc eu se duc acasă o dată la câteva luni. Mai mult de jumătate de an nu reuşesc să stea departe de familie. Rudele nu îi vizitează, decât dacă sunt şi ei muzicanţi. Majoritatea sunt înrudiţi şi, oricum, sunt o mare familie. Îşi sună neamurile de acasă când le trimit banii, prin Western Union, o dată la două zile, de la call center-ul unor arabi. Mai vin uneori cu automobile, mai ales pe timpul verii, aşa că dorm în maşină. Când este frig, îşi închiriază o cameră la pensiune, unde plătesc între 15 şi 20 de euro pe noapte.

Jean și țambalul lui cu trei picioare

Jean face parte din prima generaţie de muzicieni care au ajuns în Germania. Eu aveam nevoie de un ţambalagiu pentru expoziţie şi lăutarii de la metrou mi l-au recomandat pe el. Mi-au dat numărul de telefon, l-am sunat, ne-am întâlnit în oraş şi am stabilit preţul. Am convenit să vină cu ţambalul mare, i-am plătit şi taxiul pentru transportul instrumentului. Jean a adus cu el şi doi acordeonişti: Aurel şi Tudorache, zis Scondorul. Concertul a fost un succes şi de atunci am rămas prieten cu Jean.

Tudorache și Aurel

Aurel este în închisoare acum – era sărac, a furat cablu pentru cupru şi a fost prins. Celălalt acordeonist, Tudorache, are o poveste simpatică. În copilărie a găsit ascuns în bălegar un portofel cu 5 000 de lei. S-a speriat şi l-a chemat pe tatăl său, care l-a poreclit pe loc Scondorul. Voia să-i spună desigur Sondorul, dar erau oameni simpli, de la ţară, şi aşa credeau ei că se pronunţă. Cu o parte din cei 5 000 de lei, Scondorul s-a ales cu un acordeon, cumpărat de tatăl său, aşa că, de la 13 ani, cântă la nunţi.

Publicitate

Tatăl lui Jean era zidar şi unul dintre cei mai bogaţi ţigani din sat. Pe vremea lui Ceaușecu a fost aruncat pe geam de la etajul doi al unui restaurant unde cânta la o nuntă. A căzut în cap şi nici după 30 de ani nu s-a aflat cine l-a omorât. Jean bănuieşte cine a fost criminalul, dar Poliţia nu a aflat nimic.

Înainte de 1989, Jean a cântat într-un taraf profesionist, cu Floarea Calotă. Câştiga destul cât să îşi întreţină familia. Poate că tocmai de aceea îl regretă pe nea Nicu, ca mulţi alţi români, de altfel. A venit în Germania în 1995. Regretă și vremea de dinainte ca euro să pună stăpânire pe Europa. Atunci, lăutăria era în floare. Cânta în restaurantele româneşti din München şi, pe lângă banii primiţi de la patroni, se mai alegea şi cu bacşişuri grase din partea clienţilor.

Vremurile s-au schimbat şi nemţii au devenit mai zgârciţi. Dar, vă spun, am fost de multe ori cu Jean „la stradă“ şi am rămas uimit de magnetismul ţambalului său. Oamenii se opresc hipnotizaţi, germani sau turişti, toţi îl fotografiază, îl filmează şi îi dau bani.

La muncă, în Rosenheimer Platz

Uneori, când îşi ia „hârtie“, Jean cântă chiar în buricul târgului, în faţa primăriei, unde este afluenţa cea mai mare de oameni. Hârtia se eliberează dimineaţa la 7, de la un birou al Primăriei, şi este de fapt un permis de susţinere a spectacolelor stradale, între orele 9 şi 22, care costă zece euro pe zi. Şi ca treaba să fie nemţească, o persoană are dreptul doar la trei permise pe săptămână. Jean se scoală cu noaptea în cap, pe la 5 şi jumătate, ca să fie primul la rând. Concurenţa este mare, aici vin muzicanţi din toate colţurile lumii. La mijloc este şi un pic de discriminare, spune Jean. Cei de la Primărie nu vor să le dea permise pentru grupuri mai mari de două persoane. Pe astea le primesc doar ruşii, pentru că una din angajatele de la respectivul birou e rusoaică. La început, au cântat şi fără hârtie în Piaţa Mare din faţa Primăriei, dar după ce au petrecut câte o noapte la secţie, plus amendă, s-au prins că nu merită.

Publicitate

Toate astea şi multe altele pe care vi le voi mai povesti le-am aflat pe parcurs. Este o lume în care am intrat puţin cât de puţin, ajutat de prietenia mea cu Jean. Pentru că, îndrăgostit de Jean şi de ţambalul său, l-am invitat să locuiască la mine. Iar el mi-a făcut serile cu poveştile sale, de la ţară, din ţigănie, cu Haiducii din Clejani pe care îi cunoaşte bine şi cu care este şi rudă.

De atunci sunt „fratili“ lui şi, dintr-o dată, nu ştiu cum, toţi lăutarii din oraş mă cunosc şi mă salută. Deoarece este cel mai cu vechime din München, Jean îi învaţă şi pe ceilalţi unde sunt locurile bune de cântat, cum să se ferească, în anumite zone, de Poliţie sau de bodyguarzii de la metrou. În multe locuri îi cunoaşte pe proprietarii de magazin – ştie exact care te lasă să cânţi şi care nu. Îi învaţă cum să cânte: să nu stea cu moaca supărată, că nu dă nimeni nimic, şi când cântă, nu aşa, „pârţa, pârţa“, că nu fac nicio treabă, ci cu foc frăţioare. Jean a învăţat şi cântece speciale pentru nemţi: Für Elise, Csárdás lui Monti sau tema muzicală din Naşul.

După ce îşi ia hârtie, Jean merge şi îşi scoate ţambalul, pe care îl ţine în depozitul magazinului unui italian. Ţambalul este mare, are cam 150 de kilograme. După ce a cântat în expoziţia mea, i-a dispărut un picior, aşa că are un ţambal şchiop – Jean crede că i l-au furat ceilalţi lăutari, din invidie. Îl transportă pe un căruţ. Când îşi găseşte locul, îi montează cele trei picioare, îşi face cutia de chetă, îşi ia o cafea, fumează o ţigară şi apoi începe cântarea. Mai schimbă locul, dacă vede că nu se strânge nimic. E ca un fel de pescuit, dar nu de peşti, ci de oameni şi de mărunţii din buzunarele lor. Eu nu am văzut nemţi supăraţi pe muzicanţi. Se strâng, se uită, îi aplaudă, le zâmbesc, le dau câte un ban şi pleacă mai departe.

Lăutari dormind la Paul acasă

Cine zice că lăutăria e uşoară şi că ţiganii nu muncesc, ăla nu e sănătos la cap, vă spun eu. Acum, în timp ce scriu aceste rânduri, am la picioarele mele patru lăutari. Dorm pe jos. Împart frăţeşte câte o pătură. Şi-au făcut o omletă din 20 de ouă, au băut o bere şi s-au culcat. Au adormit imediat, ca nişte copii. Trei dintre ei cântă cu acordeoanele şi se plâng mereu de dureri de spate. Închipuie-ți să cari numai, fără să cântaţi, un acordeon greu de aproape zece kilograme, toată ziua, prin oraş… Costi, acompaniamentul lui Jean, cântă la contrabas. Pe lângă asta, şi-a găsit şi un serviciu, în Regensburg. Face naveta zilnic, cu soţia lui, şi fac curat în camerele unui hotel. Apoi, după oră 14 îl găseşti pe stradă.

Acordeon, la Paul acasă

Pe zi, lăutarii scot cam 40-50 de euro. Ce rămâne după mâncare şi cazare, trimit acasă. Îşi cumpără, să ştiţi, şi bilet de metrou, i-am văzut cu ochii mei. Mori de râs, când îi auzi. Cei noi întreabă ce abonament să cumpere, cei vechi le explică traseele, pe câte linii să ia, care e mai ieftin. Au umblat ei şi fără bilet dar „nemţii e ai dracu’, nu e ca la noi“.

Petrecere la pensiune

Acum câteva zile, eu și prietena mea am fost invitați de Jean la un grătar, la Pensiunea unde stau cei mai mulţi dintre lăutari. Am ajuns seara, pe la nouă, iar planul era să plecăm înapoi spre casă pe la 12. Am rămas cu toţii până la șase dimineaţa.

Publicitate

Pensiunea e, de fapt, un cămin. De cum am intrat pe uşă, m-a lovit un miros inconfundabil, pe care l-am simţit şi eu, la Viena, când am locuit într-un astfel de cămin. Este un miros amestecat, de oboseală, de oameni săraci, de muncă, de şantier, de mâncare laolaltă, de femei, căci mulţi sunt însoţiţi de neveste când vin la muncă în Occident.

În loc să urcăm pe scări, am coborât la subsol. Şi, dintr-odată, m-am trezit în România. Un hol lung, împărţit în două printr-o uşă care abia se închidea, cu camere de o parte şi de alta. Încăperi cu trei, patru paturi, cu toate uşile deschise. Pe hol, mese, reşouri, tot felul de obiecte, gunoaie, mizerie, mahala. Tot aici se făcea grătar. Era un fum ca în iad. Pe grătar, carne de porc şi de oaie, „cum le place la lăutari“. O cumpărase unul Robert - un alt acordeonist care, ca mai toți, mai face mici potlogării, mai aduce o mașină și o vinde, din astea - de la un abator de unde se ia carne proaspătă, la prima mână, cu trei euro kilogramul. Dar şi acolo trebuie să ajungi la cinci dimineaţa, că altfel vin negrii şi cumpără tot.

Pe holul ăsta locuiesc cam 20 de ţigani şi Pinocchio. Pinochhio este italian şi, de când a ajuns în Germania, e nedezlipit de lăutari. A învăţat româneşte şi chiar şi-a cumpărat şi o casă în România. Vrea să se mute în ea la pensie, pentru că îi plac românii şi mai ales ţiganii. Casa şi-a cumpărat-o din munca de pe stradă. Se deghizează în Pinocchio. Are costum, se vopseşte cu alb pe faţă, îşi lipeşte un nas de carton şi face pe statuia. Din când în când, se mişcă brusc şi chiţăie dintr-o minge pe care o ţine sub pantof. Copiii se sperie, râd, părinţii râd şi ei, iar banii încep să curgă. Dar să nu credeţi că este uşor. Pinocchio are probleme mari, nu mai vede aproape deloc cu un ochi din pricina vopselei cu care îşi dă pe faţă. De altfel, nici nu e recomandat să ţii chestia aia pe faţă mai mult de două ore, dar Pinocchio stă machiat între cinci şi opt ore.

Publicitate

La Pensiune este un aflux continuu de personal. Unii pleacă în România când îşi fac banii, alţii vin aici când acasă îi strânge nevoia cu uşa. Pe majoritatea îi cunoşteam deja, dar nu pe toţi. Şi, deşi mă deghizasem bine cu o pălărie şi cu o mustaţă de gabor, m-au mirosit că sunt gagiu. Dar, fiind „fratili“ lui Jean, se chemă că am paşaport şi viză de şedere la pensiunea din Machtfingerstrasse.

Pe hol, toată lumea, în ciuda sărăciei şi necazurilor, era veselă nevoie mare. Râdeau, discutau aprins, era o chestie şi pentru ei să fie vizitaţi de cineva din afara lumii lor. Dar, observând că nu sunt priviţi cu dispreţ, ne-au tratat ca şi când am fi fost de-ai lor.

Pregătiri de grătar

Subsolul are, surprinzător, şi Internet. Robert mă roagă să intru pe un laptop şi să îi caut pe eBay o pianină de vânzare. Fata lui studiază pianul în România şi ar vrea să îi ducă unul acasă să poată exersa şi acolo, nu numai la şcoală. Apoi m-am uitat şi pentru Tudorache de un acordeon mai uşor. O Supita ar fi vrut el. „Cine ştie ce e aia, ăla cunoaşte“.

Între timp, într-una dintre camere, Costi împărţea cheta. Banii se împart frăţeşte atunci când cântă mai mulţi împreună. Femeile s-au apucat de mămăligă, iar noi, bărbaţii, am început să desfacem berile. De cântat nici nu putea fi vorba. Am încercat discret să sugerez asta şi tot discret am fost refuzat. Într-un fel, e de înţeles… Acum petrecem între noi, cui îi mai arde de cântat după ce a fost „la stradă“ zece ore?

Costi împarte cheta…

În capătul holului, la o masă, mâncau ciorbă ca acasă doi fraţi bătrâni, acordeonişti. Ridaţi, şi slabi, sudau ţigările una după alta, şi ai fi jurat că sunt gemeni. Greşit, unul e mai mare cu 15 ani decât celălalt. Spune cu mândrie că are 76 de ani. Se pun toţi de acord când spun că respectivul arată slab şi amărât când merge în România şi întinereşte când vine în Germania.

Publicitate

WC-ul este sus, la etaj, dar acolo nu ai voie cu ţigara, că ne dă afară şefa Pensionului. Dar „dă-o dreacu, că am prins-o eu într-o dimineaţă cu ţigara în gură pe holuri“.

Două lăzi de bere s-au terminat pe nesimţite, şi, ca în armată, cel mai slab la meserie – adică la lăutarie – a fost trimis să mai cumpere. Când am dat cep la a treia ladă, spiritele au început să se încingă. Şi, au început, pe nesimţite, să apară la iveală instrumentele. Un ţambal mic pentru Jean, Petrică şi-a scos chitara… Şi a început, frate, muzica…. Jean şi-a făcut numărul, apoi au apărut acordeoanele. În pauzele dintre melodii, poveşti. Din tinereţe, de la sat, cine a mai murit, cine cu cine s-a certat, cine cu cine s-a luat, cine a născut.

Ies la iveală instrumentele…

A urmat unul dintre gemeni, care a ţinut să îmi facă o melodie frumoasă, specială. Şi frumoasă a fost. O melodie bătrânească de la Giurgiu, asezonată cu o voce tabagică. Ei, şi berea tot curgea, melodiile la fel, şi atunci a început concursul. Întrecerea în tehnică, în talent, în cunoştinţe. Cei mai slăbi erau taxaţi, cei mai buni, lăudaţi, dar vă spun eu că până la urmă nu s-a ajuns la nici o concluzie. Cred că dacă aş fi întrebat: „Cine e cel mai bun de aici“, ar fi răspuns toţi în cor: „EU!“

S-a râs, s-a plâns şi s-a dansat într-un subsol din mijlocului München-ului devenit, de fapt, o poartă între două lumi. Poate am fost în iad, poate am fost în rai, cert este că ne-am despărţit cu toţii prieteni, râzând cu gura până la urechi, la şase dimineaţă. Scondorul, Jean şi Mache au venit cu mine şi, plutind prin metrourile pline de oameni gri, obosiţi, mergând spre locurile de muncă, am ajuns la mine acasă. După ce am mai băut un pahar de vorbă, am adormit cu toţii ca nişte copii. Când m-am trezit, la ora 12, la prânz, plecaseră deja pe stradă. Totul a dispărut în sus, în fum, lăsând în urmă amintirea unei nopţi magice, şi o dulce promisiune a altor nopţi de neuitat.