FYI.

This story is over 5 years old.

Prima mea pastilă

Prima pastilă de ecstasy: „Eram un biet tânăr naiv cu groaza în suflet”

Prima pastilă de ecstasy e una dintre cele mai frumoase experiențe din viața omului, de pus la loc de cinste printre amintirea primei biciclete, a primului cățel și a primei nopți la discotecă.
10 Februarie 2014, 12:18pm

Clive Martin, în dreapta, cu sticluța de apă obligatorie.

„Orice ai face, nu bea alcool deloc. Poți să mori”, mi-a spus cu gravitate prietenul meu Patrick, în timp ce toată lumea își făcea de lucru cu berile, vodca și jointurile. Vedeți voi, Patrick era un „veteran”al ecstasy-ului care mai luase pastile de cel puțin două ori, deci iertată fie-i naivitatea înduioșătoare cu care credea că înghițirea unei pastile cu o gură de alcool era un fel de ruletă rusească chimică, ca și cum ai stinge o gură prea iute de sushi cu un gât zdravăn de Domestos.

Eu aveam destule motive să cred că pastilele nu erau neapărat periculoase: filmul Human Traffic,  fetele în geci de piele cu un an mai mari ca noi, The Streets – Blinded by the Lights, faptul că Patrick nu era mort. Dar totuși, existau destule informații conflictuale despre pastile, despre ce ar trebui să faci și să nu faci ÎN NICIUN CAZ – încât să fiu puțin panicat. Nu voiam să las să se vadă, dar eram un biet tânăr naiv cu groazaîn suflet.

Ritualurile astea complicate și zvonurile de doi lei par de tot râsul într-o epocă în care fratele mai mic al tuturor a fost dat afară din nuș' ce proiect pentru că s-a tripat pe K, dar pe vremea aceea nu era chiar așa. Eram o generațieneexperimentată și înainte de culcare ni se spuneau povești de groază cu ecstasy. Abia ne născusem când muzica acid house era pe val și copiilor acelei generații – care mai târziu și-au tăiat organele genitale în timp ce erau praf pe droguri legale și dubstep – abia le dădeau tuleiele la vârsta de 17 ani.

N-a fost o perioadă strălucită. Locuiam în cel mai ieftin hotel la granița dintre adolescență și maturitate: propriul nostru Kashmir. Nu călătoream, n-aveam bani și eram plictisiți. Colegiul a fost e etapă de purgatoriu în care aveai voie să porți propriile haine. În America se fac filme despre vârsta asta ingrată, cu adolescenți grași nesuferiți care învață lecții de viață. În 2006, în vestul Londrei, o ardeam prin parcuri, ne țineam la distanță de golani și ne întrebam dacă o să ajungem pe prima pagină a ziarului Daily Mirror.

Era o vară lungă și fierbinte. Anglia ieșise din cursa pentru Cupa Mondială, iar majoritatea dintre noi tocmai terminasem primul an de colegiu. Îmi amintesc mirosul puternic de cârnați la grătar și bere, care ne urmărea mereu ca un nor în jurul capului. Cred că purtam jeanși roșii.

N-aveți decât să râdeți, dar să știți că pe vremea aceea nu trebuia să fii frizer sau membru al Mafiei Suedeze ca să poți purta jeanși roșii fără să te faci de râs. Acum noul rave e o glumă, dar în Londra anului 2006, bețișorul fluorescent era totemul unei noi lumi.

Noi nu eram pregătiți să cheltuim mai mult de patru lire într-o noapte în oraș, dar problema e că eram destul de mari cât să nu mai fim nevoiți să ne întoarcem acasă înainte de miezul nopții. Noul rave, cu adidașii imenși, accesoriile nepotrivite și fetele cu nume false reprezenta ceva mai special, mai „matur”. Era cazul să intre în scenă drogurile din clasa A.

Țineam punguța în lumina soarelui de asfințit și mă uitam fascinat la pucurile de hochei în miniatură dinăuntrul ei. Erau patru chestii mici și neimpresionante, cu un trifoi ștanțat pe ele. „Andre a zis că sunt calitate veritabilă”, mi-a zis tovarășulGeorge, care împreună cu Patrick era membru al clubului de pastilați. Andre era un tip din West Kensington de la care cumpărau droguri și care probabil a murit până azi.

Planul era să mergem în est, spre Hoxton Square. Distanța era mare, dar nu era problemă. Poate că viața era mai bună când nu știam unde mergem. Toți ceilalți au rămas în partea de vest și au fost trimiși acasă de poliție câteva ore mai târziu. Mi se pare că cineva a căzut într-un râu. Nasol pentru ei, pentru că eu și Patrick și George aveam de gând să ne distrăm pe cinste în noaptea asta.

The Klaxons – regii scenei de pastilați pe atunci – aveau un eveniment. O petrecere care suna foarte exotic pentru niște puștani din suburbie. Am ajuns cu greu, am schimbat câteva metrouri, aveam tricourile parțial ude de transpirație deja. Dar am ajuns.

Când am ieșit din stație și orașul ni s-a deschis în fața ochilor, am simțit că toată viața așteptasem momentul ăsta esențial. Ca și cum nu mai contau toate cărțile pe care le citisem, toate filmele pe care le văzusem și toate fetele pe care le sărutasem –urma să iau pastiluța asta și să intru într-un club secret plin de minunății nebănuite. Oare pastilații aveau saluturi secrete? Aveam o singură modalitate să aflu.

În Hoxton Square ne-am întâlnit cu niște fete de care eram îndrăgostit. Cred că una dintre ele purta colanți colorați și avea la gât un CD sau ceva de genul. Cealaltă nu prea avea chef să fie acolo – s-ar fi simțit mai în largul ei în cârciumile alea care nu se uitau prea atent la legitimație când îți dădeau de băut. Părea entuziasmată de prezența acestor substanțe, dar n-avea de gând să arunce una pe gât prea curând. A început să ia pastile abia în facultate, după cum pare în pozele ei de pe Facebok. Păcat – deja nu mai erau pastile de calitate.

Ne-am așezat pe iarbă. Patrick a scos pastilele și mi-am aruncat una în gură. N-am pus întrebări. Era prea târziu pentru întrebări. Gustul ăla de fixativ – despre care vorbește Skinner în Blinded by the Lights – mi s-a întins de pe vârful limbii până în șira spinării. Mi-a rămas în gât și mi-a venit să vomit, dar am luat o gură de apă și s-a dus. Una dintre fete a luat și ea una. Cealaltă a refuzat și a deschis o sticlă de vin. Una a avut o noapte grozavă, cealaltă nu. În momentul ăsta a apărut un tip care era un fel de rival de-al meu pe plan sentimental. Nici el n-a luat pastilă și a reușit să pară un bou în noaptea aia.

Ca de obicei, o vreme nu s-a întâmplat nimic. Am stat așezați, am vorbit, am sunat la cineva care să be spună unde era petrecerea. Un tip care acum e un designer destul de faimos în sudul Londrei ne-a spus că petrecerea era într-un depozit din spatele Texaco de pe strada Shoreditch High. Trec destul de des pe acolo în ziua de azi. Acum e sediul unei firme italiene de biciclete. După vreo oră de așteptat, s-a întâmplat. Și futu-i, s-a întâmplat bine de tot!

La început am simțit că devin puțin mai distant, puțin mai relaxat, ca și cum aș fi băut ceva – dar nu băusem. Era greu să-mi dau seama, cu toți hormonii și adrenalina care pluteau în jur. Apoi fata care luase pastila s-a ridicat în picioare și, înainte să se ridice de tot, și-a aruncat capul pe spate, și-a împins mandibula înainte și a bolborosit: „Mamă, Doamne”. M-am ridicat și eu; era bine de tot.

Simțeam că un praf solar încerca cu disperare să iasă din mine. Am zâmbit cu toată gura și simțeam că orice spuneam era ca și cum aș săruta pe cineva care-mi plăcea mult. Toți erau profunzi și frumoși. Era ca și cum m-ar fi sărutat pe gât Dumnezeu. Am simțit că ajunsesem într-un fel de Vegas techno în rai. Un tip ne-a mai dat niște pastile doar pentru că i-am arătat drumul spre petrecere. Ne plăcea de el, părea de treabă. Am cunoscut o polonez care și ea era de treabă. Toată lumea era de treabă.

Mi-ar plăcea să pot spune că prima mea pastilă m-a făcut să mă distrez de minune în club, dar n-a fost așa. DJ-ii erau buni, dar asta n-a contat pentru că, în scurt timp, locul era invadat de poliție. Știu că asta e datoria lor, dar nenorociții ne-au stricat toată energia pozitivă. Totuși, arătau amuzant, proptiți lângă pereți, prefăcându-se că nu și-ar fi dorit și ei să se distreze. Aveau pantofi practici și cămăși din poliester. Multe fete îi atingeau pe față și pe chipie.

Cum nu aveau standarde morale, au hotărât să fie cât mai răi posibil. Atac total. Afară, o fată cu ochii mari a sărit într-una din dubele poliției. Au călcat-o în picioare și pe ea, și pe prietenul ei care a vrut s-o protejeze, dar cui îi păsa? Eram pe pastile. Nimic nu ne putea doborî.

Mai târziu, ne-am reunit în piață, care devenise un loc de întâlnire al tuturor petrecăreților

fără muzică în afară de un tip care băga muzică dintr-un Mercedes și sufla balonașe de săpun. Cum ne aflam într-un spațiu public în estul Londrei, au apărut și personaje nedorite, printre care un tip cu un cuțit de bucătărie în hanorac care ne tot cerea pastile sau bani. Patrick și George s-au împrietenit cu un homles din Welsh, cu care au vorbit o vreme despre Velvet Underground. Au stabilit că era Dumnezeu. Omul a fost de acord. Nu e nevoie să vă mai spun că rivalul meu se simțea oribil.

Am petrecut restul nopții și dimineața plimbându-ne prin împrejurimi, fără să căutăm lucruri de făcut, ci locuri de petrecut timpul. Locuri neobișnuite și liniștite, în care să îngropăm cenușa ultimelor efecte ale pastilei. Am încheiat noaptea cu gurile căscate, tremurând și așteptând să înceapă să circule metroul. Îmi amintesc că stăteam pe o băncuță din metal și mă uitam la rivalul meu înfrigurat și nefericit și în momentul acela am știut că voi începe un nou capitol din viață.

Metroul s-a deschis. Am tăiat orașul spre suburbie în timp ce în minte ne încolțea povestea pe care urma s-o povestim. La fel cum Francis Drake și Walter Raleigh au povestit despre tutunul și cartofii din Lumea Nouă, noi aveam să povestim în ziua următoare despre pastile pe messenger, mândri că trecusem pragul unei alte lumi. În anii care au urmat, drogurile au venit și au plecat din viața mea în repetate rânduri. Au fost și excelente, și foarte proaste. Dar acea primă pastilă – cu gustul ei de fixativ, urmată de nebunia aia minunată, de neuitat – mi-a rămas în suflet. Îmi pare sincer rău pentru toți cei care au luat pentru prima dată în viață MDMA de proastă calitate.

Clive Martin scrie pentru VICE despre muzică, cultură și decizii proaste în viață.

Urmăriți-l pe Clive pe Twitter: @thugclive

Traducere: Oana Maria Zaharia