Muzeul Comunismului din România va fi interstelar sau nu va fi deloc

„Cine-i Jessie?… Cine-i Jessie?… Cine-i Jessie?…" Întrebarea se aude din spatele meu, la cinema, la filmul Interstellar. Jessie e un bebeluș despre care filmul a spus, cu un minut înainte de a apărea întrebarea găunoasă, că este nepotul lui Cooper, eroul principal. Cam așa va fi și cu ce a însemnat comunismul pentru România, mai repede decât ne așteptăm. Asta dacă cei care ne conduc nu se vor decide brusc că înființarea Muzeului Comunismului nu mai poate fi amânată la infinit. Parcă și aud întrebarea retorică adresată de generația care vine după noi: „Ce este comunismul?… Ce este comunismul?… Ce este comunismul?…" Și riscăm să apară tineri care poartă mândri tricouri cu fața lui Ion Iliescu, pentru că-s făcute cool.

Proiectul prin care urma să fie înființat un Muzeu al Comunismului în România a fost respins definitiv în primăvara l​ui 2013, cu 2​36 de voturi contra și doar 49 pro. Parlamentarii s-au refugiat în spatele unei note argumentative a Guvernului Ungureanu și au zis proiectului pas, fără să încerce să-l îmbunătățească sau să-l revizuiască.

Fostul deputat PP-DD, Liliana Mincă, excl​us din partid în noiembrie, mi-a explicat: „S-ar fi creat un paralelism instituțional nejustificat, din moment ce există Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului (IICCMER). Proiectul nu oferea nici date financiare și administrative. Noi ne dorim înființarea unui muzeu al comemorării lui Brâncuși. Sunt o grămadă de obiective culturale care ar trebui să fie finanțate de Guvernul României, în niciun caz un astfel de proiect. Mi-aș dori să mărim alocațiile de stat pentru copii, pensiile, să găsim fonduri pentru obiective de interes public național." Când l-am întrebat pe șeful tinerilor pesediști, fostul cântăreț din trupa HIQ, Mihai Sturzu, de ce un tip tânăr ca el nu și-a dat OK-ul pentru un astfel de muzeu, a zis că nu își aduce aminte exact de context și că vrea întrebările pe mail. Ca să nu vorbească prostii. Nu a răspuns nici acum.

Unul dintre inițiatorii proiectului de lege, deputatul independent Tudor Ciuhodaru, mi-a zis însă că principalul motiv al respingerii a fost altul: „Cei mai mulți dintre oamenii din structurile Parlamentului României sunt relicve ale comunismului. Nu vor ca lumea să știe ce s-a întâmplat și cum a fost atunci. Le e frică de memoria colectivă. În foarte multe din structurile statului sunt cei din linia a doua, a treia, de dinainte de '89. Nu cred că lucrurile se vor schimba foarte mult în viitor, dacă alegătorul nu îl va trage de mânecă pe ales. În plus, 80% dintre parlamentari votează după degetul liderului de grup. Indiferent cât de bune sunt inițiativele legislative, sunt respinse politic. Nu am speranțe mari că este un proiect realizabil pe termen scurt."

Culmea, cei mai mulți dintre cei care au votat împotrivă se ascund, la fel ca fostul deputat PPDD, în spatele punctului​ de vedere pe care l-a dat Guvernul Ungureanu la momentul votului, că un astfel de muzeu ar fi asemănător IICCMER și nu-și justifică existența. Ori istoricul Cristian Vasile afirmă tocmai faptul că echipa de la IICCMER a fost cea care a făcut nenumărate demersuri pentru înființarea unui astfel de muzeu. Și omul chiar știe ce vorbește!

VICE: Ce înseamnă Muzeul Comunismului în România?
​Cristian Vasile: Acum vorbesc în nume personal, nu reprezint instituţii ale administraţiei centrale. Dacă vorbim despre întreaga ţară, un astfel de muzeu există, la Sighetu Marmaţiei, în fosta „închisoare a elitelor" (Sighet). Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei a fost fondat de scriitorii Ana Blandiana şi Romulus Rusan și realizat şi administrat de Fundaţia Academia Civică din Bucureşti. S-a dezvoltat în pofida indiferenţei şi chiar a ostilităţii autorităţilor politice, manifeste mai ales până în 1996.

Prin extinderea sălilor şi îmbogăţirea exponatelor, prin spaţiile dedicate întregului univers concentraţionar, ca şi altor momente dramatice (sistematizarea, demolările etc.), Memorialul de la Sighet a încetat să mai fie doar un Muzeu al represiunii comuniste și s-a transformat într-un muzeu al comunismului. Dar marea sa problemă a fost (şi este) situarea lui la marginea ţării, într-o zonă greu accesibilă. Ar fi absurd ca Bucureştiul să fie printre puţinele capitale ale Europei Centrale şi de Est – dacă nu singura – care să nu aibă un Muzeu al comunismului (sau locuri ale memoriei cu statut apropiat).

Ce demersuri a făcut echipa IICCMER pentru înființarea muzeului?
​A existat o propunere concretă de amplasament: lângă Parcul Carol, în zona străzii Candiano Popescu. Fără succes. Am citit în noiembrie o ​ştire despre cum Primăria capitalei ar vrea să facă un muzeu al comunismului la Palatul Parlamentului. Nu ştiu cât de serioasă este propunerea, mai ales că nu au fost consultate personalităţi ale istoriografiei, foşti reprezentanţi ai conducerii IICCMER, ai Comisiei prezidenţiale, pricipalele instituţii de cultură interesate, institutele de istorie, Fundaţia Academia Civică etc. Ştirea suna astfel: „Se propune, de asemenea, înfiinţarea unui restaurant (bistro) şi a unui magazin de suveniruri cu produse existente în perioada comunistă". Este mai mult decât frivol acest plan muzeal. Dacă la atât se rezumă proiectul muzeului, atunci va fi un eşec moral şi nu numai.

Care a fost cea mai mare piedică pentru înfiinţarea acestui muzeu, până acum?
​Aș corela asta cu întârzierile României la capitolul justiţiei de tranziţie. După 1990 a existat fenomenul în care nomenclatura, adică mai mulți demnitari comunişti, marginalizaţi de Ceauşescu, și-a recăpătat funcțiile. Mulţi dintre ei, ca şi Ion Iliescu, erau convinşi că Ceauşescu doar a întinat idealurile socialismului, iar comunismul este un proiect viabil. Elita politică postcomunistă nu a dorit nici proces al comunismului, nici lustraţie, nici muzeu al comunismului. Alexandru Gussi şi alţi politologi au vorbit despre o „politică a fricii" de trecut, pe care o bună parte a populaţiei a validat-o la urne, de exemplu FSN-ul, o formaţiune foarte legată de vechiul PCR.

De aici a decurs ostilitatea sau reticenţa faţă de un astfel de muzeu. Memorialului de la Sighet, care atunci se înfiripa, a fost făcut mai degrabă cu ajutor din afară şi cu voluntari, nu cu funcţionari publici. Preşedintele Emil Constantinescu a trimis în 1997 un mesaj către Memorial, în care condamna comunismul, dar nu şi-a asumat transmiterea lui către Parlament, ca să devină act oficial al statului român prin publicarea în Monitorul Oficial. Au fost şi pretexte financiare, economice și logistice, care s-au amplificat după criza economică din 2008.

Există şanse mai mari de înfiinţare în prezent?
​Sunt mai degrabă sceptic sau optimist-realist. Ar trebui să existe nu doar o determinare pentru înfiinţarea unui astfel de muzeu din partea unei grupări intelectuale (eventual aflată în competiţie cu o alta şi fiecare cu opţiuni politice diferite), ci o hotărâre politică asumată de partidul sau coaliţia guvernamentală aflată la putere. Aceşti politicieni aflaţi în structuri guvernamentale trebuie să aibă deplina cooperare a Primăriei şi a primăriilor de sector (pentru identificarea amplasamentului etc.) şi să încredinţeze conducerea Muzeului și pregătirea înfiinţării lui unui consiliu ştiinţific format din istorici şi specialişti în ştiinţe umane, ccare să nu fie sub nicio formă îndatoraţi ideologiei sau regimului comunist şi nici asociaţi prea strâns cu partide.

Suntem singura ţară din blocul fostelor ţări comuniste care nu are un Muzeu al Comunismului.
​În România, spre deosebire de alte ţări ale Europei centrale, nu s-a format înainte de 1989 o contracultură, o contraelită – cu valori democratice, liberale, antitotalitare, anticomuniste – care imediat după decembrie 1989 să se transforme într-un partid coerent, cu un program, inclusiv cu un proiect de muzeu în minte. Este poate şi explicaţia ezitărilor de după alternanţa la putere (1996–2000). Iar politica de cadre, de selecţie a partidelor istorice (PNŢCD, PNL) nu a fost dintre cele mai adecvate.

Aţi vorbit cu vreun parlamentar care a votat împotriva legii de înfiinţare a Muzeului Comunismului?
​Nu. Unii colegi din fosta Comisie prezidenţială pentru analiza dictaturii comuniste s-au exprimat foarte radical pe această temă, incriminând votul din Parlament. Eu sunt ceva mai nuanţat. Am fost printre cei mai reticenţi şi ostili români faţă de nefasta coliție USL. Totuşi, acea lege avea serioase probleme de redactare: nu prevedea cadrul de funcţionare al muzeului, nu oferea detalii despre buget, finanţare și organizare. Iniţiatorii proiectului de lege nu au consultat instituţii interesate, care să ofere expertiză. Evident, s-a greşit că s-a respins legea, ea trebuia completată, îmbunătăţită, pentru a nu exista riscul atacării sale pe motiv de neconstituţionalitate.

Cui s-ar adresa în primul rând un Muzeu al Comunismului?
​Dacă chiar vrem să avem un public principal ţintă, ar trebui să ne adresăm celor născuţi după 1985, care nu au trăit comunismul sau nu şi-l amintesc. În România a apărut o stângă radicală, fără memoria trecutului recent, care nu se revendică de la social-democraţia interbelică, moderată, de la martirii socialişti prigoniţi de comunişti (Ioan Flueraş, Iosif Jumanca, Constantin Titel Petrescu), ci de la Alain Badiou şi alţii care vor să re-testeze „ipoteza comunistă" pe „cobai" ca noi. Această stângă intelectuală, formată din tineri, din păcate, se adresează acestui public fără să insiste asupra naturii dictatoriale, totalitare, de esenţă comunistă, a regimului din perioada 1948–1989. Iar atunci când defineşte acest regim, îl califică drept „capitalism de stat"; pentru mulţi dintre ei, comunismul rămâne un ideal, nerealizat în România. Din fericire, cred că turul doi al alegerilor prezidenţiale – votul exprimat de cei cu vârste între 18 şi 35 de ani – ne-a arătat că acest tip de stângă radicală nu are încă un foarte mare succes. Dar asta nu înseamnă că un muzeu al comunismului – cu un rol inclusiv didactic – este inutil.

Sunt tinerii din România pregătiţi pentru un astfel de muzeu?
​Este bine să fie un muzeu interactiv, cu accent pe vizual. Multe săli trebuie să prezinte dimensiunea represivă: arestările, sistemul concentraţionar, reprimarea rezistenţei din munţi, colectivizarea, sistematizarea satelor, demolările din oraşe, dărâmarea bisericilor, industrializarea nesăbuită, dezastrele ecologice etc. Ar trebui să îl implice cât mai mult pe vizitator, să îl facă să înţeleagă cum este viaţa fără facebook, smartphone, tabletă, internet, cu doar două ore de program tv îmbâcsite cu ideologie; fără desene animate. Până la urmă, cea mai mare provocare este să îi faci pe copii, pe adolescenţi, pe tineri, să înţeleagă ce înseamnă absenţa libertăţii (de exprimare, de alegere etc.). Nu poţi face mereu cu metode elevate și limbaj academic abscons. Tinerii pot fi foarte receptivi, dacă ştii cum să li te adresezi. Din acest motiv, în echipa care va pregăti întemeierea şi amenajarea muzeului trebuie cooptaţi istorici, muzeografi, artişti plastici şi vizuali, etnologi, arhitecţi, ingineri constructori ş.a.

Care va fi cea mai importantă semnificaţie a unui Muzeu al Comunismului?
​În primul rând, acest muzeu nu trebuie sub nicio formă să intre în competiţie cu muzee care înfăţişează ororile fasciste şi ale Holocaustului. Este ceva ce completează imaginea tragică a secolului XX, dominat de dictaturi, totalitarism (cu ambele sale versante: fascist şi comunist). În al doilea rând, muzeul nu trebuie să fie muzeul suferinţei etnicilor români (eventual doar ortodocşi); el trebuie să fie spaţiul memorial care prezintă întregul tezaur de suferinţă, al tuturor naţionalităţilor, religiilor şi confesiunilor. Să nu uităm că la finele lui 1948 Biserica Greco-Catolică a fost interzisă prin lege, iar lăcaşurile de cult şi parohiile sale au fost atribuite abuziv Bisericii Ortodoxe. A nu înfăţişa astfel de drame şi episoade controversate ar fi o eroare.

Putem avea un Muzeu al Comunismului din moment ce personaje importante din viaţa politică şi publică romanească sunt foşti comunişti importanţi?
​La momentul la care purtăm acest dialog, în principalul partid guvernamental, PSD, încă are loc o dezbatere, cu aspect de luptă fratricidă, în căutarea celor responsabili pentru pierderea alegerilor din 16 noiembrie. Iar „lupii tineri", fie ei foşti moguli, acuză orientarea „comunistă" în principal a lui Ion Iliescu, preşedinte de onoare al partidului. Nu discut aici justeţea acestui punct de vedere, ci doar observ că, din punct de vedere tactic, politic, este o bună oportunitate pentru reluarea discuţiei privind întemeierea la Bucureşti a unui muzeu al dictaturii comuniste.

Mai citește despre muzeele românești:
​ Expoziția muzeelor: Muzeul Național Tehnic Dimitrie Leonida ​ Casa Ion Creangă ​ Expoziția muzeelor: Muzeul de geologie ​ Expoziția muzeelor: Muzeul sportului olimpic ​ Google Cultural Institute prezintă România mai mișto ca ICR-ul