Publicitate
Foto

​Fotografii din epoca nazistă și banalitatea răului

Un evreu a scormonit prin piețe de vechituri și pe internet și a colecționat peste cinci sute de fotografii cu naziști făcute de naziști care le documentează acestora viețile de zi cu zi.

de Roc Morin
17 Iunie 2015, 8:33am

În fotografie nu există niciun Lakota. Fotografii din colecția lui Daniel Lenchner.

„Știi de indienii Lakota?" M-a întrebat Daniel Lenchner în timp ce îmi înmâna o fotografie veche de la începutul secolului XX. Era un portret de clasă cu locația printată dedesubt: Lakota, Dakota de Nord.

„Acum, m-a provocat el, poți găsi un indian în fotografie?"

Am scanat rândurile de fețe caucaziene.

„Nicio șansă", a continuat el. „Am scăpat de ei. Nu mai există niciun Lakota în Lakota. Arată ca un portret cu clasa, dar se poate spune că e o fotografie cu genocid."

Această temă a absenței implicite domină colecția de fotografii găsite ale lui Lenchner. Lenchner a scormonit prin piețe de vechituri și pe internet și a colecționat peste cinci sute de fotografii cu naziști făcute de naziști care le documentează acestora viețile de zi cu zi: familiile, prieteniile și activitățile.

E evreu, iar strămoșii lui au pierit în timpul Holocaustului, așadar aceste imagini îl aduc față în față cu ceea ce filosoafa politică Hannah Arendt numește „banalitatea răului".

L-am cunoscut pe Lenchner, în vârstă de 68 de ani, luna trecută, în apartamentul lui din New York, ca să ne uităm prin colecția lui și să discutăm despre implicațiile ei.

VICE: Ce e izbitor la imaginile astea e că fără uniforme, nu poți să-ți dai seama că oamenii ăștia sunt naziști, nu?
Daniel Lenchner:
Da, fix asta e ideea: oamenii ăștia arată normal, dar aparențele sunt înșelătoare. Există fenomenul ăsta care se întâmplă la știri, când oamenilor li se ia interviu după ce se descoperă că vecinul lor era un ucigaș în serie. Mereu sunt surprinși, spun că nu și-au dat seama, că ar fi trebuit să știe. Presupunerea e că ar fi putut ști. Dar, dacă adevărul e că nu ai cum să știi așa ceva, atunci n-ar trebui să fii surprins.

I-am luat interviu, la un moment dat, strănepoatei liderului nazist Herman Göring, iar albumele ei cu fotografii de familie sunt pline cu astfel de fotografii. Mi-a vorbit despre sentimentul de dragoste, care e evident în atâtea scene: tați cu copiii în brațe, soți îmbrățișați, prieteni care râd împreună. Cum te confrunți cu prezența acestor emoții?
Da, tipii ăștia mergeau acasă la nevestele și copiii lor și poate că le cântau cântece de leagăn nemțești, dar asta nu îi exonerează. Hitler iubea câinii și era vegetarian. Superb. Dar cam irelevant. Până la urmă, lucrurile astea pot coexista. Răul și binele coexistă într-o persoană. Dar în Nuremberg, nu s-a vorbit despre faptul că naziștii erau iubitori cu soțiile lor pentru că nu contează.

Pare că bărbatul din această fotografie n-a fost un soț atât de grozav. Are o scrisoare de la amantă scrisă pe spate?
Da.

Ne poți descrie la ce ne uităm?
E un portret de studio al unui ofițer german, iar pe spate e un mesaj de la o femeie, aparent amanta lui. Îi scrie că îi returnează fotografia pentru că i-a adus ghinion. E un Don Juan. Amanta amintește și de plimbările din Weimar, și de nevasta lui.

Ce îți place la fotografia asta?
E atât de normală, atât de banală, pur și simplu un om care își înșeală soția – nimic neobișnuit. E un afemeiat ca oricare altul, dar dacă îl bagi într-o uniformă nazistă, deodată e un afemeiat special.

În acest caz, povestea e scrisă chiar pe fotografie, dar majoritatea acestor fotografii au foarte puțin context. Cât de mult din ceea ce vezi îți oferă fotografia și cât de mult e proiecția ta?
Asta e întrebarea de un milion de dolari, nu? Să-ți arăt ceva care o să-ți răspundă la ea. Asta e una dintre cele mai uimitoare fotografii pe care le-am cumpărat și nu are absolut nimic scris pe spate. Uită-te și spune-mi ce vezi.

Văd un masacru.
Da, un mic masacru. Și cred că a fost și un viol. E o femeie cu babushka ei. E întinsă pe masă cu picioarele desfăcute și are niște paie sub cap, să stea mai confortabil. Cred că toată lumea e moartă în fotografie: cadavre, cadavre, cadavre. Iar germanii și-au încheiat treaba. Acum se îndreaptă spre o mică stație de tren. Sunt întorși cu spatele. „Ne-am făcut treaba și acum plecăm."

Cel mai tulburător e faptul că i-au pus paiele sub cap femeii, ca să se simtă cât de cât confortabil cât timp au violat-o și au ucis-o. Pare că au fost conștienți de condiția ei de om.
Și pare că bărbatul mort ține brațul în jurul unei persoane, ca s-o protejeze.

Ca și cum ar proteja-o de gloanțe.
După cum am zis, nu scrie nimic pe spatele acestei fotografii, dar povestea se citește destul de clar. Nu cred că e nevoie să analizăm prea mult.

Și totuși, e greu să nu faci proiecții, nu? Seamănă cu fotografiile de război cu care suntem obișnuiți...
Da, aproape zici că au fost făcute de Robert Capa.

Compoziția e excelentă și focusul e perfect.
Corect. Naziștii au mers la război cu aparate foto foarte bune. S-au dus cu camere Leica, cu lentile bune. Se vede numărul de tren, se văd firele de iarbă. Se văd ochii bărbatului mort.

Zici că seamănă cu o fotografie de Robert Capa, dar – și aici revenim la proiecții – cunoașterea fotografului îi conferă fotografiei o intimitate care o duce dincolo de fotojurnalism. Fotograful face parte din fotografie. E aproape ca o fotografie de familie, doar că toată lumea e moartă în loc să zâmbească.
Și rămâne întrebarea la care n-avem răspuns: De ce au făcut această fotografie?

Tu de ce crezi?
Uneori mă întreb dacă erau mândri de faptele lor. Cine știe. Chiar nu am un răspuns la asta.

Un lucru e clar: n-au făcut-o pentru colecția ta. E foarte subversiv cum a ajuns fotografia asta în mâinile tale. Fotograful nici măcar nu și-ar fi putut imagina existența ta.
Nu. Dar la cine trebuia să ajungă? La ofițerul lui superior, la prieteni, la soție, la copii?

E șocant să vezi fotografia aceea în aceeași colecție ca aceasta. Asta pare veselă, încântătoare: o mulțime de oameni care râde de ceva din afara cadrului.
Doar că uită-te acolo. Vezi svastica? Deodată devine sinistră. Oare de ce râdeau? N-o să știm niciodată. Râd din toată inima, găsim mai multe feluri de râs în fotografie: unii își acoperă fața, alții se țin cu mâinile de burtă. O prietenă îi arată alteia ceva cu degetul.

Ai experiență cu fotografiile. Ai văzut svastica imediat.
Da, e adevărat. Sunt atât de sensibil încât uneori văd svastici și unde nu există.

Ce vezi când te uiți la germanii de azi?
Am lucrat în Germania timp de cinci ani ca profesor pentru armata americană. Le predam soldaților literatură comparată. Asta se întâmpla în anii '70, așa că mulți dintre oamenii care treceau pe stradă prinseseră era nazistă. Era ciudat. Urcai într-un tren german și era greu să nu te gândești la trenuri cu oameni înghesuiți ca niște vite. Dar am fost impresionat și de lucrurile bune. Țara e curată, trenurile respectă punctual programul, iar oamenii sunt foarte onești.

În ce feluri erau onești?
Pe autostradă, de exemplu, toaletele aveau farfurii unde puteai lăsa bacșiș pentru îngrijitori. Așa că intrai în baie și găseai o farfurie plină cu bani. Dacă ai face asta în America, de exemplu, ai găsi farfuria goală în trei minute. Ba n-ai mai găsi nici farfuria. Dar în Germania nu doar că nu-i fură, ci adaugă și mai mulți bani. Nu-ți vine să crezi. Te întrebi: Ăștia sunt oamenii responsabili de Holocaust? Cum e posibil? Totuși, unii dintre oamenii aceia trebuie să fi fost onești. Trebuie să fi fost onești în acest sens îngust: puneau bani pe farfurie în timp ce mergeau să construiască un lagăr de concentrare.

Familia Lenchner în Lodz, Polonia, în 1935. Doar tatăl lui Daniel (rândul din spate, al doilea din dreapta) a supraviețuit războiului.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Urmărește VICE pe Facebook

Mai multe despre nazism:
Interviu cu un homosexual rus neo-nazist
Germania plănuiește să publice din nou ‚Mein Kampf'
Bunicul meu nazist a fost unul dintre cei mai mari ucigași în masă din istorie

Tagged:
Hitler
nazisti
Vice Blog
holocaust
nazisme
fotografii
evrei
masacru
era nazista
banalitatea raului