În apărarea femeilor păroase

Ilustraţii de Ole Tillmann

Prietenul meu Kevin, un absolvent de Filosofie la Berkeley și un avocat de drept civil, dar și susținător a tot soiul de cauze bune (egalitate economică, controlul armelor, căsătoria homosexuală, statul palestinian, cafeaua crescută la umbră) a urlat la mine zilele trecute că-i aranjasem o întâlnire cu o tipă care avea puțină mustață. OK, mai mult decât puțină. Ați văzut vreodată o fotografie a Fridei Kahlo și să fiți atrași intens, cum am fost eu, de sprâncenele ei fabuloase și groase, acele arcade care se deschid deasupra ochilor ei ca aripile întinse ale unui corb? Dacă vă uitați de aproape la acea fotografie, veți vedea două benzi subțiri de puf superb și închis care par să fi fost creionate la unghiuri de 45 de grade deasupra fiecărei jumătăți a buzei ei superioare. Femeia cu care i-am aranjat întâlnirea lui Kevin, o frumoasă și incredibil de inteligentă poetă și traducătoare pe nume Jill, care are o diplomă summa cum laude în Literatură Comparativă la o universitate de la care Kevin a fost respins și cu care am ieșit acum mai mulți ani, are aceleași sprâncene și același puf negru, în ambele cazuri puțin mai închise și mai groase.

Are și păr axilar, gros și dens și umed, nu că ar fi descoperit Kevin asta din moment ce n-au trecut de un pahar rapid într-un bar oarecare. Are și păr pe picioare care îi merge de la glezne la pulpe (Kevin a observat asta când ea s-a pus picior peste picior) și un păr pubian gros întins de la buric până la vaginul neîngrijit, ca să nu mai vorbim de părul rectal și de pe antebraț, și de firele întinse împreujurul areolelor și de peticul de puf delicios unde fundul îi întâlnește partea de jos a spatelui. Cu alte cuvinte, Jill, precum Kevin, este, vai, un mamifer cu păr pe corp. Gaby Hoffmann, când a fost întrebată de două tipe elegante la Festivalul de Film Sundance despre vaginul super-păros fals pe care îl purtase în filmul „Crystal Fairy", a avut doar asta de spus: „Nu. Aia sunt doar eu. Sunt om. Am păr." Exact.

Dar să ne întoarcem la Kevin cel furios. Acum câteva săptămâni, când mi-a spus că era „singuratic" și „gata să se așeze" și voia să știe dacă cunoșteam pe cineva care să fie „cât de cât potrivită" cu el, părea să aibă puține cerințe: „Știi ce caut, omule. Genială, nu obeză, știe cum să acordeze o ghitară. Și nu a pus niciodată piciorul în Ibiza."

„Nicio problemă", am zis, și m-am gândit imediat la Jill. Suplă, cu picioarele pe pământ, vorbește șase limbi, nu poartă machiaj, o copie perfectă a unei Patti Smith tinere. Cu cât îi vorbeam lui mai mult de ea şi-i spuneam cât de bine arăta în rochia Marimekko primită de la mama ei, fără sutien, și în acele platforme vintage Candie's, cu atât eram mai trist că nu mai eram eu cu ea.

Întâlnirea lor a durat 45 de minute. Kevin i-a spus că își „revenea după o toxiinfecție" și trebuia să plece din timp acasă. În următoarea dimineață, a intrat în mine. „La ce te gândeai?", a mârâit. „De ce ai ascunde în mod deliberat cel mai relevant detaliu al aspectului ei?" E adevărat că îl ascunsesem. Când Kevin nu putuse găsi o fotografie a ei online, pentru că n-o găseşti nicăieri în social media sau cyberspațiu, și mi-a cerut să îi trimit una, am mințit și am spus că nu aveam. Singura fotografie pe care o aveam cu ea îi arăta destul de clar mustața și știam că la asta ar cădea târgul. Mulți tipi cărora le arătasem poza de-a lungul anilor mi-au spus „nu pot să trec de ea". Îmi era teamă că nici Kevin nu va fi diferit. Așa că am mințit și am spus că nu aveam o poză. Cea mai bună speranță a mea era că el, cea mai progresistă persoană pe care o cunosc, ar fi realizat după ce-o întâlnea pe Jill că mustața ei, măsurată pe lângă frumusețea și caracterul fabulos, era trivială. Speranța mea și mai mare era că, în cele din urmă, ar fi ajuns, la fel ca mine, să îi placă enorm.

„Ăla a fost cu adevărat cel mai relevant detaliu al aspectului ei?", am contrat. „M-aș fi gândit că trupul ei grozav, ori coafura grozavă, ori ochii imenși albastru-pal, ori poate chiar felul adorabil în care și-i mijește și își lasă bărbia spre piept când râde, lucru pe care probabil nu l-ai observat niciodată, fiindcă mustața ei te-a făcut insipid și posac, ar fi fost toți candidați egali pentru cel mai relevant detaliu al aspectului ei. Ca să ştii, i-am ascuns și ei un detaliu crucial al aspectului tău, anume părul foarte vizibil din nas și din urechi și peticele sporadice de păr de pe spate."

Kevin a roșit. În apărarea lui Jill, devenisem prea personal și am regretat imediat asta. Timp de câteva momente, amândoi am fost prea rușinați să vorbim și ne-am holbat în tăcere unul la celălalt, iar eu m-am străduit foarte puternic să nu mă uit la nasul sau urechile lui. „Nu ești corect cu mine", a spus el în cele din urmă. „Dacă există limite în privința deschiderii mele, îmi pare rău. Dar n-am spus vreodată că aș fi un sfânt. Dacă oricine a fost insensibil aici, ai fost tu. Mă trimiți la o întâlnire pe neve și te aștepți ca, spontan, fără vreun avertisment legat de ce urma să văd, să trec ca prin farmec peste idealurile de frumusețe stabilite de secole? Poate mai mult? Statuile femeilor din Grecia Antică, după cum știi, nu aveau păr pubian."

„Și statuile bărbaților din Grecia Antică erau așa păroase? O mână de floci cel mult, din când în când o barbă, dar altfel netede ca marmura. Idealul lipsei de păr, judecând după aceste statui, era aparent neutru față de gen. Dar lasă Grecia Antică. Hai să ne întoarcem atenția spre America Modernă, în care trăim. Știai că femeile din America nu se epilau axilar până prin 1915? Și știi de ce? Pentru că un anunț din „Harper's Bazaar", care arăta o femeie într-o rochie fără brațe și cu o mână ridicată, le-a spus s-o facă. „Îmbrăcămintea de vară și dansul modern se combină pentru a face necesară eliminarea părului neplăcut", spunea sloganul care acompania imaginea acestei femei dansatoare moderne, iar axila ei era rasă cum se cuvine. Înainte de asta, femeile americane aparent nu știau că părul lor axilar era o problemă. Că părul de pe picioare era și el o problemă a fost clarificat mai târziu, când rochiile au devenit mai scurte. Aceste „idealuri de feminitate" la care faci referire, cel puțin în America, sunt o moștenire mai recentă decât ai putea crede.

Kevin, aflat acum în defensivă, a răspuns. „Dacă eu ți-aș aranja o întâlnire cu o femeie cu barbă", a spus el, „ce ai face? Să spunem că-i genială, corp grozav, stil grozav, vorbește șase limbi, summa cum laude, arată grozav în rochia Marimekko de la mama ei, dar se întâmplă, din păcate, să aibă un strat vizibil clar de puf gros și negru pe obraji. Nu e prea comun, dar se întâmplă. Femeile neobișnuit de păroase sunt adesea și ușor bărboase. Ai putea vedea dincolo de ea spre celelalte calități pozitive? Și hai să mergem și mai departe. Dacă această femeie, în loc de a avea o barbă, ar avea păr care se rărește, ca tine? Nu este comun, dar se întâmplă. Și femeile își pierd părul uneori. Ai îndoi convenția și ai ieși cu o femeie care chelește? Sau, ca mine, ai supune-o în mod ipocrit unui alt standard decât cel la care te supui pe tine?"

Acum el era cel care lovea sub centură. Mă încolțise și o știam amândoi. Să trăiești în societate înseamnă să fii condiționat social. Este inevitabil. Unii dintre noi se descurcă mai bine decât alții să se împotrivească și se duc pe drumul propriu. Dar cine este perfect între noi? Cine eram eu, care în mod cert aș fi avut o dificultate serioasă la o întâlnire pe neve în a trece peste barba sau părul rărit al unei femei, să-l arăt cu degetul pe Kevin fiindcă avea probleme cu mustața lui Jill?

În spirit conciliant, Kevin s-a întrebat dacă nu cumva eram prea duri cu noi înșine și dacă nu cumva nu eram deloc ipocriți până la urmă. „A le supune pe femei altui standard de frumusețe decât cel la care ne supunem pe noi nu este arbitrar, decât dacă bărbații și femeile sunt în esență identici", a spus el. „Dar nu sunt. Bărbații sunt, în general, mult mai păroși decât femeile și au păr pe părți ale corpului pe care femeile în general nu au. Nu este idealul convențional al frumuseții feminine , anume lipsa de păr, doar o extensie logică a unei distincții biologice obiective?"

Era în mod cert o extensie, cu asta am fost de acord, dar nu eram sigur cât de logică era. Doar pentru că femeile au în general mai puțin păr pe corpul lor decât bărbații și în mai puține locuri, asta face în vreun fel mai puțin arbitrară presiunea pusă pe ele să scape de o mare parte din el sau de tot?

Hai să ne imaginăm, i-am spus lui Kevin, într-un efort de a fi mai imparțial în privința problemei, o stare ipotetică ipotetică, presocială, de păroșenie nelimitată, cam cu zece mii de ani înainte ca Harper's Bazaar, Cosmo, Esquire, Vogue, Allure, Glamour, Maxim și numărul cu costume de baie al Sports Illustrated și orice altă revistă care le spune femeilor și bărbaților că părul corporal femeiesc este scârbos. În condiţia aceasta antică de păroșenie minunată, lamele, laserele, cleștii, epilatoarele, ceara fierbinte și electroliza nu existau încă, astfel că atât bărbații, cât și femeile aveau păr în multe locuri diferite ale corpurilor lor. Picioare și cur, degete de la picioare și axile, sfârcuri și burice, pubis și mustăți, femeile și bărbații le au pe toate. Bărbații au în general mai mult păr decât femeile, desigur, și în mai multe locuri, dar și femeile sunt destul de păroase. Dorința sexuală, în acest stat al păroșeniei, nu este niciodată atenuată de vederea părului de pe corp. Bărbații păroși ai cavernelor fac sex cu femeile păroase ale cavernelor cât pot de mult, și le place mereu. La nivelul ăsta al păroșeniei, nici măcar o dată nu a fost auzit un bărbat păros al cavernelor care le spunea prietenilor săi, după ce a făcut sex cu o femeie, „frate, era dezgustător. Avea păr în fund! Și o mustață completă! Frate, nu puteam trece peste asta. Mi-a blegit erecția."

Acum, i-am spus lui Kevin, imaginează-ți că vom construi o societate nouă de la zero, diferită de cea pe care o avem acum, o societate în care bărbații și femeile vor fi tratați diferit doar dacă există o bază cinstită și rațională pe care să se realizeze asta. Și pentru ca să ne asigurăm că abordăm această sarcină imparțial și că nu reconstruim pur și simplu o societate în care facem viața cât mai avantajoasă pentru noi. Hai să ne imaginăm că nu avem nicio idee care va fi genul nostru în această societate nouă. Bărbat sau femeie, nu avem nicio idee. Nu este în puterea noastră să alegem. Și fiindcă este în întregime posibil să fim femei, trebuie să avem foarte multă grijă, fiindcă orice beneficii sociale care dezavantajează femeile ne-ar putea face rău. Cu toate acestea în minte, hai să luăm în considerare cele cinci abordări pe care le-am putea avea asupra părului de pe corp: 1) atât femeile, cât și bărbații trebuie să-și lase părul de pe corp în pace. Poate ușoare tăieri în jurul nasului și urechilor, dar altfel nimic; 2) atât bărbații, cât și femeile ar trebui să își elimine obsesiv tot părul de pe corp, cu cheltuieli mari de timp, bani și ocazional cu mare disconfort (iritații, fire crescute sub piele, aspect neras etc.); 3) doar bărbații ar trebui să elimine obsesiv tot părul de pe corp, iar femeile pot face orice doresc; 4) doar femeile ar trebui să elimine obsesiv tot părul de pe corp, iar bărbații pot face orice doresc; 5) atât femeile, cât și bărbații pot alege liberi să facă orice doresc, să se radă sau să nu se radă sau să se radă ocazional, fără ca revistele de modă și comercianții să pună presiune pe femei să se transforme în niște mutanți fără păr și fără ca femeile să se simtă rușinate, cum o fac multe dintre prietenele mele când au fost prea ocupate ca să se epileze, când oamenii se holbează la picioarele lor păroase la metrou.

Pe ce considerente posibile, fie ele morale sau estetice sau igienice sau biologice sau de orice alt fel la care te poți gândi, ar alege o persoană rațională, egoistă și care are o șansă egală de a fi femeie în lumea noastră ipotetică de păroșenie, opțiunea a patra ?

Pe niciunul, desigur. Că femeile sunt constrânse să fie fără păr, iar bărbații pot face orice doresc fără să-i pese cuiva nu este un lucru pe care-l poţi susţine nici moral, nici logic. Este un punct evident, un punct irefutabil, iar liniștea lui Kevin a confirmat asta. Apoi a zâmbit. Și ochii i s-au subțiat. Încă mai avea de luptat. Nu terminase. „Înțeleg, intelectual, că supunerea femeilor unui standard de frumusețe mai strict este necinstită, arbitrară și fără fundamente morale", a spus el. „Suntem ipocriți! Dar, să ne întoarcem la Jill, asta nu schimbă ce mă excită pe mine. Când văd o femeie cu mustață, păr pe picior sau păr pe sfârcuri, nu mi se poate scula. E atât de simplu. Sunt produsul unei condiționări sociale și nu pot face nimic legat de asta. Dorința nu poate fi fabricată. Nu pot produce o erecție la cerere. Nicio cantitate de argumente morale, nicio reconstruire de la zero a unei societăți nu vor schimba asta pentru mine. Și deși îți admir indiferența față de standardele convenționale de frumusețe feminină și sunt tentat să o găsesc eroică, o găsesc de asemenea și suspectă. Nu ești pur și simplu tolerant cu părul corporal feminin. Ești obsedat de el. De câți ani, mă întreb, încerci să o cuplezi pe Jill cu prietenii tăi? E cea mai păroasă femeie pe care ai cunoscut-o vreodată, îmi imaginez, și ai ajuns să iubești asta, iar de când te-a părăsit, ai încercat indirect, prin intermediul prietenilor tăi, să retrăiești experiența. Dar încântarea sexuală pe care pari să o obții când vorbeşti despre el, îl priveşti şi-l atingi e disproporționată față de orice stimul sexual pe care l-ar putea oferi. Părul corporal femeiesc, presupun, a devenit un fetiș pentru tine. Are o putere bizară și simbolică asupra ta. Din cine știe ce motiv (poate nu poți trece peste Jill?), ți-a pus mâna pe subconștient. Sau poate nu e legat de Jill. Poate ești homosexual și nu o știi, iar părul corporal feminin e o etapă temporară până când sexualitatea ta își va găsi rezolvarea. Indiferent de asta, nu-i poți rezista. Și nu există nimic eroic în a te supune la ceva asupra căruia nu ai control. Tu, într-o măsură nu mai mică decât mine, ești o victimă a dorințelor tale. Și niciunul din noi nu este admirabil moral. A vrea ca femeile să fie păroase nu este diferit, în fond, de a le vrea lipsite de păr. În ambele cazuri un bărbat vrea ca o femeie să fie ceva ce ea nu vrea în mod necesar să fie. Motivul pentru care crezi că femeile nu aleg liber să fie lipsite de păr și că au fost spălate pe creier de advertiseri să creadă că lipsa de păr e ceea ce își doresc cu adevărat, este că tu nu crezi că lipsa părului este sexy. Și cam orice bărbat din America nu va fi de acord cu tine."

Chiar sunt singurul care crede că părul corporal femeiesc arată bine și se simte bine și miroase bine și are gust bun? Sunt puține senzații mai plăcute decât senzația pulii mele pe părul de pe piciorul unei femei. Pula e făcută să fie mângâiată. Și părul de pe picior face exact asta. Trebuie să fie milioane de bărbați exact ca mine, dar nu știm despre ei pentru că le este prea teamă să vină în față. Le este teamă să fie numiți fetișiști și ciudați. În apărarea lor și în a mea, susțin că părul corporal al unei femei nu este nici dezgustător, nici irelevant sexual. Nu este ceva peste care să treci indiferent de drumul spre surse mai evidente de plăcere. Este, mai degrabă, un organ sexual în sine, de mirosit și lins și frecat, tras și smuls și împletit, pieptănat și mestecat și gustat. Părul pubian gros al unei femei este dezgustător sau irelevant doar dacă nu înțelegi cum bucuria anticipării, atât pentru bărbat, cât și pentru femeie, este amplificată de lupta lentă și blândă a limbii pe măsură ce își croiește drum printre tufe. Firele lungi de-a lungul circumferinței areolelor unei femei sunt dezgustătoare sau irelevante, doar dacă nu înțelegi că perii sunt un fel de extensii ale sfârcurilor și areolelor și că senzația firelor în gură face sfârcul să pară mai mare și mai copt și mai umflat. Un petic de păr pe spinarea inferioară a unei femei, chiar deasupra fundului, este dezgustător sau irelevant doar dacă nu l-ai futut niciodată.

Și odată cu părul, desigur, vine transpirația, iar cu transpirația vine duhoarea, iar părul care duhneşte ce sugerează? Vaginul. O femeie cu un corp păros are în esență patru vagine: două axile, curul și însuși vaginul. Cum ar putea asta să fie o problemă pentru un bărbat care se numește heterosexual și care, în mod suspect, susține că eu aș putea fi homosexual fără să o știu? Pune-te în locul meu, Kevin, în următorul scenariu: o femeie fenomenal de păroasă este deasupra ta şi ţi-o trage viguros. Una din axilele ei, neagră, densă și umedă, îți este presată pe nas. Una din mâinile tale este îngropată în cealaltă axilă și îi masează părul ud de transpirație între degete, iar cealaltă este în fundul ei și ocazional mai duce vârful degetului mijlociu la nas ca să mai miroasă o dată adânc. În punctul ăsta, mintea ți se eliberează de corp, nu? Nu mai ești prezent pe planeta asta. Plutești într-un eter de splendoare vaginală pură. O baie caldă și vaporoasă de transpirație și păr și miros și iuțeală. Nu știu cum s-o pun altfel. Nu pot aduce un argument mai bun. Dacă nu te-am convins, ești fără speranță.

Notă: pentru a proteja adevăratele identități ale lui „Jill" și „Kevin", ale căror nume au fost schimbate, anumite detalii identificatoare din acest articol au fost editate. O parte din dialog a fost și ea editată pentru a o face să pară mai coerentă decât a fost. Păroșenia lui Jill, ar trebui notat, nu a fost fabricată.

Traducere: Aura Stan