Publicitate
Sunt de obicei destul de neglijent în privința curățeniei, așa că singurul lucru care a fost diferit de rutina zilnică în primele zilele ale experimentului a fost urinarea. Inițial am decis s-o fac în aer liber, o abilitate pe care am dezvoltat-o de-a lungul multor seri de beție. Dar apoi mi-am dat seama că e destul de jenant să te piși pe trotuar treaz la 10 dimineața. Așa că mi-am luat o oliță. Olița e probabil cel mai bun lucru de când există pișarea. A trebuit să învăț niște mici trucuri, cum ar fi să ridic olița spre mine, în loc să încerc să țintesc jos spre ea și să nu încep niciodată să mă piș cu jet puternic. Dar după ce am dat de câteva ori cu mopul, a început să fie minunat. Tot apartamentul devenise baia mea. Singurul dezavantaj a fost golirea oliței. Nu mergea aruncată pe fereastră pentru că locuiesc deasupra proprietarului meu (plus că e ilegal să faci asta încă de la actul eliberat de romani în anul 500 înainte de Hristos). În cele mai multe dimineți, o goleam în noroi între mașini sau în canalul de la capătul străzii. Mi-a luat trei zile să-mi dau seama că trebuie să zvârli urina cât mai departe dacă vrei să nu te stropești pe pantaloni.
Publicitate
După ce i-am neglijat două zile, placa dentară a început să-și schimbe culoarea din gălbui înspre ocru, iar depozitele de suc caramelizat au început să se înmulțească. Prietena mea a descris mirosul respirației mele ca ceva între gunoi și căcat de om. Miswak e un fel de băț oriental pe care Mohammed îl iubea atât de ult că ar fi trebuit să se căsătorească cu el. E doar o rămurică care se despică în mai multe fire și devine o periuță de dinți destul de decentă. Exportatorii de miswak din ziua de azi susțin că „întărește spatele”, „alungă gândurile rele” și „vindecă orice boală cu excepția morții.” Am încercat bățul și mi-am dat seama că are un gust asemănător cu dezodorizantul de veceu. Apoi, urmând o veche rețetă egipteană, am măcinat un castron de copite de bou, piatră ponce, coji de ou arse și mirt și le-am transformat în pastă cu ajutorul salivei. Sună destul de scârbos și aveam impresia că mă spăl pe dinți cu nisip, dar ghici ce? E același lucru ca pasta de dinți contemporană, cu excepția fluorului, care oricum se știe că e toxic. Deci și-a făcut treaba foarte bine.
Mă cac destul de rar, așa că m-am bucurat din toată inima de cele trei zile de lună de miere cu olița mea cât timp am făcut în ea doar pișu. În cele din urmă, în mode inevitabil, am fost obligat să mă și cac în ea. Cam nasol, pentru că am descoperit că oricât încerci să cureți cu pișat petele de caca de pe pereți, mirosul rămâne. Totuși, e mai ușor decât credeam să faci caca la oliță. Trebuie dpar să te ghemuiești desupra țintei, să renunți la demnitate câteva secunde și să-i dai drumul. Am descoperit că e mai bine să fie pe fundul oliței o băltuță de pișat, ca să nu se lipească rahatul direct de fundul ei, pentru că e mai greu de curățat. Aruncam rahatul la o groapă de gunoi de lângă East River, în drum spre muncă. Era o excursie destul de umilitoare.
Publicitate
La începutul cărții lui Rabelais, Gargantua și Pantagruel, tânărul Gargantua folosește știința rudimentară pentru a descoperi cel mai bun material de șters la fund. În cazul lui a fost o gâscă. Înainte de asta, a mai folosit cearșafuri, o pisică, piele de vițel, o mască din catifea, câteva perne și gluga unui pocăit. N-am reușit să folosesc așa ceva, dar am încercat să înlocuiesc cearșafurile cu un tricou vechi. Să te ștergi la fund cu o pânză moale e una dintre cele mai luxoase senzații de pe pământ, dar numai cât te ștergi. După ce ai terminat, te întrebi ce să faci cu cârpa. Să-i dai drumul în pișat, cum făceau romanii? Până la urmă, am recurs la fructe. Întâi am încercat cu coji de banană. M-am șters cu interiorul cojii, ca un amator prost. Era destul de plăcut, dar n-a funcționat deloc. Cum m-am așezat jos, chiloții arătau de parcă luaseră contact cu un tort. Cojile de portocală au funcționat ceva mai bine, deși după ce au stat o noapte în sucurile mele, au făcut olița să pută oribil. Mi-am mai dat seama că nu contează mărimea frunctului. Cojile mari de fructe precum e grepfrutul te ajută să nu-ți bagi un deget în fund când te ștergi, dar tot nu te curăță îndeajuns.
Publicitate
În ziua a 8-a, oamenii trecuseră de la întrebarea „Cine a fumat iarbă?” la „Cine a prăjit căcat de câine?” și am fost renegat și trimis într-un colț al biroului, pentru că miroseam ca un homeless. Încă foloseam ovăz la subraț, dar a doua oară, mirosul de ovăz s-a combinat cu putoarea în loc s-o înlăture. Dar mirosul ăsta era nimic pe lângă grăsimea și slinoșeala de pe coaie și penis. Am învățat acum mult timp, când eram drogat, că nu e ok să-i întrebi pe oameni dacă cumva îți miroase zona inghinală, dar de data asta mă rodea rău curiozitatea dacă și ceilalți simt ceva. De câte ori stăteam pe un scaun, îmi venea în nas un nor de miros stătut de smecleu. Cum igiena egipteană nu dăduse roade, am hotărât să trec la greci. Urmând o rețetă a farmacistului Pedanius Dioscorides, am făcut un parfum din mirt și rădăcinile a diverse flori fierte în ulei de măsline. M-am dat cu unguentul ăla pe tot corpul, în afară de coaie (erau deja prea slinoase) și m-am pregătit să ies din casă. Nu mă prea pricep la mirosuri, dar cred că rezultatul era ceva între o șamponerie și o librărie care vinde și cristale. Cred că avea și feromonii folosiți de greci ca să seducă alți tipi, pentru că nicio gagică n-a vorbit cu mine pentru mai mult de 20 de secunde. În zoua 15, la miezul nopții – la insistențele tuturor persoanelor pe care le cunosc – m-am scufundat în cadă și am văzut cum jegul de două săptămâni se desface de pe piele în bucăți. Per total, cred că am reușit destul de bine să-mi astup mirosurile mai puțin infecte cu alea mai groaznice. Din păcate, mirosul pe care nu l-am putut ascunde a fost mirosul acru al prejudecății. Poate într-o zi restul lumii își va da seama ce bine era pe vremuri, dar deocamdată trebuie să mă întorc la practica de a-mi șterge curul cu hârtie ca un fraier.Traducere: Oana Maria Zaharia