Dubai este un oraș în care magnații petrolului din Emirate sunt dispuși să plătească 14 milioane de dolari doar pentru a merge prin zonă purtând la mașină o plăcuță de înmatriculare inscripționată cu 1. (Da, e pe bune.) Este un oraș plin de locuri multi bilionare de decadență păcătoasă, un regat al lăcomiei și consumului, unde hotelurile le oferă vesticilor măști de față cu aur de 24 de karate, iar mâncare preparată de fostul bucătar personal al prințului Charles este servită în săli de mese garnisite, la 70 de metri sub nivelul mării. Chiar și miile de pești tropicali expuși mănâncă mai bine decât tine, fac zilnic festin cu aproape 300 de kilograme de fructe de mare.
Publicitate
Contrastul dintre viața turiștilor și cei care construiesc Dubaiul – muncitorii în construcții, nu finanțatorii neînfricați – nu poate fi mai puternic. Deseori sunt plătiți cu 100 de dolari pe lună pentru a lucra în locuri periculoase, la temperaturi de 120 de grade. De obicei, angajatorii le confiscă pașapoartele în schimbul slujbelor, ca și cum licența de călătorie face un mare bine vreunui șomer. Cifre neoficiale arată că în jur de o mie de sclavi importați ilegal din India și din Pakistan au murit anul trecut la locul de muncă.Cum economia globală șchioapătă către faliment, iar amploarea turismului pe care se baza orașul se diminuează din ce în ce mai mult, dolarii cu care ploua acum ceva timp au secat, iar disponibilizările au început.În timp ce 692 de bilioane de dolari investiți în proiecte ce privesc clădiri sunt încă în conturi, 582 de bilioane au fost blocate din cauza scăderii economice. Ce se va întâmpla cu monoliții uriași ai arhitecturii futuriste care au luat-o razna, în timp ce nu există nimeni care să-i populeze? O să se odihnească acolo și o să ruginească până o să cadă? În 2008, Wall Street Journal a plasat datoria Dubaiului față de PIB la 42%. Datoria vecinului Abu Dhabi, raportată la PIB, este de doar 2,9%. Pentru cei nepricepuți la matematică, hai s-o spunem așa: lăcomia nebună, plus lipsa totală de viziune, egal futut total.
Poza asta a fost făcută în jur de ora 4:30 dimineața. Muncitorii merg din lagărele de muncă către șantiere, care sunt de obicei la kilometri distanță. Alții sunt transportați cu autobuze stilul închisoare, cu gratii la geamuri. Sunt parte din aproximativ cele zece milioane de emigranți în câmpul muncii.
Publicitate
Grăbit să se modernizeze, emiratul Dubaiului a arat în nisip orice evidență a trecutului. Aici nu există cultură tradițională. Turiștii sunt mânați către chestii previzibile, precum piața de aur, un cattering fabricat pentru vesticii care bălesc la cum a fost odată trecutul.
Rapoarte din 2007 arată că spațiile comerciale și de retail din Dubai ocupau peste 300 de kilometri pătrați, o cifră care s-a dublat în 2008. O chestie distractivă: Dubai deține între 15 și 25% din macaralele lumii.
Efortul pentru construcțiile vestice stă țeapăn împotriva capcanelor religioase tradiționale. De multe ori muncitorii, în timp ce privesc Ramadanul, se prăbușesc din cauza deshidratării și mor.
Relaxare în timpul unei mese de prânz. Vara, soarele de la mijlocul zilei poate face sudoarea să te orbească în câteva minute.
Mulți dintre muncitori aspiră să ajungă șoferi de taxi și să-și petreacă anii clădindu-și un drum – să ia permisul și să treacă teste. Ca șoferi, câștigi la fel de mult ca în construcții – cam 500 de dirhami (130 de dolari) — și faci ture de 13 ore, cu câte o vacanță odată la doi ani.
Igiena este minimală, dar spălatul pe mâini oferă o pauză scurtă și drăguță. Mulți muncitori discută despre casele și familiile lor. Oricare ar fi condițiile, cei cu o slujbă câștigă de zece ori mai mult decât ar câștiga acasă la ei, în Pakistan, India sau Bangladesh.
Cel mai vechi turn datează din ’70, iar fațada lui a fost total alta decât ce vedem astăzi. Fințatorii englezi au fost cei care au văzut potențialul în în zona tax-free și, cu suport arab, au exploatat-o. Conform legii locului, companiile trebuie conduse de cel puțin un cetățean al Dubaiului. De asemenea, trebuie să existe în permanență un procent de 10% de angajați locali. Dacă un localnic este concediat, compania este amendată de guvern.
Publicitate
Dubai este afectat în mod regulat de shamals (furtuni), care se pot deplasa cu până la 50 mph şi biciui nisipul cu tornade orbitoare. Iar toate acestea sunt mult mai înfricoșătoare dacă lucrezi la 100 de metri în aer, fără un ham.
În martie 2006, pe șantierul Burj Dubai, muncitorii s-au revoltat și au făcut daune de un milion de dolari. Protestele lor au dus la o creștere a salariilor cu 20%, care să se potrivească cu inflația, dar eșecul în a duce această promisiune la capăt a dus în octombrie 2007 la alte revolte , în urma cărora 4000 de protestatari au fost închiși, iar mai târziu concediați fără a mai fi plătiți.
Codul muncii, mai ales în „zonele libere” este făcut pentru a beneficia angajatorul și a submina orice drept al muncitorului. Exploatarea emigranților este sancționată de guvern doar literar.
Într-un final, ziua se termină la asfințit, în jur de 7:30 seara.
Poza aceasta a fost făcută în Sonapur („Tărâmul aurului” în Hindi), cel mai mare lagăr de muncă din Dubai, în care ambasadele estimează că se află casele a până la 50.000 de muncitori – deși, ca în cazul oricăror date oficiale, aceste cifre sunt chestionabile și se crede că acolo locuiesc mult mai mulți oameni.
Acesta este Ikram, în stânga, cu prietenul său, într-un moment rar de relaxare. Pe măsură ce economia se duce din ce în ce mai jos, li s-a dat un bilet de întors acasă. Nu sunt siguri când se va întâmpla asta, dar zilele următoare vor fi duși la aeroport, cu destinația Pakistan.
Publicitate
Sunt încântați să-și revadă familiile, dar există un simțal datoriei reale care e primordial. Majoritatea au venit în Dubai pe promisiuni deșarte – cei ce i-au recrutat le-au zugrăvit un tablou drăguț, în care luminau curcubee de minciuni. Au o lună să plece după ce sunt concediați. Nu contează că au lucrat o lună sau 20 de ani, aici nimeni nu poate ieși la pensie.
Fotografiile mele nu reușesc să poprtretizeze deloc cât de mizeră este viața acestor oameni. Reprezintă unul dintre ultimele vestigii ale sclaviei moderne.
Imran era cioban la capre, în nordul Pakistanului. Familia sa a pus mână de la mână și a strâns banii necesari pentru zborul în Dubai, în urma promisiunii unui salariu excitant și o slujbă solidă. La sosire, a fost anunțat că acest salariu va fi înjumătățit. Două luni mai târziu i s-a spus că trebuie să părăsească Dubaiul în trei zile. Ghinion, Imran.
Viața în Sonapur este murdară și plină de boli. Tomberoanele de gunoi și canalizările fără capac sunt peste tot.
Acestea sunt niște pompe uriașe care aruncă gunoaiele lichide în afara lagărului. Arată ca niște tentacule de caracatiță ce se furișază pe străzi.
Acesta este un alt lagăr de muncă pe care l-am vizitat, la capătul lumii. Locuiau aici în jur de 30 de muncitori indieni, care au fost pierduți la o numărătoare greșită și au fost lăsați să supraviețuiască cum pot. Acum sunt mai sănătoși, mulțumită femeii care m-a dus să-i văd. Ea este un director de companie care i-a găsit aproape murind de foame și a dat alarma.
Publicitate
Apă menajeră lăsată în bălți acre. Le poți mirosi de la kilometri distanță, chiar dacă lagărul nu este în aria ta de vedere.
L-am urmărit pe Imran la aeroport, în drumul său spre casă.
În timp ce peste 58% din forța de muncă din Dubai este sub 15 ani, nu toți sunt obraznici și încrezuți . Tipul ăsta avea 62 de ani și picioarele cât coaiele unui elefant.
În ultima mea noapte în lagărul de muncă, condițiile precare de siguranță au ajuns într-un final din urmă condițiile de viață de rahat, când a izbucnit un foc de la benzină. Televizorul a fost primul lucru care a fost salvat.
Un agent de securitate pentru o dezvoltare la scară mică.
Aici, Jenny, un muncitor intern filipinez, se bucură de ceva timp liber în Global Village, una dintre puținele zone de relaxare din Dubai unde au voie să intre și muncitorii.
În timp ce forța masculină de muncă din Dubai este deseori ignorată, dar încă la vedere, forța de muncă feminină se manifestă în spatele ușilor închise și este la fel de dură. Am reușit să fac poze unui ștat pe plată al unei muncitoare din Etiopia, numită Alamanesh: 500 dirhami (130 de doalri) pe lună, pentru 7 zile de muncă pe săptămână și deseori 18 ore pe zi. Muncitorii emigranți trimit acasă, anual, bilioane de dolari. Codul muncii spune că în 2008 s-au trimis 12 bilioane, cel mai mult în India, Bangladesh și Filipine.
Alamanesh și Mali lucrând într-o casă din Emirate.
Guvernul a legiferat ca familiile să locuiască în vile sau apartamente, dar femeile angajate, precum Suzi, nu-și pot permite 150.000 de dirhami, cât ar costa. Locuiește cu alte 24 de peroane, într-o vilă cu trei dormitoare.Traducere: Ioana Moldoveanu
