Am fost interzis la TV când aveam 11 ani

Eu, Daniel Metz, star-ul emisiunii The Dan Metz Show

Acum există episoade întregi TV Party pe YouTube și toată lumea a văzut Lumea lui Wayne, așa că ar trebui să știți că una dintre cele mai mișto inițiative ale televiziunii americane e Public Access – program local, urban, care le acordă ciudaților puterea comunicării în masă. Aici prosperă toate gunoaiele divertismentului american. Din cauză că posturile și oamenii care le conduc sunt susținute de către guvern, au niște reguli interesante. De exemplu: Nu pot interzice nimănui să aibă o emisiune. Altă chestie: Nu pot cenzura nimic atât timp cât nu e ilegal. Aceste libertăți mi-au permis mie, un băiat în vârstă de 11 ani, să devin un star al televiziunii Public Access.

Am crescut în Melrose, Massachusetts, la câțiva kilometri în nordul orașului Boston. Mama era oarecum persoană publică, prezentatoare de știri în cadrul emisiunii Spotlight on Melrose, un program centrat pe politica locală și sport.

De câte ori mă lua cu ea la cumpărături sau la cosmetică, toată lumea o recunoștea și era tratată ca o vedetă. Pentru un puști, nimic nu e mai incitant decât atenția celorlalți, așa cp voiam și eu să primesc măcar o parte din cât primea ea.

Așa că am mers cu bicicleta până la televiziunea Melrose Massachusetts Television (MMTV) și am semnat un contract pentru o emisiune.

La MMTV, directorul stației era un tip supraponderal. Era atât de obsedat de Star Wars încât și-a luat liber două săptămâni când a ieșit Phantom Menace. Și-a cumpărat fiecare jucărie Star Wars în 3 copii: una de păstrat în ambalaj, una de vândut pe eBay și una cu care să se joace.

Devon

L-am înscris și pe prietenul meu Devon Tincknell să facă emisiunea împreună cu mine. În ciuda faptului că provenea, după spusele mamei mele, dintr-o familie „nasoală”, era tovarășul meu nedespărțit. Am fumat prima țigară împreună, ne-am uitat împreună la revistele porno ale lui frate-su, ne-am arătat penisurile unul altuia.

Emisiunea se numea The Dan Metz Show. Imaginați-vă o combinație între Jackass, The Tom Green Show și Saturday Night Live, dar filtrate prin creierașul unui băiat de 11 ani și cel al tovarășului său dintr-o familie nasoală. A fost glorios.

Emisiunea ne-a dat oportunitatea să facem tot ce ne trecea prin cap cu o cameră S-VHS: Devon se prefăcea că e un prezentator de știri zombie care raporta despre invazia viermilor spațiali, eu făceam rapping despre „ștoarfele” pe care cică le aveam, îl filmam în secret pe fratele meu mai mare și pe iubita lui din alt oraș, am spart un televizor vechi găsit pe stradă.

Devenisem senzația orașului Melrose. Am aflat în scurt timp că publicul nostru țintă erau tipi între 16 și 25 de ani cărora, după ce fumaseră niște jointuri tari, li se părea că facem un show pe cinste.

Tot Devon, într-o pauză. În restul timpului îmi arăta penisul și arunca în jur cu șobolani morți.

Dar apoi MMTV a început să primească plângeri. Se pare că emisiunea era considerată ofensatoare, că ne puteam răni în activitățile pe care le făceam și că ne înjuram unul pe altul. Emisiunea a devenit interzisă copiilor sub 14 ani. Foarte ironic, având în vedere că protagoniștii ei aveau doar 11 ani.

Tot în perioada aceea am descoperit că exista o lege care interzicea să arăți fecale la televizor, chiar dacă acestea erau în toaletă.

Până la urme, au început să nu mai transmită unele emisiuni. Șeful mi-a spus că a trebuit să scoată un episod din cauză că „n-aveți voie să vă atacați unul pe altul cu cuțite adevărate. Nu putem da asta la TV.”

Bineînțeles, mama era îngrozită. Ea era o prezentatoare de știri respectabilă și fiul ei scandaliza toată comunitatea locală la televizor. Pe la jumătatea serialului, mama mi-a spus că nu mai aveam voie să-mi petrec timpul cu Devon. Pentru că frații lui erau la închisoare și el avea o influență proastă asupra mea, dar acum îmi dau seama că de fapt era vorba de altceva. Era geloasă pentru că atrăgeam mai multă atenție asupra noastră decât primea ea.

Eu și mama cu câțiva ani înainte să devenim rivali la TV.

Succesul nostru local ne-a convins că aveam în față o strălucitoare carieră în domeniul televiziunii, până când o scenă care a implicat un rozător și o fundație numită „Pune-ți o Dorință” ne-au anulat brusc emisiunea. Devon a găsit un șoarece mort și s-a prefăcut că era animăluțul lui de casă și că era distrus de durere. „Vreau să-i împlinesc ultimele dorințe înainte să-l îngropăm.” Am filmat tot felul de scene în care îi împlineam visele șoricelului. De exemplu: „Dintotdeauna și-a dorit să joace baschet” – pac! scenă cu Devon aruncând șoarecele mort prin coșul de baschet. „Dintotdeauna și-a dorit să conducă mașina” – pac! scenă cu șoarecele lipit de parbrizul mașinii maică-sii. Și cireașa de pe tortul absurdității: „Dintotdeauna și-a dorit să-l calc cu bicicleta.” N-o să uit niciodată imaginea aia, mi-e arsă pe retină, cu șoarecele strivit sub presiunea cauciucului roții de bicicletă. Apoi am săpat o groapă, am umplut-o cu benzină, am aruncat șoarecele înăuntru și i-am dat foc.

A fost genial, evident. Dar a aflat PETA și au amenințat că dau în judecată stația de televiziune, bla bla bla. Așa că directorul ne-a dat afară.

Din păcate, acasă a avut loc un incendiu și s-au pierdut toatr filmările de la The Dan Metz Show și, mai rău de atât, am pierdut legătura cu Devon după câțiva ani. Ne-am distanțat și diferențele dintre noi au fost de nedepășit. El a trecut pe alcool, eu pe iarbă; a fost ca și cum nu ne-am fi cunoscut niciodată. Ultima oară când am auzit de el, era în închisoare. Într-o pasă sentimentală, era cât pe ce să-i scriu o scrisoare, dar până la urmă am lăat-o baltă.

Dar, Devon, dacă cumva dai peste articolul ăsta, anunță-mă dacă trăiești și ești bine. Acum sunt în Anglia și mi-e dor de tine.

Traducere: Oana Maria Zaharia