Revistele trans-anarhiste din Atena anilor 1980

Ultima oară când am vorbit cu Paola Revenioti situația era nasoală. La începutul verii apăruseră rapoarte din care reieșea că persoanele transgender din Grecia erau arestate în anticiparea marșului Thessaloniki Pride și, conform spuselor Paolei – artistă, activistă și prostituată transgender – situația era absolut haotică.

De data asta, Paola se află în Londra pentru prima ei expoziție solo, demonstrând de ce a devenit o personalitate atât de importantă pentru comunitatea LGBT din Grecia. În 1980, a publicat o revistă trans-anarhistă numită Kraximo, care s-ar traduce prin „discriminarea gayilor” în argoul grec. Revista conținea articole despre drepturile persoanelor gay și transgender, interviuri cu persoane importante precum poetul Dinos Christianopoulos și filosoful Félix Guattari și fotografii de-ale ei cu unii dintre băieții cu care ieșea – un subiect controversat pe vremea aceea.

Paola a făcut multe lucruri de când s-a oprit publicarea revistei Kraximo – a publicat antologii de poezie, a filmat documentare și a organizat primul marș Gay Pride din Atena – dar expoziția de la The White Cubicle Toilet Gallery are ca temă principală revista, așa că am vorbit cu ea despre asta.

VICE: Salut, Paola. Cum ți se pare Londra?

Paola Revenioti: Nu mă face să încep. Am ajuns târziu noaptea trecută, am luat un bagaj greșit de la aeroport și mi-am dat seama abia azi dimineață. Mi-am pierdut toată ziua cu rezolvarea problemei. Tot ce am văzut din Londra a fost părculețul din fața hotelului meu din Bethnal Green, unde ies să fumez pentru că, evident, nu se poate fuma oriunde în Londra. N-o să mă aresteze că am luat bagajul altcuiva, nu?

Nu, s-a întâmplat și la case mai mari. Deci asta e prima dată când expui în Londra, iar expoziția se concentrează pe Kraximo, revista trans-anarhistă pe care ai publicat-o în anii '80.

Da. Se concentrează pe Kraximo, dar conține și alte fotografii pe care le-am făcut în perioada aceea, de la jumătatea anilor 1980 până în 1990.

Atunci ai început să faci fotografii?

Făceam fotografii și înainte de asta, dar când am început revista, n-am vrut să folosesc fotografii ale altor oameni. Ce e special la fotografiile astea e că sunt cu băieți pe care îi cunoșteam noaptea, îi duceam la mine acasă și îi fotografiam.

Portretele sunt foarte intime. Cum ai reușit să-i faci pe tipii ăștia să se simtă atât de confortabil în timp ce erau fotografiați?

Mulți oameni nu înțeleg chestia asta. Am avut relații foarte speciale cu toți băieții – n-au regretat că au fost cu mine. Pe vremea aceea, sexualitatea nu era atât de bine definită ca în ziua de azi: nu existau atâtea cutiuțe. Băieții hetero puteau face sex cu transsexuali. Eu eram drăguță, blondă, cu țâțe mari. Faptul că făceau sex cu mine și eu îi fotografiam nu însemna automat că erau gay.

Băieții ăștia erau clienții tăi?

Nu, erau doar niște băieți – între 18 și 23 de ani. Știi, în Grecia homosexualitatea e cumva tradițională. În Londra, oamenii simt mai mult nevoia de a se defini ca hetero sau gay. Grecii sunt mai flexibili. Sexul cu un transsexual e un act social. Și grecilor le și place mult sexul anal. În Grecia, plutește un erotism în aer. Sau cel puțin plutea înainte, s-a cam stricat de când a început criza.

Știu că ai fost autodidactă dintotdeauna, dar fotografiile astea sunt foarte bune și din punct de vedere tehnic.

Cred că fotografiile au ieșit atât de artistic pentru că îi iubeam pe băieții ăia. Nu era îndrăgostită de ei, dar îmi erau dragi. Când îndreptam aparatul spre ei, nu se uitau la un fotograf, se uitau la mine. Am capturat romantismul din ochii lor. Orice făceam, o făceam pentru că simțeam. Niciodată nu m-am considerat artistă – doar în ultimii ani au început oamenii să mă numească așa.

Totuși, ai devenit foarte importantă pentru persoanele din generația mea. Simți că ai alte reponsabilități acum în ce privește lucrările tale?

Nu mă gândeam la asta înainte. Acționam fără grijă. Dar în ultima vreme încerc să fiu mai atentă cu ce scriu, ce fotografiez și ce fac. Am văzut că o grămadă de tineri – hetero și gay – mă iau foarte în serios, așa că trebuie să fiu responsabilă. Nu cred că sunt un exemplu bun, totuși; sunt un exemplu rău, am dus o viață decadentă.

Probabil sunt impresionați de autonomia mea – de faptul că am publicat o revistă gay anarhistă într-o perioadă atât de dubioasă. Dar tot nu înțeleg foarte bine, pentru că nu e ca și cum am avut o viață grea. Sau cel puțin eu n-o văd așa. Am ales să uit vremurile grele. Oamenii vin la mine și-mi amintesc de vremurile în care mă băteam cu polițiștii, de orele petrecute prin tribunal, dar eu am uitat toate astea. Nu mă gândesc niciodată la ele.

O pagină din revista Kraximo.

Ai fost o pionieră, totuși. Kraximo a fost una dintre primele reviste de acest gen.

Da, a fost, și mă bucură că oamenii îi recunosc valoarea, pentru că a fost o mare bătaie de cap s-o scot. Pe atunci nu erau calculatoare și nici prea mulți oameni cu care puteai colabora. Trebuia să trag de oameni să-mi dea articole. Editam totul singură. Multe erau cu copy-paste. Mai ales primele ediții – cele roz – pe alea le-am făcut manual singură. Dar mi-a plăcut la nebunie.

Cum ți-a venit ideea?

Nu sunt sigură. Dintotdeauna am fost o rebelă. Când aveam 12 ani, am plecat de acasă să mă înscriu la academia militară. Dar nici acolo nu mi-a plăcut, așa că am plecat pe la 15 ani. Mereu am știu și politică și am fost mai deșteaptă decât ceilalți transsexuali care nu știau decât să vorbească în argoul gay și să dea din cur.

M-am mutat în Exarheia, de exemplu. Pe atunci locuiau în cartier mulți tineri care studiaseră în Franța. Găzduia mulți oameni educați, nu tot felul de nebuni, ca acum. Acolo a început mișcarea LGBT și acolo s-a publicat Amfi, prima revistă LGBT din Grecia. Asta mi-a dat un impuls, pentru că nu simțeam că Amfi era chiar pe gustul meu. Am învățat multe din ea, dar era făcută de doi-trei homosexuali care își făcuseră studiile în Franța. Nu știau prea multe despre realitatea greacă. Kraximo a fost publicată de o prostituată transsexuală care era și anarhistă. Cred că asta a fost diferența.

Cât a rezistat Kraximo?

Cam zece ani – există 14 numere. Au mai fost și pauze în timpul ăsta pentru că poliția era pe urmele mele și n-aveam bani. Nu era tipărită regulat, dar de câte ori ieșea, oamenii vorbeau despre asta. Chiar și ziare ca Eleftherotypia scriau despre ea. Dar pe atunci nu-i înțelegeam valoarea. Abia mai târziu am înțeles-o.

Cum așa?

Săptămâna trecută mi s-a întâmplat cea mai înduioșătoare chestie. Eram pe Stathmos Larissis (unde e sediul partidului neo-nazist Zorii Aurii), când m-a oprit pe stradă un tip de 45 de ani și mi-a spus povestea asta: Când era adolescent, familia l-a dat afară din casă pentru că au aflat că era gay. În trenul dinspre Patras spre Atena, a găsit la toaletă revista Kraximo. A luat-o și a citit-o și s-a simțit mult mai bine când a văzut că erau mai mulți oameni ca el în lume și nu era singur. A spus: „Paola, revista asta mi-a schimbat viața. M-a ajutat să mă accept pe mine însumi și să nu mă mai simt vinovat pentru ceea ce eram.” Mulți oameni mi-au spus lucrul ăsta. E cel mai minunat lucru pe care îl poți auzi de la cineva. Acum că au trecut anii, mi-am dat seama în sfârșit că toate eforturile mele au meritat.

Urmăriți-o pe Elektra Kotsoni pe Twitter: @elektrakotsoni

Traducere: Oana Maria Zaharia