FYI.

This story is over 5 years old.

Știri

Genocidul din Armenia se găseşte doar pe net

Milioane de armeni au murit în genocidul despre care nu vorbeşte nimeni.
06 Mai 2015, 10:19am

Familia Chorbajian în 1908. De la stânga la dreapta: Dirhouie „Medsmir" Chorbajian, străbunicul meu Albert Kalem, sora sa mai mare Bessie, tatăl său Harouttiun H. Chorbajian şi mama sa Araxie (Hekemian) Chorbajian.

Bunicul meu pune existenţa familiei noastre în seama lui Dirhouie „Medsmir" Chorbaijan. După ce a aflat de masacrarea a zeci de mii de armeni în Turcia, între 1894 şi 1896, eveniment cunoscut drept Masacrul Hamidian, după numele sultanului care l-a orchestrat, ea a fost cea care l-a convins pe soţul ei să emigreze în Statele Unite. Conform povestirilor care circulă în familia noastră, Medsmir, stră-stră-străbunică mea, a spus ferm: „E vremea să plecăm."

A fost destul de convingătoare, iar familia Chorbajian s-a mutat în Massachusetts şi apoi în Fresno, California. După nici douăzeci de ani, un milion şi jumătate de armeni, printre care şi prieteni, colegi şi rude de-ale ei, au fost deportaţi şi ucişi sistematic de către Imperiul Otoman. Strămoşii mei au scăpat de primul şi cel mai puţin cunoscut genocid al secolului XX, lucru pe care nu l-am înţeles până de curând.

Dacă străbunicul meu Albert nu şi-ar fi schimbat numele de familie, din Chorbajian în „Merchant," care, spunea el, era traducerea directă, cu o zi înainte să se căsătorească cu logodnica sa anglo-americană, la fel m-ar fi chemat şi pe mine. Asta ar fi fost eticheta mea. M-aş fi numit Brian Chorbajian. Numele meu ar fi dat de gol rădăcinile familiei mele: un popor din Orientul Mijlociu, care aproape că a fost ras de pe faţa pământului acum un secol. Aş fi crescut, într-un fel, înconjurat de cultura armeană.

Dar n-a fost să fie. Am crescut într-o suburbie albă, cu un nume anglicizat. Când eram mic, nu ştiam nimic de istoria şi cultura armenilor sau de atrocitatea care i-a făcut pe strămoşii mei să caute refugiu în Statele Unite. Când eram în liceu, nu aş fi fost în stare să arăt unde e Armenia pe hartă.

Dar acum, mulţumită bunicului meu şi unor tehnologii noi de accesare a informaţiilor, am reuşit să aflu câte ceva despre destinul poporului armean şi să înţeleg moştenirea culturală care a dat naştere numelui meu de familie, înainte să fie schimbat.

În aprilie anul acesta, s-au împlinit o sută de ani de la începutul genocidului armean. Pe 24 aprilie 1915, guvernul turc a executat două sute de intelectuali armeni de prim rang în Constantinopol, eveniment cunoscut în mediul academic drept „lovitura de decapitare," menită să schilodească întreg poporul armean. Aşa a început genocidul: un efort sistematic şi brutal de eliminare a populaţiei armene din peninsula Anatolia prin intermediul unui proces pe care statul turc l-a numit „deportare."

Două milioane de armeni au fost evacuaţi din propriile case şi exilaţi în deşert, în nişte lagăre sinistre de unde era clar că nu or să iasă în viaţă. Un milion şi jumătate de armeni au murit în timpul exilului, unii din cauza foametei (nu li se dădea mâncare de obicei), unii din cauza extenuării (şi bătrânii şi tinerii erau nevoiţi să mărşăluiască zile în şir), unii din cauza bolilor (holera bântuia lagărele), în timp ce alţii au murit de mâna oficialilor turci (împuşcaţi, spânzuraţi, violaţi, decapitaţi).

Guvernul Statelor Unite încă refuză să recunoască exterminarea în masă a poporului armean începută în 1915 drept genocid, în ciuda unui munte de dovezi şi a consensului internaţional asupra chestiunii, pentru că Turcia, un membru NATO cu vechime, neagă existenţa vreunui masacru şi pune numărul morţilor de atunci în seama ambiguităţilor războiului. Dispariţia numelui „Chorbajian" din familia mea merge mână în mână cu eradicarea „genocidului armean" din mentalul colectiv american.

La sfârşitul lui martie, anul acesta, am purtat o conversaţie la telefon cu bunicul meu, Alan Merchant, în vârstă de 84 de ani, care era în recuperare după o operaţie dificilă. Am ajuns să vorbim destul de mult despre istorie şi despre originile noastre, iar la un moment dat, bunicul mi-a povestit din nou anecdota cu Medsmir, care înseamnă „bunică" în limba armeană.

„Dacă nu era ea, n-am fi fost aici". Fiecare ramură a fiecărui arbore genealogic te face să te întrebi dacă strămoşii respectivi n-ar fi făcut X, atunci ce s-ar fi întâmplat... Dar nu poţi să zici de multe ramuri ale familiei că, dacă strămoşii respectivi n-ar fi făcut X, atunci, cel mai probabil, întreaga familie ar fi fost eradicată, împreună cu restul poporului din care făcea parte. După asta, bunicul meu m-a anunţat că se apropie împlinirea a o sută de ani de la începutul masacrului, iar lucrul ăsta m-a activat. Anecdota bunicului meu m-a făcut să realizez că până acum am ignorat un secol din istoria poporului meu. M-am simţit ca un trădător, aşa că mi-am propus să umplu golurile.

Bineînţeles, am apelat la ajutorul Google.

Mi-am petrecut următoarele duminici pe Youtube, pe muzeul online al genocidului din Armenia, pe Wikipedia. Am citit mărturiile supravieţuitorilor, m-am uitat la imaginile de arhivă, la filmele vechi restaurate în format digital. Am văzut câmpurile morţii din deşert, unde atârnau cadavrele, unde fuseseră ucişi poeţii, unde trupurile copiilor fuseseră pe jumătate îngropate de nisip. Mi-am adus aminte de o parte a istoriei poporului meu care îmi fusese deja transmisă, dar pe care eu nu o reţinusem.

Internetul ţinea pasul cu noua mea curiozitate. De obicei, când se spune despre internet că este o unealtă pentru democratizarea cunoştinţelor, cuvintele astea par vorbe goale. Dar, în cazul genocidului armean, este adevărat. Caută pe Google „genocidul armean" şi o să vezi că geopolitica a fost dată la o parte, iar adevărul se află chiar în faţa ta. Spre deosebire de poziţia oficială a guvernului SUA sau de tendinţa presei americane din ultima jumătate de secol de a reduce chestiunea genocidului la simplă ceartă între două popoare, rezultatele căutării pe Google îţi vor prezenta adevărul factual, acela că ceea ce s-a petrecut acum un secol a fost, fără niciun dubiu, un genocid cu „G" mare, conform definiţiei ONU.

Primul rezultat este o pagină de Wikipedia care categoriseşte evenimentul drept genocid, clar şi inechivoc, (versiunea în engleză, cel puţin, cea în turcă este mult mai generoasă la adresa otomanilor), iar al doilea rezultat este pagina Armenian-Genocide.org, un site administrat de Institutul Naţional Armean. Rezumatul celor de la The New York Times este menţionat şi, în ciuda faptului că e scurt, compensează prin duritate şi o bună documentare. Între timp, social media sunt pline de cereri de recunoaştere a genocidului: Kim Kardashian, probabil cea mai cunoscută armeancă din lume, a folosit platforma Twitter pentru a aduce genocidul armean în atenţia celor 31 de milioane de followers ai săi. Iar Reddit, care a fost fondat de un american de origine armeană pe nume Alexis Ohanian, face tot posibilul ca să îi educe pe utilizatorii săi în privinţa atrocităţii. Motoarele de căutare (inclusiv Bing) şi forumurile le permit accesul utilizatorilor lor la o cantitate enormă de informaţii prin intermediul cărora să descopere sau să îşi reamintească un moment de răscruce al istoriei, trecut sub tăcere.

Andrew Jones, un arheolog de la University of Southampton, susţinea într-o lucrare din 2003 că, „dacă vrem să apreciem adevărata natură a memoriei colective, trebuie să acceptăm că aceasta este influenţată de lumea materială care o înconjoară." În prezent, lumea materială prin intermediul căreia construim memoria colectivă este dominată de ecrane, servere şi biţi. Jones vorbea de artefacte clasice şi de monumente atunci când făcea observaţia că „producţia tehnologică este legată de crearea amintirilor colective," dar ea se aplică şi în cazul internetului, care este instrumental în conservarea, arhivarea şi organizarea informaţiilor despre trecut. Puţine sunt sursele omniprezente de memorie colectivă precum Wikipedia care, să fim sinceri, influenţează enorm felul în care reţinem faptele şi întâmplările.

Să memorezi nişte date e ceva dar să interacţionezi cu trecutul e o cu totul altă treabă. Aici intervin bibliotecile online, care le permit utilizatorilor să intre în contact direct cu cei care au suferit genocidul. Fundaţia Shoah de la University of Southern California se ocupă de informatizarea celei mai mari colecţii de mărturii ale supravieţuitorilor genocidului din lume. Cunoscutul regizor de film şi fondatorul Fundaţiei Armene de Film, răposatul Michael Hagopian, a lăsat moştenire fundaţia, ale cărei arhive conţin cel mai mare număr de mărturii ale evreilor care au supravieţuit Holocaustului şi interviuri needitate cu supravieţuitorii genocidului armean din lume.

Hrag Yedalian, el însuşi un regizor de film armean, se ocupă de organizarea, indexarea şi accesibilizarea acestor mărturii în cadrul Arhivei de Istorie Vizuală. Bunicul lui Yedalian a fost un supravieţuitor al genocidului, avea doar doi ani atunci când începuseră atrocităţile.

„Am crescut cu bunicul meu şi a fost fascinant să ascult poveştile lui, deşi, pe atunci, nu prea mă interesa să reţin fapte şi detalii," mi-a spus Yedalian, „m-a impresionat profund să aflu că aşa ceva s-a putut întâmpla." Din 24 aprilie, 60 de interviuri complete sunt disponibile online şi pot fi căutate în funcţie de subiect şi termeni-cheie. Yedalian mi-a permis accesul, ca să pot petrece puţin timp în compania supravieţuitorilor.

„Încercăm să ne dăm seama care sunt cuvintele, pe care le-ar căuta oamenii: termeni geografici, termeni precum «omoruri,» «înecuri,» «masacre,» «deportări în masă,» «marşuri forţate,» zeci de alţi termeni diferiţi," mi-a spus Yedalian. „E un eveniment unic în comunitatea armeană, e fără precedent. E singura arhivă indexată şi accesibilă publicului."

Arhiva e o resursă foarte importantă. Ea este compusă din poveştile supravieţuitorilor care şi-au pierdut familiile, ai căror taţi au fost nevoiţi să îşi sape propriile morminte, ale căror mame au fost doborâte de holeră, în cuvintele lor.

„Guvernul turc le-a ordonat tuturor armenilor care aveau experienţă pe mare să mute familiile turce pe malul de est al Lacului Van" i-a povestit supravieţuitorul Richard Ashton lui Hagopian în 1977. „Tatăl meu era unul dintre cei cu experienţă pe mare. După ce s-au folosit de serviciile lor, i-au pus să sape nişte gropi mari, în formă dreptunghiulară, apoi i-au împuşcat şi i-au aruncat câte 15-20 în aceiaşi groapă." Unul dintre oamenii aceia a fost rănit şi îngropat de viu, dar a reuşit să iasă din mormânt şi să se întoarcă acasă şi să povestească ce s-a petrecut.

Prin contrast, unele mărturii sunt banale: familii nevoite să fure fructe din propriile grădini ca să supravieţuiască sau care nu şi-au luat mâncare pentru drum pentru că erau sigure că or să se întoarcă a doua zi. Alte mărturii, în schimb, sunt devastatoare: relatări despre femei care au evadat noaptea, pe întuneric, ca să se înece într-un lac din apropiere, relatări despre violuri şi atacuri, relatări despre copii lăsaţi să putrezească pe marginea drumului.

Tocmai detaliile astea dau viaţă unei tragedii uitate. Când mama lui Ashton se afla pe patul de moarte, ultimele ei cuvinte au fost: „Trăieşte ca şi cum aş fi alături de tine şi aş încuviinţa," i-a spus Ashton regizorului cu o figură impasibilă. „Apoi a murit."

Când am citit relatările astea, m-am neliniştit. Asta li s-ar fi întâmplat şi celor din familia Chorbajian, dacă n-ar fi evadat. Asta li s-a întâmplat tuturor celor care au rămas.

„Familia mea nu vorbea foarte mult despre asta," mi-a spus bunicul cu altă ocazie. „Îmi amintesc că tata mi-a spus că şi-au dat seama că lucrurile nu mergeau bine pe vremea Masacrului Hamidian."

În ultimul deceniu al secolului XIX, Imperiul Otoman se recupera în urma unui război dezastruos purtat în Balcani, îşi pierduse majoritatea teritoriilor sale din Europa şi se temea de opoziţia din partea populaţiilor minoritare din interiorul său. Populaţia armeană oprimată din Imperiu, care nu putea vota şi avea mult mai puţine drepturi religioase şi de proprietate decât turcii, începuse să militeze pentru un tratament mai bun în ultimele decenii. Se presupune că protestele armenilor împotriva taxării nedrepte au cauzat Masacrul Hamidian care i-a determinat pe strămoşii mei să emigreze în SUA.

Pentru a elucida situaţia de atunci din Turcia otomană, a trimis un email familiei noastre cu un „single digital" făcut accesibil publicului de curând prin intermediul unui alt proiect de digitalizare a literaturii. Frederick Davis Greene, un misionar aflat în Armenia în perioada aceea, a relatat masacrele care au precedat genocidul din 1915 în cartea sa, Armenian Massacres and Turkish Tyranny, publicată în 1896 şi digitalizată în 2007 de Internet Archive, disponibilă pe Amazon pentru 0.99 dolari. Mai jos se află un pasaj care descrie unul dintre multele masacre înfiorătoare la care a asistat Greene:

„Nişte tineri armeni au fost capturaţi, legaţi, acoperiţi cu vreascuri şi arşi de vii. Alţi armeni, destul de mulţi, dar mai puţin de o sută, s-au predat şi au cerut îndurare. Mulţi dintre ei au fost împuşcaţi pe loc, iar restul au fost înjunghiaţi cu sabia sau cu baioneta. Multe femei, între 60 şi 160, au fost închise într-o biserică, iar soldaţilor li s-a «dat drumul» între ele. Multe dintre ele au fost violate până la moarte, iar restul au fost înjunghiate cu sabia sau cu baioneta... Copiii a fost aliniaţi pe un rând, unul în spatele celuilalt, şi apoi un soldat a tras un glonţ de-a lungul rândului ca să vadă câţi copii pot fi omorâţi cu un singur glonţ. Bebeluşii şi copiii mici au fost puşi unul peste altul şi decapitaţi."

Atunci, Medsmir a condus familia Chorbajian peste ocean, prima dată în New England şi apoi în Fresno, California. „Aşa au scăpat ei de marele genocid," mi-a spus bunicul. „Nu mai rămăseseră decât cinci dintre ei. Unchiul meu, familia care a venit, bunicii mei din partea tatălui şi străbunicii mei din partea bunicului. Cred că au intrat în SUA prin portul din Boston, acolo s-a născut tata: în Melrose, Massachusetts. A fost primul din familie care s-a născut aici."

„Au scăpat de cea mai mare parte a genocidului," mi-a povestit bunicul. „Vărul meu a încercat o dată să dea de nişte rude din partea familiei Hekemian, familia bunicii mele. A aflat că toţi bărbaţii din familie au fost masacraţi şi că linia ereditară era întreruptă. Strămoşii bunicii mele fuseseră lăsaţi în urmă."

Cei care au reuşit să scape au început un proces îndelung de americanizare.

„Tata şi generaţia lui erau foarte mândri că sunt americani," mi-a zis bunicul. „Nu tolera pe nimeni care spunea că America nu e o ţară minunată. Până la urmă, America îi oferise familiei sale libertatea. Generaţia tatălui meu a vrut să se americanizeze mult mai mult decât şi-a dorit să păstreze legătura cu rădăcinile sale armeneşti. Se numeşte aculturaţie." Probabil că şi ăsta e un factor care a contribuit la ştergerea genocidului din memoria colectivă.

„Mă mândream cu originile mele armeneşti," mi-a spus bunicul, „dar nu mă gândeam prea mult la genocid, pentru că nu îmi afectase familia în mod direct. Era într-adevăr ceva trist, tragic, o parte importantă a istoriei." Tatăl meu, de asemenea, spune că e mândru să fie armean. „E ceva cât se poate de adevărat," mi-a spus de curând. Mi-a mai spus şi că ne-a povestit mie şi fratelui meu de genocidul armean când eram mai mici, dar ne-a scutit de detaliile sângeroase. „Se simte agitaţia şi mânia armenilor faţă de genocidul pe care l-au ascuns turcii şi pe care acum îl neagă."

Vezi tu, în ciuda descrierilor foarte detaliate de pe internet, evenimentul ăsta a fost trecut sub preş până de curând. A fost o vreme când, după cum spune şi Peter Balakian în cartea sa despre genocidul armean, The Burning Tigris, tragedia poporului armean era cel mai important caz de violare a drepturilor omului, pe care publicul american îl urmărea cu atenţie. Reporterii americani documentau atrocităţile care aveau loc în Turcia, iar relatările lor ajungeau de obicei pe prima pagină, în timp ce grupurile progresiste contribuiau cu ajutoare şi cereau intervenţia SUA. Cauza „armenilor înfometaţi," după cum i se spunea pe atunci, era bine cunoscută în epocă.

Dar imediat după ce genocidul se sfârşise, odată cu Primul Război Mondial, Turcia devenise un aliat foarte important al Statelor Unite împotriva Rusiei comuniste. Deşi trimiterea ajutoarelor către ce mai rămăsese din Armenia şi condamnarea Turciei pentru genocidul pe care îl organizase erau două obiective foarte populare în rândul publicului american, asemenea eforturi au întâmpinat opoziţie în mod regulat. De-a lungul timpului, chestiunea genocidului s-a racit şi a rămas aşa, din motive politice, până în prezent.

În deceniile care au urmat, odată cu genocidul care a avut loc în al II-lea Război Mondial, rana Armeniei, deşi încă deschisă, a ieşit din atenţia publică. O sută de ani mai târziu, în lipsa unei definiţii adecvate în jurul căreia să construim monumente sau să instituim sărbători sau să regizăm filme, în jurul atrocităţii s-a lăsat o ceaţă a uitării, iar cei vinovaţi au încetat să mai fie numiţi. Turcia a câştigat, până acum. Detaşarea noastră de genocid le dă dreptate celor care îl neagă.

„Faptul că genocidul nu se predă la şcoală şi că nu e menţionat decât foarte rar în presă contribuie la neliniştile noastre. Cu cât ne îndepărtăm de exilul armean, cu atât acesta se rupe de identitatea noastră," mi-a spus tata.

Încep să înţeleg de ce e important să spui lucrurilor pe nume. Şi văd cum lucrul acesta e ajutat şi de noile tehnologii cu ajutorul cărora putem aduce lucrurile respective mai aproape de noi şi restaura memoria colectivă. Aici, cel puţin, internetul nu permite nimănui să nege genocidul armean. Digitalizarea arhivelor facilitează contactul cu sursele primare, mărturiile supravieţuitorilor înşişi. Yedalian mi-a spus că lucrează la un instrument care va permite oricui să creeze documentare digitale cu ajutorul unor materiale brute de arhivă pe care le furnizează site-ul fundaţiei sale.

Alte experimente promit progrese şi mai mari. Trupa de metal System of a Down, ai cărei membri sunt de origine armeană, a plecat într-un turneu pentru a promova recunoaşterea genocidului, cu ajutorul _hashtag_-ului #WakeUptheSoulsTour, şi a creat o hartă interactivă care arată toate locurile care recunosc oficial genocidul. Muzeul Genocidului Armean experimentează cu tururile virtuale, care, deşi se află într-o fază primitivă acum, promit să extindă granițele memoriei colective.

Tehnologiile precum cele de mai sus şi istoria transmisă oral în familia mea m-au ajutat să îmi asum responsabilitatea de a trasa contururile trecutului şi de a le mulţumi celor care m-au ajutat să navighez printre ele. Prin participarea la o cultură negaţionistă, am fost complice la eradicarea acestei moşteniri culturale. Din cauza noastră, a tuturor, a naufragiat poporul armean pe ţărmul înceţoşat al amintirii şi noi am rămas prinşi, alături de ei, într-un purgatoriu. După cum ar fi spus Medsmir: „E vremea să plecăm."

Traducere: Mihai Niţă

Citeşte mai multe despre Armenia:
_Kanye West a sărit într-un lac în timpul unui concert din Armenia _**_Mii de oameni s-au adunat în Istanbul ca să ceară Turciei să recunoască genocidularmean _**Ghid pentru a înţelege atracţia extraterestră generată de Kim Kardashian