FYI.

This story is over 5 years old.

Chestii

Expoziţia muzeelor: Casa Nottara

Sunt vreo zece busturi în toată casa, cică dăruite de prieteni. „Primeşte, te rog, acest cadou: mutra mea de 100 de kile sub care poţi să-ţi ţii foiţele." Nu-i sick?
21.12.11

Când scade temperatura sub zero și acest fenomen scârbos mă prinde prin centru, îmi amintesc că toți prietenii mi s-au mutat în mahalale și nu mai am la cine să mă opresc să beau un ceai. Așa că ori intru într-un magazin și mă uit tâmp la rafturi zece minute până nu mi se mai lovesc dinții unii de alții, ori vizitez o casă memorială, de ce nu?

Mă opresc pe Dacia, peste drum de piața Spaniei, la Muzeul Memorial C.I și C.C Nottara. Pare o casă solidă, încălzită, dar sigilată, ca orice casă memorială din mijlocul Bucureștiului pe care încerci s-o vizitezi în mijlocul săptămânii.


Noroc cu doamna asta gardian care sare prompt din borcanul ei, apasă pe sonerie în locul meu de mai multe ori fără rezultat, deschide o ușă, caută pe o listă, scoate două telefoane, formează un număr și „Gili, sunt eu, Nili, spune-i tu doamnei să coboare că a venit cineva să viziteze.”


Doamna muzeograf, slăbuță, buimacă și palidă, își cere scuze de mai multe ori în timp ce mă conduce în casă pe un hol strâmt. Mă asistă sever cât mă dezbrac, îmi arată un fotoliu pe care să-mi pun geaca, mă îndrumă să iau loc la biroul lui Nottara și insistă că nu vorbește cu mine până nu-mi face un ceai să mă-ncălzesc. Minunat.


Picioarele mi se dezmorțesc, iar eu mă simt ca-n vizită într-o casă de-aia veche cu mobilier scârțăitor. Dacă n-ar fi atâtea busturi de bronz. Sunt vreo zece în toată casa, cică dăruite de prieteni. „Primește, te rog, acest cadou: mutra mea de 100 de kile sub care poți să-ți ții foițele.” Nu-i sick?


Se-ntoarce doamna, aranjează biroul pentru poză și mă pune la punct cu istoria. Casa a fost construită în 1931 și în ea locuia Nottara actorul, atunci în vârstă de 72 de ani, împreună cu fiul compozitor și soția care în 1956 a fost nevoită să transforme casa în muzeu, ca să n-o dea afară comuniștii. Deja nu-i mai aparțineau decât parterul și etajul unu. De atunci până-n 1981, Ana Nottara a colectat sortat și arhivat obiectele celor doi în propria casă. Pereții sunt înnăbușiți de tablouri, fotografii, diplome, scrisori, portrete cu dedicație și afișe vintage iar în bibliotecă sunt mii de cărți copertate în carton colorat, o parte din colecția moștenită de la mentorul actorului, Mihail Pascally.


Dacă aveți probleme să rețineți care-i tatăl și care-i fiul, vă dau micul meu truc mnemotehnic. C.C e fiul, cu C. de la compozitor și C.I. e actorurl cu I. de la ”mai bătrân”. Dacă nu înțelegeți gluma este pentru că, așa cum spunea un colaborator VICE, cele mai bune glume de insider sunt alea la care râzi numai tu.


Am citit despre C.I. Nottara că a revoluționat teatrul la 1900 mai ceva ca Puiu cinematograful. Că la un moment dat s-a săturat de piruete romantice și a mers pe chestii hard, realiste în Shakespeare, Sofocle, Ruy Blas și Barbu de la Vrancea. A făcut peste 700 de roluri în 60 de ani și s-a dus la teatru mereu, până a crăpat. Apare și în fragmentele de arhivă din „Restul e tăcere” al lui Caranfil, doar că el îl juca pe Osman Pașa la 1912. Atât de convingător, că ăștia pe platou mureau de râs și au trebuit să tragă duble – subiect tabu la vremea aia.


Chiar la întrare, doamna muzeograf îmi arată măsuța lui de machiaj. ”Ce vedeți acolo sunt batoane de pudră, nu trabucuri, cum au mai crezut unii.”


Aici e el cu părinții despre care nu știm nimic, în mărime naturală. Toți trei se holbează la mine când intru în prima cameră. Așa că îmi mut atenția pe pata de igrasie liniștitoare din colț. O vede și doamna. Oftează și spune: „Nu sunt bani de renovare, cultura se duce de râpă și spiritul civic nu-i interesează pe tineri. Lasă că mă apuc eu să fac proiecte europene ca ăia de la Antipa, la care lumea merge ca la mall pentru că au 3D.”


Mult mai simpatică mi se pare nepoata Mimi care a venit revenit în casa memorială la 75 de ani. ”Stătea acolo pe un scaun, nu zicea nimic și arăta exact la fel ca-n poză, minionă, bucălată, cu capul rotund. Mă uitam la ea, mă uitam la poză și nu-mi venea să cred. Am întrebat-o: <> A zis că da”, își amintește gazda.


Se antura o grămadă de lume în casa Nottara. Pozele lor atârnă acum de-a lungul scărilor care duc la etaj. Citeau, cântau la pian, beau și ei ceva? O întreb pe doamnă cum o fi arătat o zi de duminică, dar cică nu există înregistrări.


Eu cred că era caterincă. Dar poate mă influențează numele lor de cabaret: Aristizza Romanescu, Elvira Popescu, Tanţi Cocea, Constantin Tănase, George Vraca, Geo Barton, Fory Eterle, George Calboreanu, Marioara Voiculescu, Lucia Sturdza-Bulandra, Tony Bulandra, Velimir Maximilian, Ion Manolescu, Maria Ventura, Agata Bâresescu, Agripina Macri și am ajuns la etajul unu, unde locuia compozitorul C.C Nottara.


Aici, în jurul pianului Bechsteine, încă se adună o mână de copii de la școlile de muzică din București și își fac de cap.


Alături este biblioteca care-mi face poftă ca o cutie de bomboane cubaneze de contrabandă, dar, hopaa, cică-s pline de bacterii. Cum nu știu cum te ia de la bacterii și nici dacă sunt olandeze, așa că nu mă ating. Oricum, gazda mea îmi amintește regula oricărui muzeu, fie el și casă de om (nu de câine): obiectele sunt aici doar ”ca să le vedem și să le admirăm.”


Tare aș deschide cutia mucegăită care pare uitată la marginea bibliotecii, dar mă mulțumesc să întreb ce-i în ea. E goală, dar a fost o cutie de pălării claque, din alea cilindrice pe care poți să le turtești ăi să le porți sub braț. Fascinant.


Cum doamna mă roagă să nu-i fac poze, profit de momentul în care se ascunde după perdea ca să vă arăt salonul compozitorului C.C Nottara.


În salon, tot felul de chestii glossy vintage. Tipul a fost colecționar de mobilier prețios, adică un hoarder.


Dacă-ar vedea Philip Starck sau vreun alt minimalist secretaire-ul ăsta ar muri de inimă rea cât ai zice Ludovic al XVI-lea.


Ia, Philip Starck, înghite asta: sticlă de Murano, candelabru de Boemia, Galle, porțelanuri de de Sevres, Meissen și Alt Wien, mobiler Boulle (replici de secol XIX), măsuțe orientale cu încrustații de fildeș și sidef și chiar simt nevoia să mă mai uit și pe geam.


Pe geam văd magazinul ăla dubios cu chestii jamaicane și botoșei tricotați manual din stația RATB și o casă de vânzare, colegă de generație cu aceasta, care cică-i cam în paragină, dar are o baie imperială cu robinete aurite și tot tacâmu`.


Plătesc la plecare, ca la case mari, patru bilete în loc de unul, că altfel nu știe doamna cum să-mi taxeze fotografiile fără să fie acuzată de evaziune fiscală.


La avizier dau de acest afiș, nonșalant ca și cum piesa s-ar juca sâmbăta asta la Nottara. Sau poate e doar un mod pervers de a asocia încă o dată femeea cu instrucțiunile de prevenire și stingere a incendiilor.

Anterior: Expoziţia muzeelor: Muzeul Naţional Tehnic Dimitrie Leonida