Pornografia japoneză hentai se duce pe apa sâmbetei

Ilustratorii sunt din ce în ce mai prost plătiţi.

|
ian. 22 2015, 8:01am

O colecţie de reviste hentai. Foto via Miki Yoshihito via Flickr

„Oamenii percep greșit Japonia. E o țară conservatoare", zice Peter Payne.

Pornacheul hentai la care m-am uitat până acum nu prea susţine declarația de mai sus. Peste o fată dezbrăcată stau patru tipi, un băiat „se ocupă" de țâțele imense ale mamei sale vitrege, un altul e îmbrăcat ca o fată, însă îl trădeaza erecția imensă ascunsă în pantaloni.

Mie mi se pare destul de liberal și puțin straniu. Dar l-am crezut pe cuvânt pe Payne. El deține magazinul online J-List, care comercializează DVD-uri și benzi desenate hentai, dar și o grămadă de produse anime pentru orice vârstă. Payne locuiește de 23 de ani în Japonia, s-a mutat aici din America ca să se facă profesor timp de un an, dar „n-a mers," așa că a rămas de tot.

La sfârșitul anilor '90, când a început moda cu desene japoneze în occident, i-a spus soției că va porni un serviciu de comenzi internațional, pentru fanii sci-fi și anime. De aici totul a luat amploare.

O bibliotecă din Japonia plină de hentai. Foto de Ignis viaWikimedia Commons.

Într-o vitrină din spate erau câteva figurine Star Wars. Părea fericit că o să mai apară cateva filme din serie, fericit cum numai un fan adevarat poate fi. Însă cultura hentai (cuvantul japonez pentru pervers sau bizar) nu e ca oricare alta. A fost acuzată pentru sexualizarea copiilor și pentru misoginismul agresiv.

Asta pentru că o mare parte din hentai implică școlărițe drăguțe (care par mai degrabă europene decât japoneze) cu țâțe imposibil de gigantice şi ochi mari și naivi, care sunt asaltate de băieți răi cu probleme psihice, demoni sau extratereștri care își folosesc tentaculele în formă de penis ca să penetreze orificiile fetelor în timp ce acestea țipă și imploră să nu fie pătrunse.

Băi japonezilor, ce-i cu toate tentaculele astea?

Payne mi-a explicat că „tentaculele există, pentru că nu poți desena un penis fără sa îl cenzurezi", cum spune legea cenzurii din 1907 care încă a rămas valabilă. „Cam așa e și cu bukkake. Poate să ţi se pară foarte artistic sau foarte deviant. Dar aici nu mai e la modă"

Visul soției de pescar de Hokusai (imagine via).

Faptul că mai mulți bărbați care îşi dau drumul pe fața unei femei este demodat nu e surprinzător. Iar sexul cu tentacule apare în arta japoneză de mai bine de 200 de ani. De exemplu, expoziția shunga(artă erotică) de la British Museum a prezentat un desen intitulat Visul soției de pescar, în care două caracatițe fac dragoste cu titulara.

Dar arta japoneză clasică e pentru cei care dețin propriile sigilii de ceară și săbii katana. Așadar, desenele sunt pentru copii, nu?

Spune-i asta lui Toshio Maeda.

În 1986, Toshio a introdus tentaculele ca element porno în animeuri, în care totdeauna apăreau scene mai fierbinți la duşuri, dar nimic ieșit din comun. Creația sa, Urotsukidōji: Legend of the Overfiend, a inventat genul hentai.

Toshio Maeda. Foto de Yves TennevinviaWikimedia Commons.

Am încercat să îl contactez pe Maeda cât documentam acest articol. De fapt, am contactat mai mulți artiști hentai, dar niciunul nu mi-a răspuns.

Payne mi-a dezvăluit ca „aproape orice japonez va gândi că nu-i poate răspunde unui străin. Chiar dacă au făcut câțiva ani de engleză, ei sunt puțin paranoici că vor greși te miri ce. E dificil să vorbești cu ei altundeva decât la o convenție".

„În al doilea rând, hentai-ul și anime-urile sunt pe ducă în Japonia. Artiștii de aici au un salariu cam de 9000 de dolari pe an, care e destul de mic. Nimeni nu mai practică asta ca o carieră, așa că procesele ilustraţie şi producţie se mută în Coreea, China sau în Filipine".

Payne mi-a arătat un grafic cu veniturile din industrie şi am văzut că actorii care fac vocile din hentaiuri au o leafă serioasă. În schimb, animatorii talentați, care fac adevărata muncă, se află fix la fundul găleții.

Am decis să găsesc un artist japonez pentru un interviu, ca să îl întreb dacă hentaiul a fost cariera de vis în timp ce făcea școala de arte și dacă s-a gândit vreodată că e imoral ce face. Nu am găsit, așa că m-am îndreptat spre Coreea. Un animator de pe lângă Seoul a acceptat să discutăm, doar dacă rămâne anonim.

„Părinții mei nu știu că mă ocup cu așa ceva," mi-a explicat el într-o engleză proastă, de-a lungul convorbirii noastre la distanţă. „Ei cred că fac design de postere. Fac și design, dar îmi place și hentai-ul. E ca o mică obsesie."

Suna de parcă hentaiul era la fel de mult un hobby, cât era o profesie pentru tânărul ăsta.

„E mai bine decât pornografia pe bune. Unele lucrări sunt foarte faine și sexi, însă altele... nu sunt OK, știi ce zic?"

Poză de Dave Fayram via Wikimedia Commons

L-am întrebat dacă e plictisitor să munceşti monoton timp de ore întregi, să desenezi fiecare cadru şi să le trimiţi în Japonia să fie lipite. A recunoscut că e repetitiv şi a adăugat că „scenariile și tendințele sunt așa ciudate încât nu prea ai cum să te plictisești. Japonezii sunt puțin duși cu pluta".

Când i-am spus lui Payne că până și vecinii Japoniei cred despre cultura lor ca e puțin stranie, mi-a explicat că „e o problemă când privești ceva despre care nu știi prea multe, decât lucruri generale. De exemplu Olanda: oamenii știu de cafenelele cu iarbă, de prostituate și de lalele. Nu e logic să presupui că-s lalele peste tot în Olanda. La fel e și când vine vorba despre hentai, observi pornografia cu tentacule. Eu numesc asta distorsionarea prin lentila internetului. Cele mai ciudate părți ale Japoniei au scopul să irite intenționat."

Și totuși, de unde caracterul ăsta de Lolita al personajelor? În Suedia, în 2011, Simon Lundstrom, un artist care traducea hentai-uri, a fost declarat vinovat pentru 39 de instanţe de deținere de pornografie infantilă. Chiar dacă imaginile reprezentau personaje imaginare, desenate, Curtea Supremă din Suedia şi-a menţinut verdictul în 2012, i-a respins apelul, și a decis că imaginile prezintă minori care fac sex.

Payne nu prea a avut o explicație. „Aici nu e așa, e vorba de o licenţă creativă. Industria îți spune că toate personajele au peste 18 ani, există o comisie pentru standarde morale. Aceștia interzic incestul și alte lucruri de acest gen. Atât doar, că dintr-un anumit motiv sau altul, liceele sunt mereu folosite ca decor."

Pe lângă asta, a insistat că hentaiurile sunt diverse, nu se rezumă doar la cele de pe net.

„Există hentaiuri pe care nu le-ai văzut. Există yuri, povești despre două fete care se îndrăgostesc, care nu sunt foarte sexuale. Yaoi, în care protagoniștii sunt toţi băieți și nici măcar nu-s pentru gay, mai mult se uită fetele cărora le place drama. Și mai e un tip, bara, cu bărbați gay, păroși și plini de mușchi."

Foto de Sam Clements.

Am dat de un website care aparține unui artist numit Gengoroh Tagame: bărbați gay masivi cu musculatură definită și penisuri foarte vânoase se sufocau reciproc sau se legau cu frânghii, în stil BDSM.

I-am trimis un email lui Tagame dar, deloc surprinzător, nu a răspuns.

E OK să fii gay în Japonia?

„Da, în orașe", mi-a zis Payne, înainte să-mi povestească despre otonoko (capcană), un alt stil hentai care e un fel de porno cu travestiţi: băieți drăguți, efeminați, desenați ca să arăte ca niște fete, asta până când dispare fusta și iese la iveală mădularul masiv.

Care-i faza cu momentele de viol?

„Da, ies în evidenţă mai des decât în alt gen, dar nu e neapărat specific. Există magazine pentru fetişurile astea. De obicei fetele din pornografia de-aici sunt tratate ca niște divinități, ori ajung în contexte ciudate cum ar fi într-un salon de bronzat."

Cum se raportează societatea conservatoare a Japoniei la toate astea?

„Păi au o zicală: shikata ga nai. Un fel de „n-ai ce-i face". N-ar obiecta nimeni la vreo scenă cu sâni în desenele animate. Atitudinea generală este: Evident că tipilor le plac țâțele și chiloțeii. "

Traducere: Defta Raul Alecsandru

Urmărește VICE pe Facebook.

Citeşte mai multe despre Japonia:
Cel mai împuţit oraş destinat sexului din Japonia e pe moarte
Nathalie Daoust fotografiază femeile din hotelurile erotice sado-maso din Japonia
Adolescenţii japonezi vor să fie negri

Mai multe de la VICE
Site-uri VICE