Cum e să fii agent de pază la un supermarket

Sunt obişnuit cu hoţii. Ştiu că pare greu de crezut, dar dintre cei care fură din supermarketuri, mulţi sunt adulţi. Oameni care nu au neapărată nevoie de lucrurile pe care le fură. Mult mai mulţi decât tinerii care fac asta. Tinerii mai fură, de obicei, câte-o sticlă de whisky înainte să se ducă la petrecere. Ştiu toate astea pentru că eu îi aştept la ieşire alături de un ciobănesc belgian. Am 25 de ani şi sunt agent de pază de cinci ani.

Totul a pornit de la pasiunea mea pentru câini. Din moment ce nu le-am avut cu şcoala, m-am îndreptat către un domeniu în care să lucrez cu câinii. Aşa că mi-am luat certificatul de crescător de câini.

După asta, mi-am făcut un contract de calificare profesională pentru postul de agent de pază. După 105 ore de antrenament, primeşti un certificat pe care îl poţi reînnoi la fiecare 5 ani, la prefectură. Te verifică să vadă dacă ai respectat legea în perioada aia. Pentru jobul ăsta ai nevoie de un cazier curat. Noul sistem care cere îţi cere să dovedeşti că ai aptitudini profesionale a intrat în vigoare din 2008. Vechiul paznic amator a fost înlocuit de un „agent" în toată regulă, care cunoaşte bine legea. De exemplu, un agent de pază trebuie să ştie că nu are dreptul de a percheziţiona pe nimeni şi că actele de autoapărare trebuie să fie proporţionale cu intensitatea atacului. Noul sistem i-a cam scos din peisaj pe hăndrălăii care se făceau paznici doar ca să se bată şi a deschis domeniul ăsta către femei.

Odată ce ai obţinut certificatul profesional, ai dreptul de a munci ca agent de pază. În general, agenţii se specializează pe cineva: incendii, supraveghere video, patrulă, prevenţia jafurilor. Desigur, eu m-am specializat pe antrenarea câinilor. Cei ca mine nu reprezintă o majoritate în domeniul securităţii, dar există o cerere destul de mare. Sunt multe motive pentru asta. Principalul este că formarea profesională a specialistului în câini costă 2000 de euro şi nu este acoperită de agenţia pentru ocuparea forţei de muncă.

M-am angajat destul de repede la o firmă de securitate în Britania. Timp de trei ani, m-am împărţit între misiuni de noapte pentru evenimente specifice şi misiuni mai lungi la un mall de lângă gara din Lorient. Am trecut prin toate experienţele clasice de paznic de magazin, de la oameni care s-au căcat pe coridoarele dintre rafturi la doctorul pe care l-am prins că fura piept de raţă, în timpul sărbătorilor de Crăciun. Mi-au trebuit patru luni să îl prind. Am văzut ceva suspect pe înregistrările video de fiecare dată când se plimba printre rafturi, dar nu s-a declanşat niciodată alarma când a ieşea. În cele din urmă, mi-am dat seama că ascundea produsele sub pălărie.

La început, mi s-a părut şocant să văd oameni care fură mâncare. E greu să te loveşti de asta. Când vezi un om bun căruia îi e foame, îl laşi să plece. E omeneşte. De obicei, managerul supermaket-ului trece asta la pierderi sau la asigurare. Trebuie să ştii cum să distingi lucrurile în meseria asta. Dacă simţim că cineva e slab, îl speriem un pic ca să ne lase să îl percheziţionăm, chiar dacă e ilegal. Există un anumit protocol pentru cazurile de furt, dar e la latitudinea ta dacă îl respecţi sau nu.

M-am confruntat de-a lungul timpului cu nişte situaţii destul de dificile. Nu e uşor când găseşti un om fără adăpost mort din cauza frigului pe băncile din gară. Chiar şi când ţi se întâmplă pentru a treia oară. În apropiere, era un spital de psihiatrie, iar unii pacienţi ieşeau la băut pe la trei după-amiaza. Câţiva, nu mulţi. Combinau alcoolul cu pastilele şi ajungeau într-o stare nasoală. Bătăile la beţie sunt atât de dese încât am încetat să le mai număr.

Odată, am fost victima unei răzbunări, cât timp eram cu prietena mea în oraş. Cu o zi înainte, îi alungasem pe doi dintre ei din gară. A doua zi, am dat nas în nas cu ei când ieşeam dintr-un restaurant. De data asta erau trei şi au sărit pe mine imediat. Nu am depus plângere, dar mi-era clar că nu o să-i mai văd vreodată la locul de muncă. Unul dintre principiile jobului de agent de pază este să nu lucrezi aproape de locul unde stai, dar pe atunci nu aveam permis auto, aşa că nu prea am avut de ales.

Cel mai mare obstacol sunt armele. Odată, a trebuit să mă feresc de un cuţit. Altădată, m-am confruntat cu un tip care a scos un pistol şi a început să-i înjure pe oamenii cu care vorbeam. Din fericire, a plecat fără să apese pe trăgaci. La scurt timp a fost prins de poliţie. Cu toate astea, a fost nevoie să-l împuşte ca să-l neutralizeze.

Se spune că nimeni nu fură mai mult ca un paznic. E pe jumătate adevărat. O să spun doar atât: e un job periculos şi apar multe tentaţii, aşa că se întâmplă să fie şi mulţi care cedează şi fac mânării. Un agent de pază are acces în toate zonele dintr-un supermarket şi ştie unde sunt plasate camerele video. Când sunt transferaţi banii din registru în seif, poţi să ai şi 80 de mii de euro pe mână. Chestia asta le dă idei unor angajaţi pe salariu minim ca noi.

Uneori, mai fac şi mici înţelegeri cu poliţiştii, pentru că ei se bucură să ştie că pot conta pe agenţii de securitate. Am fotografiat oameni în faţa magazinului, la cererea poliţiei, chiar dacă lucrul ăsta e ilegal. În cazul ăsta, poliţiştii te acoperă. Pot să folosescă pozele astea într-o investigaţie. De obicei, îţi întorc favoarea. Odată, a trebuit să ripostez când un tip m-a lovit fără niciun motiv. Mi-am rupt un deget şi am avut un handicap temporar de şase zile. Poliţistul a aranjat cu doctorul să treacă în acte că am un handicap temporar de opt zile, minimul legal pentru ca agresorul să poată fi amendat de tribunal. Pentru mai mult de opt zile de handicap, conform codului penal, se consideră infracţiune.

Ca agent de pază iei două salarii: unul pentru tine şi unul pentru câine. Dar e derizoriu: abia dacă îmi ajunge pentru vaccinuri şi pentru un săculeţ de granule, la sfârşitul lunii. Câinele are un număr care dovedeşte că e înregistrat şi e rasă pură. Poţi să lucrezi şi cu un câine care nu e rasă pură, dar primeşti mai puţini bani. Iar câinele tău e supus unei baterii de teste: pentru agresivitate, obedienţă şi stabilitate emoţională. Ca să se asigure că poate fi folosit pentru prăsilă. Nu trebuie să fie prea agresiv, regulile s-au schimbat. Un agent de pază nu are voie să îşi lase câinele fără botniţă şi fără lesă. Au existat prea multe accidente cu oameni muşcaţi. În prezent, câinii de pază poartă o botniţă specială cu o bucată de metal la capăt, pe care o pot folosi pentru a doborî atacatorii, dar nu au voie să îi muşte.

Sincer să fiu, prefer să patrulez cu un câine. Spre deosebire de alt om, câinele nu o să te trădeze niciodată. Legătura pe care o ai cu el este foarte intensă. Am avut ocazia să antrenez mulţi câini şi pentru persoane private şi pentru firme de pază. Nimic nu se compară cu un ciobănesc belgian.

Câinele e cel mai ascultător. Are un singur stăpân şi se ţine scai de el, în sensul bun. E foarte atletic şi muncitor. Ciobăneştii belgieni au un temperament agresiv, dar odată ce îi antrenezi, sunt perfecţi. De fapt, e ca şi cum ai educa unui câine: e o treabă zilnică. Înainte, cea mai căutată rasă era ciobănescul german. Dar este o problemă cu ei: când îmbătrânesc, suferă de o afecţiune a picioarelor din spate. Ciobăneştii belgieni au capacităţi analitice foarte bune. Se adaptează la fiecare situaţie: avalanşe, explozibili, droguri. Fizic, sunt mult mai sprinteni şi mai uşori decât rottweilerii. Ăsta e al doilea ciobănesc belgian pe care îl am şi nu l-aş da pe nimic în lume. Are 18 luni şi aproape 40 de kilograme. Mereu l-am folosit doar pentru factorul de frică. Nu a trebuit niciodată să-l asmut.

Când am citit despre moartea câinelui echipei de intervenţie din timpul raidului din cartierul Saint-Denis, am rămas marcat. M-am pus în locul celui care şi-a pierdut câinele atunci. În cazul forţelor speciale e diferită situaţia. Câinii lor stau în adăposturi şi nu sunt scoşi decât pentru operaţiuni. Eu nu aş putea să procedez aşa. Am o relaţie aparte cu câinele meu şi nici nu mi-ar trece prin cap să-l împrumut altcuiva. Nu am lăsat pe nimeni din afara cercului meu de prieteni să-l mângâie. Chestia asta e foarte enervantă când sunt la muncă. Multă lume vrea să îl mângâie, ca şi cum ar fi un labrador relaxat. Deşi el e trebuie să fie detaşat. Dacă se împrieteneşte cu toată lumea, o să-şi piardă reflexele.

Acum, mă întreb dacă ar fi cazul să las asta deoparte. Să risc în continuare să fiu înjunghiat pentru salariul minim pe economie? Cred că aş ieşi mult mai bine dacă aş lucra la casă la supermarket. Măcar nu aş mai fi aşa expus.

E păcat, pentru că ăsta e un domeniu în care se recrutează masiv şi va creşte din cauza evenimentelor din ultima vreme. Marea problemă este că infractorii sunt mult mai bine echipaţi ca noi. Noi avem voie doar să-i facem din vorbe. Nu putem să-i percheziţionăm, nici măcar să-i atingem. Din unele puncte de vedere, suntem un fel de poliţişti prost-plătiţi. Ne lipsesc resursele necesare ca să lucrăm cum trebuie. Mai mult, tot echipamentul e plătit din banii noştri. Mai avem şi competiţie din partea imbecililor care se angajează la companii pe termen scurt. Mi-am oferit serviciile unor ONG-uri, acum ceva timp. Preşedintele unuia dintre ei mi-a spus că ar prefera să ştie că i-au fost furate sau distruse bunurile, pentru care are asigurare, decât să plătească un agent de pază calificat.

Cu toate chestiile care se întâmplă acum, aş fi primul care intervine, dacă s-ar ajunge la asta. Dar numai dacă aş fi mai bine echipat şi mai bine plătit. Pentru asta, lumea îmi spune să mă mut la Paris. Dar pentru mine, lucrul ăsta e imposibil. Am crescut lângă mare. În Paris aş fi pierdut.

Traducere: Mihai Niţă

Urmăreşte VICE pe Facebook.

Citeşte mai multe despre muncă pe VICE:
De ce o să fie oribil primul tău loc de muncă în corporație din România
Crezi că ai un job de căcat? Să vezi cum e într-un depozit Amazon
Avantajele și dezavantajele unui job de vară, în România
Greșelile pe care le fac românii când vor să se angajeze