Am vorbit cu refugiații ucraineni, despre cum fug din calea bombelor

„Ai auzit vreodată sunetul unui glonț șuierându-ți la cap? Că filme am văzut cu toți ", m-a întrebat amicul meu. Discutam despre ce se întâmplă în Ucraina. Am o singură amintire, din '89, de când maica-mea îmi spunea să nu merg în casă prin fața geamurilor, ca să nu mă lovească un glonț. Aveam cinci ani. Așa că nu știu cum e când te afli în bătaia focului, pe bune.

Sub toată zgura dezbaterilor politice despre conflictul din sud-estul Ucrainei, există o realitate neșlefuită, în care unei femei simple îi pică bomba peste răsadurile de cartofi. Cum o fi să-ți trăiești viața așa, zi de zi, luni în șir? Ce faci când ai scăpat cu viață, dar acum nu ai apă, de mâncare și nici unde să te duci?

Așadar, la sfârșitul lui martie am plecat pentru prima oară din București spre Kiev, cu promisiunea unei studente ucrainience de acolo, Daria, că voi vizita unul dintre centrele pentru refugiați. Și habar n-aveam că totul se va întâmpla pe proprietatea lui Oleksandr Yanukovich, fiul fostului preşedinte al Ucrainei.

Daria m-a însoțit undeva la periferia Kievului, unde se află un fost complex recreațional. Spațiul se întinde pe o suprafață de câteva hectare și cuprinde clădiri cu dormitoare, birouri (amenajate acum ca spații de dormit), un teren de tenis, o piscină, saune și alte facilități. În prezent, aproape 250 de refugiați din Sud-Estul Ucrainei se adăpostesc aici. Prima persoană care ne-a întâmpinat a fost doamna Viktoria, unul dintre voluntarii care se ocupă de ei, care mi-a povestit cum au ajuns acești oameni pe proprietatea lui Yanukovich și ce s-a întâmplat de-atunci.

În 2011, în urma unei privatizări, complexul a intrat în proprietatea firmei Hellios, în spatele căreia se află familia Yanukovich. După sfârșitul protestelor din Maidan, când autoritățile locale din Kiev au cerut strângerea corturilor din Piața Independenței, câteva squaduri de activiști au ocupat complexul în urma unei razii. În vara anului trecut, odată cu escaladarea operațiunilor militare din sud-est, sute de oameni și-au abandonat casele și au luat drumul Kievului, ajungând și ei tot în acest centru.

Astfel, s-a creat o situație de coabitare forțată între trei grupuri de interese, care fiecare caută să preia controlul asupra complexului: firma Hellios- proprietarul legitim, dar care îl reprezintă pe Oleksandr Yanukovich-, squadurile de activiști care ocupaseră spațiul ad-hoc după Maidan și refugiații care n-aveau să plece prea curând de acolo. În ultimul an, pe fondul acestui conflict de interese, refugiații s-au pomenit cu grenade cu gaz aruncate noaptea peste ei în complex și diferite grupări para-militare care au încercat să-i evacueze.

În septembrie 2014, serviciile sociale din Kiev au început să ia în evidență sutele de persoane care s-au refugiat în complex. I-au înregistrat și le-au oferit un ajutor social timp de patru luni care, pentru refugiații fără loc de muncă, s-a ridicat la 440 grivne (80 de lei), pentru primele două luni și 220 grivne (40 de lei), în ultimele două. Această sumă era alocată pentru închirierea unui spațiu de locuit în Kiev, unde chiria unui apartament de o camer ă este în jurul a cinci mii de grivne (900 de lei). Paradoxal, refugiații care reușiseră să-și găsească un serviciu în Kiev și, prin urmare, aveau deja un venit, primeau dublul sumei.

Acum că autoritățile statului aveau oficial cunoștință de existența refugiaților din complex, firma Hellios nu putea să-i evacueze pur și simplu, cu atât mai mult în buza iernii. Așadar, în octombrie 2014, folosindu-se de un ONG intitulat Unitatea Spirituală a Ucrainei, Hellios a organizat o conferință de presă în care a anunțat cu tam-tam un proiect de transformare a complexului într-un centru de reabilitare pentru veteranii d e război. Ironic, ținând cont că în spatele lui Hellios se află familia Yanukovich.

Doar o inițiativă cu haină civică, sprijinită oficial de autoritățile publice (cu toate semnăturile necesare de la ministere) și care atingea un punct dureros în mentalul colectiv- războiul, avea șanse să câștige simpatia publicului. O simpatie esențială pentru momentul când urmau să evacueze refugiații, sub pretextul începerii lucrărilor la proiect. Sub presiunea firmei Hellios, dar și a grupurilor de activiști care au continuat să rămână în complex, refugiații trăiesc de aproape un an, zi de zi, cu teama de a fi alungați.

După ce mi-a explicat situația centrului, Domana Viktoria mi-a făcut cunoștință cu Kristina, care împreună cu soţul ei şi cei doi copii, au venit din Popasna, un orăşel din regiunea Luhansk, anul ăsta, în februarie. Când au coborât din tren, în Kiev, nu aveau nici cea mai vagă idee ce o să facă mai departe. Pe peronul gării au intrat în vorbă cu un domn, trimis din partea centrului de refugiați, care aștepta o altă familie din est. N-au ap ărut, așa că i-a luat pe ei, în schimb.

Familia Kristinei se afla în Rusia, la socrul ei, când au început bombardamentele în Popasna. N-au vrut să se întoarcă acasă, dar n-au avut de ales. Soțul ei a muncit în Rusia timp de două luni, iar la sfârșit nu şi-a luat niciun ban. Au încercat apoi să ceară azil, dar rușii îi trimiteau în Siberia. Rămași fără opțiuni, au revenit în miezul conflictului.

Luni la rând, ea și soțul ei au dormit prin rotație, gata îmbrăcați și cu documentele în brațe. În Popasna, în perioada cea mai de foc, se aruncau bombe la fiecare jumătate de oră. „Auzi un boom și începe numărătoarea inversă. Ai la dispoziție 15 secunde până cade bomba", mi-a spus Kristina. Era cu burta la gură și copilul de trei ani în brațe când alerga să ajungă în adăpostul subteran.

O bună perioadă, magazinele și-au închis ușile, băncile au sistat activitatea și o singură farmacie mai era deschisă. Kristina nu mai avea bani și nici vreo modalitate să-i primească de la rude. La scurt timp după ce a născut, pe fondul stresului, nu a mai putut alăpta. Vecinii i-au împrumutat bani ca să cumpere din farmacie lapte praf.

Ajutoarele umanitare care veneau în Popasna, nu la inițiativa guvernului, ci a cetățenilor voluntari, aducea câte patru sute de pachete cu alimente, dar erau așteptate de mii de oameni. Nu exista niciun sistem de distribuire a pachetelor în funcție de prioritate, primul venit era primul servit. Când se știa că o mașină cu ajutoare vine la ora 11, lumea se așeza la coadă de la șase dimineața. Unii nu apucau niciun pachet, în vreme ce alții, mai descurcăreți, se mutau dintr-un district în altul, după cum erau anunțate ajutoarele, pentru a lua proviziile de mai multe ori.

Aceeași lege a junglei s-a aplicat și în Donetsk, de unde vine Ania. Ea se află în centru din toamna lui 2014 și povestește că a rămas acasă până în ultimul moment: „Am fost suficient de naivă încât să cred ca totul se va termina repede." A fost ultimul părinte care și-a retras copilul de la grădiniță, iar o lună mai târziu a primit telefon să nu mai vină a doua zi la serviciu. Era funcționar public iar clădirea în care lucra era vizitată cu regularitate de luptătorii pro-ruși. „Spuneți-le șefilor voștri că nu mai este nevoie să lucrați pentru guvernul ucrainean. Acum această regiune aparține unei alte țări.", povestește Ania. Treptat, a devenit aproape imposibil pentru cei care lucrau în clădire să-și desfășoare activitatea. Erau frecvent deconectați de la internet și li se tăiau cablurile electrice. Acest exercițiu de intimidare a continuat până când separatiștii au preluat complet clădirea.

După ce a plecat din Donetsk, Ania și fiul ei de șase ani au petrecut următoarele două luni la părinți, în satul Galitsinovka, aflat la 25 de kilometri distanță. Aveau apă de la fântâna din curte, iar când rămâneau fără provizii, tatăl ei conducea mașina prin lanurile de porumb, până la cea mai apropiată localitate neocupată.

Însă, paradoxal, Ania este cel mai mult marcată de experiența dintr-un loc în care nu au fost bombardamente. În vara lui 2014, și-a dus băiatul în vizită la bunici, în Kurahovo. Tot aici, cei din batalionul Donbas își aveau baza. Fiul Aniei s-a împrietenit repede cu soldații și cea mai mare bucurie a lui era să le ofere pietricele și scoici, pictate și decorate de el. Ania, dorind să rămână în legătură, le-a luat numerele de telefon și a continuat să-i sune și după ce au plecat. Treptat, însă, tot mai puțini dintre ei răspundeau la telefon. După masacrul de la Ilovaysk din august 2014, dintre prietenii lor, au mai putut lua legătura cu un singur soldat.

În primele zile din iunie, m-am întors în centrul de refugiați, curioasă să văd cum s-au schimbat lucrurile. Proiectul firmei Hellios, de transformare a complexului într-un centru de reabilitare pentru veteranii de război, încă nu a fost demarat. „Nu au bani să investească în amenajarea locului. Sunt multe reparații care trebuie făcute și momentan au sistat proiectul", spune doamna Viktoria. Chiar dacă asta le-a mai cumpărat ceva timp refugiaților, presiunile pentru evacuarea complexului sunt constante. De la jumătatea lui aprilie nu mai au gaze, iar în luna mai au primit un preaviz pentru închiderea luminii. Iar acum, că ne vedeam pentru a doua oară, doamna Viktoria a îndrăznit să-mi mărturisească și cum fac rost zilnic de mâncare pentru 250 de persoane: refugiații se duc la cerșit în piețele locale.

Pe Kristina am găsit-o în curtea complexului, unde am vorbit pentru scurt timp. Situația familiei lor a rămas în mare parte aceeași, iar soțul ei încă nu și-a găsit un loc de muncă. Eram înconjurată de zeci de copii care alergau și se jucau, când și-a amintit cum într-o zi, din senin, fiul ei de trei ani i-a spus: „Mama, auzi cum ne bombardează teroriștii?". Toți acești copiifac parte dintr-o generație care creşte cu războiul tipărit în subconştient: zgomotul teribil de afară, sunetele casei cu geamurile zguduindu-se și joaca de-a teroriştii. Chiar dacă de multe ori reproduc lumea adulților fără să o înțeleagă, mimetismul lor oglindește realitatea exterioară în formă brută. Iar desenele lor cu cretă, care te întâmpină la intrare, reflectă perfect sentimentele societății ucrainene: „Putin este un nesimțit" și „Slav ă Ucrainei, glorie eroilor ".

Cei care vor să sprijine victemele conflictului din ucraina, pot face donații în contul ONG-ului Pământeni, deschis la UniCredit Ţiriac, RO62 BACX 0000 0011 0583 8001, cu menţiuneea - Pământeni pentru Ucraina.

Urmărește VICE pe Facebook.

Mai citește despre refugiați:
Zona Zero - Tabăra de refugiați Za'atari Oamenii care au organizat o nuntă falsă ca să treacă niște refugiați peste graniță în Suedia Refugiații sirieni mor de frig din cauza iernii Pe culmile disperării cu refugiații Boko Haram