Am făcut turul muzeului tehno undeground din Detroit și-am găsit un oraș care încă visează

Dacă ai trăit vreun pic în Londra sau New York în ultimii ani ca o persoană creativă în curs de dezvoltare, probabil c-ai ajuns la aceleași concluzii la care a ajuns şi David Byrne în articolul lui din the Guardian. Potenţialul pentru dezvoltarea creativă moare în marile centre cosmopolitane. Pur și simplu nu mai sunt locuri fertile pentru dezvoltarea culturii cum erau odată, chiar dacă se spune uneori că încă sunt. După 13 ani în care locuiesc aici, Londra a devenit doar un birou fierbinte pe la care trec să fac niște bani rapizi și să mă car dracu' de-acolo înainte ca transportul public să mă oblige să devin iar omul furios în care n-aș vrea să mă mai transform vreodată.

Adevărul e că e mai probabil să găsești o epidemie de creativitate în orașe care sunt ignorate sau expediate rapid. Ca Bruxellesul, unde tocmai m-am mutat, sau Detroit. Am venit în Detroit prin decembrie ca să fac cercetări pentru o carte pe care-o scriu despre producția modernă de hip hop, iar orașul ăsta m-a surprins. Am ajuns să mă gândesc că Detroit-ul este viitorul. Am găsit în el multe dintre punctele forte (sărăcie, haos, distrugere, potențial) pe care New York, Berlin sau Londra le aveau înainte ca gentrificarea să le transforme-n banalităţi.

La câteva zile după ce-am ajuns în Detroit, l-am contactat pe Wajeed, un antreprenor și  producător local care s-a mutat recent înapoi din New York, în orașul lui natal. Mi-a spus să mă întâlnesc cu el la numărul 3000, pe bulevardul East Grand. Pe drum, șoferul de taxi, care a venit tot din New York acum 30 de ani, mi-a pictat o imagine deprimantă a orașului. Se potrivea cu discuția populară despre problemele antice ale orașului, dar tot n-am putut să scap de sentimentul că e ceva cu orașul ăsta, ceva mai mult.

Din afară, 3000 East Grand e o clădire pătrățoasă din cărămidă cu trei etaje, câteva geamuri și o ușă albastră. Nu e niciun semn care să indice semnificația culturală a clădirii, care, pentru unii, e egală cu cea a sediului-muzeu al casei de discuri Motown, care e la câteva blocuri distanță. După cum am aflat de la Wajeed, 3000 East Grand e casa Submerge, sediul operațional al casei de discuri tehno, Underground Resistance și afiliații ei. După ce-a fost relocată din sediul ei original de la 2030 Grand River în 2002, ea continuă să fie privită ca „un centru anonim al tehno-ului din Detroit", un pilon mândru de independență și creativitate construit cu sângele, transpirația și lacrimile celei de-a doua generație tehno. Dacă ai comandat vreodată un album de la ei online, de-aici a venit.

După întâlnirea noastră, Wajeed mi-a făcut un tur rapid al clădirii, care pare un fost sediu sindical, după semnul de pe ușa de sticlă de lângă sala de consiliu: „Amalgamated Transit Union | Local 156”. Erau studiouri și birouri, un magazin la subsol și la parter un „muzeu tehno". Mi-a stârnit curiozitatea, dar, din păcate, nu am putut să stau să aflu mai multe. Odată ajuns acasă, am aflat după o căutare rapidă pe net că acolo chiar e un muzeu tehno, numit Exhibit 3000. Programările trebuiau făcute în timpul orelor de muncă. Îmi programasem vizita pentru săptămâna viitoare, cu o zi înainte să plec.

M-am întors în ziua respectivă împreună cu gazda mea. Zach era un artist din Ann Arbor care a ales să se întoarcă în Detroit din New York acum ceva ani, după ce costurile de trai l-au terminat și potențialul Detroit-ului s-a dovedit irezistibil. Iar jucam un rol cu care sunt mult prea familiar: străinul care le povestește rezidenților despre chestii pe care ei nu le știu sau nu le-au făcut niciodată.

Când am ajuns, am fost întâmpinați de Bridgette, care se ocupa de operațiunile de zi cu zi pentru Submerge. Ea făcea și tururile în mod normal, dar ne-a spuns că l-a rugat pe Cornelius Harris s-o facă azi. Am auzit numele ăsta de multe ori în ultima săptămână. Harris era managerul casei de discuri Underground Resistance. Cât îl așteptam, am dat peste „Mad" Mike Banks, legendarul producător și co-fondator Underground Resistance împreună cu Jeff Mills. L-am cunoscut întâmplător pe Banks în timpul primei mele vizite săptămâna trecută. M-a recunoscut și-am început o discuție despre o casă de discuri hip hop puțin cunoscută, afiliata cu UR, numită Hipnotech. Aşa am ajuns la subsol, unde era localizat magazinul Somewhere In Detroit.

La început, subsolul arăta ca orice alt magazin de muzică: rânduri de viniluri, postere pe pereți, îmbrăcăminte pe margine. Aveau chiar și-o pisică, o bilă neagră de curiozitate cu ochi galbeni și pătrunzători. Era ceva care diferenția magazinul ăsta de toate celelalte și nu era amplasarea lui. Pereții și tavanul erau acoperiți de mesaje de la fanii care au vizitat 3000 East Grand şi au lăsat un semn în urma lor. Ai putea sta ore întregi să le citești, să fii martor la cum sunt veneraţi cei care au construit locul ăsta de către fani din toată lumea. Ăsta nu era doar un magazin, era o biserică.

Banks era un povestitor excelent. Cât punea muzică, picta o imagine colorată a istoriei clădirii și a orașului. Submerge a restaurat locul ăsta istoric fără niciun ajutor timp de doi ani. Când te uitai la el, habar n-aveai că a fost reabilitat manual. Harris a ajuns în sfârșit și, după o discuție scurtă introductivă, am început turul. Când ne-am întors la parter, am trecut pe lângă o hartă plastifiată a lumii acoperită de ace. Fiecare ac marca o vânzare de la magazinul Submerge. Răspândirea virusului.

Exhibit 3000 era diferit de orice alt muzeu pe care l-am vizitat vreodată, în afară de muzeul tobelor micuțe ascuns pe străzile lăturalnice ale Asakusei, Tokyo. Era o cameră în stânga parterului, exact în spatele scărilor impozante pe care le văd vizitatorii când intră. Majoritatea artefactelor erau atârnate pe perete în cutii de sticlă, ca să fie suficient spaţiu să ne mișcăm și familiarizăm cu fiecare secțiune.

Prima parte a turului includea suveniruri din excursiile mai vechi UR, unul dintre ele era un card vechi de transport londonez cu fața lui Banks pe ea care mi-a sărit în ochi. Erau albume vechi Jay Dee (apoi J.D), distribuite de Submerge și colaje și artefacte de la cei care l-au inspirat pe Submerge: The Electrifying Mojo, Jackie Robinson, the Tuskegee Airmen. Simţeam istoria din spatele lor prin geam. Prima secțiune mai includea și multe mașinării de presat și de tăiat pe care UR le-au folosit ani întregi ca să scoată discuri. Cea mai notabilă din istoria asta era Ron Murphy, o parte puțin cunoscută dar integrală din sunetul UR, a cărui carieră a dat naştere unor mișcări muzicale excepționale: Motown și tehno-ul din Detroit. Munca lui de pionier și spiritul lui sunt încă vii înăuntrul Exhibit 3000, în forma unui strung pe care l-a folosit in 1932, care stă mândru în spatele unui geam. Un gigant tăcut de metal care păstrează ecourile istoriei.

Strungul de tăiat, folosit de Ron Murphy.

Ne-am mutat în partea principală a camerei, unde urmăroarele cutii conțineau unele  dintre cele mai bine-cunoscute artefacte din expoziție, ca instrumentele electronice ale lui Roland. Astea erau sintetizatoarele originale și tobele 303, 808 și 909 care au format sunetul tehno, în timp ce Banks, Mills și alții le-au folosit mai departe de scopul lor original, cum au făcut și pionierii hip hop in New York cu platanele, SP-urile și MPC-urile. Următoarea cutie conținea desene cu personajele UR, artwork vechi și un desen imens al unei mașini futuriste care s-ar potrivi perfect intr-un film SF. Harris mi-a explicat că i-a fost dat lui Banks de către unul dintre designerii de mașini Viper. E o mașină UR și vine cu mesajul: „Pentru Mike, care m-a inspirat; m-am gândit să-ţi întorc favoarea."

Lângă astea era o expoziție de lansări influente din prima și a doua generație de tehno, inclusiv o copie a albumului care urma să-i dea un nume acelei muzici, compilația Virgin's 1988  Techno! Noul sunet al Detroit-ului!. În timp ce-mi spunea povestea despre cum Neil Rushton a ajuns să facă albumul după o vizită în Detroit, Harris sublinia că decizia de-a include și numele „tehno" în titlu a fost facută dintr-un impuls de moment, cu puțină considerație pentru consecințe. O decizie de marketing de cinci minute, care, ca multe altele, a rămas pentru totdeauna.

Pe peretele opus era o fotografie veche a unei mașini supărate. Deasupra, era titlul UR 017 The Punisher. În încarnarea trecută a casei de discursuri Submerge, la adresa 2030 Grand River, Banks deținea o mașină poreclită Punisher, cu care făcea curse ca să câștige bani pe care oricum îi băga tot în afacere. Dacă ai albumul ăla, asta e mașina care l-a inspirat.

Am dat și peste o pânză imensă pe care am observat-o prima oară când am intrat. Se numea Detroit Babylon și, din nou, a fost primită de cei de la Submerge de la un artist vizual, Ron Zarkin, ca tribut pentru inspirație. În stânga, era un om care stătea într-un decor futuristic și gri. Se uita la două reactoare nucleare imense, aceleași care au inspirat povestea We Almost Lost Detroit, despre accidentul nuclear parțial din 1966. Pe pânză, reactoarele sunt alimentate de un Roland 808.

Expoziția s-a terminat cu o lucrare numită „Viitorul". În ea erau poze cu bebeluși și copii, unii dintre ei țineau albume sau stăteau la platane. Mai era și-o poză a semnului celor de la Fillmore pentru Dilla Day Detroit și un print Pure Comics cu o luptătoare care-și decapitează dușmanii în timp ce zbiară: „Spune chestii drăguțe despre Detroit!". Harris spune ca istoria lor nu e doar despre tehno, ci e variată, bogată și multifațetată. Expoziția nu era doar despre trecut, dar și despre prezent și viitor. Era vorba despre a știi de unde vii ca să poți înțelege unde te duci.

Cât vorbeam despre asta, a adus în vorbă proiectul numit 51st Dream State de artistul new-yorkez Sekou Sundiata, care a realizat ca, după tragedia de pe 11 septembrie, majoritatea oamenilor şi-au pierdut abilitatea de a visa și de a privi mai departe de ce-i în fața lor: facturi, ipoteci, consumerism. În sensul ăsta, clădirea Submerge e despre actul de-a visa. Cei care au construit-o, și-au imaginat mereu ceva mai mult decât li s-a zis că pot avea. Pe încă o bucată de hârtie printre poze scrie:

„Viitorul… noi suntem futuriști urbani african-americani care au deschis un drum și-au oferit un cadou sonic lumii. Noi ducem sunetul în viitor. Întrebarea devine: se va repeta istoria de lăcomie și ignoranță și ne va face irelevanți? Am învățat ceva?"

Turul nostru s-a terminat după ce ni s-a alăturat Waajeed, care a completat cercul. De când s-a întors în oraş, s-a stabilit în clădirea Submerge, unde atât studioul cât și mașinăria de marketing Dirt Tech Rech îşi au sediile. De aici s-a întors la munca de a milita la nivel local, care l-a pus în primul rând pe harta UR. După zece zile în oraș, am ajuns să înțeleg ce-a vrut sa zică Zach când mi-a spus că cei din Detroit sunt „mândri până la os". Mi se pare că mândria e ceea ce-i motivează pe oamenii ca Banks, Harris și Waajeed să stea în umbră și să continue să construiască, în timp ce orașul se ridică și se prăbușește în cicluri regulate. Mândria, dar și activismul militant. O dedicare completă, care să schimbe prin acțiune, nu numai cuvinte.

Exhibit 3000 e adevărata casă a tehno-ului. Nimeni n-o să le spună povestea în Detroit, așa că o fac singuri. Pentru majoritatea europenilor, America poate părea ca o pustietate culturală, un loc cu puțină istorie, dar e o capcană în care e ușor să cazi. Eu ar trebui să știu, am fost vinovat de asta în trecut. Faptul că am vizitat Exhibit 3000, că i-am cunoscut pe băieți, că am experimentat orașul, am ajuns să înțeleg că, deși America poate e tânără în comparație cu Europa, nu e mai puțin bogată istoric sau cultural. Dar nu a avut atâta timp să înțeleagă valoarea conservării istoriei proprii pentru restul lumii.

Când m-am întors de la 3000 East Grand săptămâna trecută, m-au dus cu mașina Banks și un membru UR numit Ray. Când și-au luat la revedere și m-au lăsat la destinație, într-o zonă de afaceri pe Michigan Avenue care a avut un rol central în regenerarea zonei, Mike mi-a dat un avertisment: „Nu sta prea mult în Slow's (un restaurant), s-ar putea să te transformi într-un hipster!". Am râs, dar săptămâna următoare, cuvintele mi-au rămas în cap pe măsură ce cunoșteam oameni și descopeream diviziile care construiesc azi Detroitul. Sigur, sunt hipsteri și copii bogați care se mută aici pentru că orașul e ieftin și gol, dar sunt și oameni care vin din orașe gen Ann Arbor datorită oportunităților pe care le oferă Detroit. Și oamenii ăia construiesc și ei chestii. Caută o cale spre viitor. Exact cum au făcut Banks, Wajeed și ceilalți încă din anii '80.

Singurul gând la care n-am putut să renunț după timpul petrecut aici e întrebarea dacă grupurile astea pot într-adevăr să coexiste și să contruiască împreună. Waajeed mi-a spus că Detroit nu are nevoie de ajutor, ci de parteneri. Cred că are mai mulți decât realizează. Poate că pur și simplu n-au găsit încă o cale de-a construi și de a se mișca înainte împreună.

Urmărește-l pe Laurent Fintoni pe Twitter: @laurent_fintoni

Traducere: Irene Teodor